În tot timpul perioadei de izolare la domiciuliu din cauza pandemiei, Toader Neacșu se gândise la multe lucruri. Și mai ales își analizase viața sa punct cu punct, iar un anumit aspect îl nemulțumea total. Totul începu după citirea cărții lui Gogol, , Suflete Moarte” pe care o citi și reciti datorită faptului că avusese mult timp la dispoziție. Înțelesese prin prisma acelei cărți că sufletul său era cuprins de moarte spirituală și așa trăise până la cei șaizeci și șapte de ani ai săi. Lucrase toată viața sa până se pensionase ca maistru la fabrica de sticlă. De doi ani era pensionar, însă până la izbucnirea pandemiei fusese foarte activ pentru că pleca de la oraș unde avea un apartament foarte bine pus la punct, la țară în satul său natal și acolo la casa părintească lucra la vie, la grădină, menținând totul în bună orânduială și așa îi putea ajuta pe cei doi fii ai săi ce erau însurați și aveau familiile lor.
Dusese o întreagă viață de activitate și dintr-o dată din cauza pandemiei se oprise și începuse să mediteze și să caute sensul vieții. Îi împărtăși și nevestei sale frământările lui, însă ea nu îl putea înțelege, îi spusese că doar ei trăiseră o viață onorabilă și că așa era bine. Iar apoi aveau copii și nepoți și asta era toată bucuria vieții, mai mult de atât nu se mai putea cere de la viață. Dar pentru Toader toate acele lucruri ce până mai ieri erau atât de frumoase și îl mulțumiseră, nu mai erau de ajuns, tânjea și după altceva pentru că înțelesese un adevăr cutremurător și anume: că cei ce se credeau că sunt foarte normali, trăiau de fapt subt spectrul morții spirituale.
Veni și perioada mult așteptată a relaxării restricțiilor și viața oamenilor din jurul său își reluă cursul însă ceva nu mai era ca înainte, unii oameni aveau teamă de virusul ucigaș. Pe când alții ironizau totul spunând că în realitate era vorba de o gripă ceva mai puternică decât cea obișnuită. Apoi mai era ceva ce îl neliniștea și anume, teoriile conspirative privind pandemia, aproape că nu îi venea să creadă că toată acea forfotă cu coronavirus ar fi de fapt o înscenare a globaliștilor. Nu putea crede că statul ar lupta contra oamenilor de rând. Trăise toată viața sa cu ideea că, dacă el ca individ își face partea în societate atunci și cei aflați la guvernare își fac și ei partea și astfel toate lucrurile merg bine. Și chiar dacă erau excepții în România, nu credea că astfel de lucruri se pot întâmpla în țările cu adevărat democratice ale Europei.
Apoi mai era ceva ce îl neliniștea, observa în lume o renaștere a ateismului, o sfărmare a valorilor creștine ca de un tăvălug uriaș numit neomarxism. Doar știa ce înseamnă acest lucru pentru că trăise în comunism, însă acum vedea un nou val mult mai puternic menit să instaureze noua ordine mondială, înrobindu-i pe oameni și luându-le dreptul de a crede în Dumnezeu într-un mod liber. El nu fusese niciodată prea credincios, dar întotdeauna trăise cu simțământul că Dumnezeu există și este bine ca omul să țină cont în viață de acest lucru, așa îl educaseră părinții săi. Cu toate că își dădea seama că trăise o viață departe de idealurile creștine, dorind să agonisească tot mai mult din punct de vedere material pentru el și familia lui. Toată viața sa fusese o viață de alergare după lucrurile materiale și deodată începuse să fie îngrijorat, pentru că își dădea seama că trăia ca un mort din punct de vedere spiritual.
Apoi îl mai întrista și faptul că lumea în care trăia se preschimba scoțând la iveală tot ce înainte era rușinos și dăunător, acum ca valoros, precum înlocuirea familiei tradițional- creștine formate dintr-un bărbat și o femeie, cu ceva de-a dreptul grotesc ce submina societatea umană din temelii. Era conștient că până la urmă el își trăise viața. Dar cum va fi lumea în care copii și nepoții săi vor trebui să trăiască? Oare ce valori vor mai avea ei dacă neomarxismul va birui totul? Știa din experiență că atunci când oamenii nu mai au nimic sfânt în forul lor interior devin precum bestiile.
În perioada de relaxare a restricțiilor începu ca în mod regulat să meargă la țară, unde la casa părintească lucra la grădină, la vie, avea grijă și de ogorul de la câmp, însă acum nu mai era ca în alți ani plin de elanul de a prospera, ceva îl neliniștea. Uneori se oprea și se așeza pe la umbra unui pom și rămânea gânditor cu privirea ațintită în zare întrebându-se cu îngrijorare, ce va fi în viitor și cum va arăta lumea în următorii ani? Și apoi toată acea stare de amorțire spirituală ce o descoperise în sufletul său îl umplea de neliniște. Ajunsese chiar să creadă mai mult ca niciodată după cum îi spuneau părinții săi cândva, că există o împărăție a lui Dumnezeu pentru care omul trebuie să se pregătească cât timp trăiește pe pământ. Părinții săi muriseră și numai Dumnezeu știa unde ajunseseră după moarte, însă cel puțin ei fuseseră oameni evlavioși pe când el doar dimensiunea materială a vieții o explorase din plin, doar atât. Ce tristă și plină de goliciune i se părea viața sa!
Într-o seară, pe la asfințit, își adusese aminte de moș Simion după cum îi spuneau toți cei din sat, știa că acesta se apropia de nouăzeci de ani și că supraviețuise acelei pandemii. Pe moș Simion îl știa de o viață, dar niciodată nu căutase să se apropie prea mult de el. Tot ce știa era faptul că lucrase mai toată viața ca tâmplar, apoi că era văduv de mai mulți ani și avea două fete măritate și așezate la casele lor, una era chiar în satul lor și îl ajuta pe bătrân. Ce își amintea despre moș Simion era faptul că se închina într-un mod diferit de cum îi învăța pe oameni preotul la biserică. Apoi știa că era foarte apreciat de oamenii din sat ce îl considerau un bătrân înțelept cu harul lui Dumnezeu turnat pe buzele sale. Oamenii din sat vorbeau între ei și spuneau, dacă vrei o vorbă de alinare pentru suflet atunci trebuie să-l cauți pe moș Simion și îți vei găsi mângâierea sufletului. Își dădea seama că și pe el doar acel renume a lui moș Simion de om spiritual îl mâna să-i facă o vizită.
Simțea că viața sa intrase într-o criză spirituală și dorea să poată discuta cu cineva. Și ce minunat era faptul că mai existau pe lume bătrâni ca moș Simion, pentru că doar ei mai puteau să-i învețe pe cei mulți calea cea bună. Dar când astfel de bătrâni nu vor mai exista atunci cine le va mai arăta oamenilor calea? Acestea erau câteva din gândurile ce îl frământau pe Toader în timp ce mergea să-l viziteze pe moș Simion. Tot acel drum pe ulițele satului în lumina asfințitului îl umplu de bucurie, salutându-i pe oamenii pe care-i întâlnea și schimbând câteva vorbe cu unii.
Curtea lui moș Simion era înconjurată cu un gard de scândură învechită de timp ce avea o temelie de piatră, iar casa era așa cum o știa de mult, bătrânească cu prispe cum se făceau odată și cu stâlpi de lemn vopsiți în albastru. Iar moș Simion stătea pe prispă și privea în vale, pentru că casa sa era așezată pe un deal, iar o parte a caselor și ulițelor satului se întindeau în vale. Bătrânul era încărunțit de tot și se mai subțiase la corp. Însă ochii săi verzi, erau cuprinși de o lumină interioară, privindu-l aveai impresia că ceva frumos emana din forul său interior spre exterior, iar fața sa arăta ca a unui om ce străbătuse furtunile vieții animat de credința creștină. Lui Toader îi dădea impresia că bătrânul era un gigant al credinței, un om ce explorase mult dimensiunea spirituală a vieții.
- Bună seara moș Simion.
- Bună să-ți fie inima.
- M-am gândit să-ți fac o vizită ești bucuros de oaspeți?
- Cum să nu, haide urcă aici la mine pe prispă și așează-te aici cu mine să stăm puțin de vorbă.
După ce se așeză lângă bătrân Toader zise:
- Nu te-a biruit pandemia moș Simion?
- Nu, pentru că se pare că Dumnezeu vrea să mai trăiesc pentru a împărtăși oamenilor din lucrurile minunate ale Sale. Apoi eu am mai trecut în viața mea și prin alte perioade grele, când au mai fost și alte boli, precum tifosul sau malaria. Dar să lăsăm asta mai bine spune-mi ce mai faci tu, cum o mai duci cu viața?
- Puțin cam amărât nu mai sunt mulțumit nici de starea mea spirituală și nici de drumul pe care lumea a apucat. Tot ce odinioară era frumos și nobil, acum este blamat iar noile lucruri ce sunt promovate nu îmi plac.
- Interesant este faptul că dumneata îți pui astfel de probleme și te preocupă starea lumii, este adevărat că sunt timpuri grele când ateismul pare să reînvie. Iar cei ce mărturisesc credința creștină nu au decât o formă de evlavie și nu îl cunosc pe Dumnezeu. Apoi spui că te întristează starea inimii tale, din punct de vedere spiritual și îți pui astfel de probleme la modul cel mai serios. Dar mai exact ce anume te frământă?
- Mă simt departe de Dumnezeu...
- Da, ești pe drumul cel bun, ai trăit o viață întreagă cu o mică licărire de credință și acum ai realizat că nu mai poți fără El. Lumea și lucrurile materiale te-au obosit de tot, ai alergat mult prin viață și în final îți dai seama că totul este deșertăciune, sufletul îți este gol pentru că vezi tu nu ai alergat împreună cu Dumnezeu. De aceea ai nevoie să înveți să umbli prin credință cu Dumnezeu, dar mai înainte de orice foamea sufletului tău trebuie să o astâmperi, și apoi zi de zi trebuie să continui să te hrănești cu pâinea cerească. Ai nevoie să-l descoperi pe Hristos, adu-ți aminte că El a spus: , , Eu sunt pâinea vieții... ” Și tot El a declarat că ne poate oferi din belșug apa vieții. De aceea tu ca un om însetat și flămând ai nevoie să bei apa vieții și să te împărtășești din pâinea vieții. Acest lucru se realizează prin unirea ta tainică cu Hristos, la tine acasă în cămăruță, acolo înalță-ți sufletul în rugăciune și deschide Cuvântul Său și te vei hrăni astfel cu mană cerească. Începe să citești Evanghelia după Ioan și acolo vei descoperi frumusețea caracterului aceluia ce a zis: , , Eu sunt lumina lumii... ” și doar atunci nu vei mai umbla în întuneric ci vei avea Lumina Vieții ce se va coborî în inima ta călăuzindu-te prin întunecimile acestei lumi. Tot acolo în Evanghelia după Ioan vei descoperi că El a zis: , , Eu sunt Păstorul cel bun... ” Ei bine urmează-l pe Marele Păstor și vei avea viață din belșug. Doar contemplându-L pe Hristos, bucuria ca roadă a Duhului Sfânt îți va umple sufletul tău. Gândește-te la tot ce ți-am spus și caută să citești din Evanghelie pentru vindecarea ta spirituală, și doar așa te vei ridica la o nouă viață spirituală în Hristos aducând lumină și bucurie în viețile altora. După cum este scris: , , Deșteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morți, și Hristos te va lumina.”
- Mi-ai spus exact cuvintele de care aveam nevoie!
- Nu eu, ci Duhul Său minunat ce încă mă mai folosește pentru cei ca tine. Mi-am asumat demult acest rol pentru că asta este menirea mea pe lume.
- Dar ea spune-mi ce se va întâmpla cu lumea, se va prăbuși capitalismul și se va instaura o nouă ordine mondială? Vor reuși să-l detroneze pe Dumnezeu din viețile oamenilor după cum și-au propus?
- Nu, niciodată nici un sistem nu va reuși așa ceva fie că este papal, sau neomarxist, nimic și nimeni nu va putea să lupte cu Dumnezeu. Istoria ne învață acest lucru, privește în istorie și vei vedea furtunile ce sau abătut asupra lumii și a celor credincioși, ce s-a întâmplat în final întotdeauna după o aparentă victorie a răului, Evanghelia lui Hristos li s-a descoperit oamenilor mai luminoasă, pentru că întotdeauna lumina biruie întunericul. De aceea îți spun că nici acum nu vor putea chiar dacă vor fi furtuni mari ce se vor abate peste lume, nori întunecați și o puternică criză economică ce va aduce persecuția religioasă, însă nu uita Hristos va învinge.
- Dar totuși, până la un anumit punct Dumnezeu va îngădui ca Satana să își desfășoare lucrarea sa?
- Da, din păcate trăim în timpul marii lupte dintre Hristos și Satana și de aceea planeta pământ la ora actuală este o uriașă lume a suferinzilor. Însă nu uita, remediul este Iisus Hristos Răscumpărătorul nostru și al tuturor oamenilor.
Se așternu din nou tăcerea între cei doi, Toader privi frumusețea asfințitului, fața cerului luminoasă părea ca de cristal, și razele soarelui ce se pleca spre asfințit mângâiau frumos casele și oamenii ce forfoteau în vale. Peste tot se așternea acea lumină blândă, caldă, ce în acele momente lui Toader îi elibera inima de toate poverile.
