Femeile aducătoare de vești bune sunt o mare oștire
interviu cu Lidia Şchiopu, coordonatoarea pe țară a departamentului de femei din cadrul Fundației pentru Educație Biblică prin Extensie, (EBE), Romȃnia și redactor al revistei creștine Priscila.
Vă propun să discutăm despre lucrarea cu femeile, un concept nou pentru ȋnceputul anilor’90, o mișcare care a crescut, s-a dezvoltat și a adus nu numai culoare și gingășie, dar și o forță venită nu din fragilitatea femeii, ci prin ea, o forță de la Dumnezeu, care vrea să aducă vești bune pentru toţi și schimbări fasonate prin dragostea Sa.
Lidia Şchiopu este una dintre persoanele care au pus temelia unei astfel de lucrări ȋn Romȃnia și, mai mult, a lucrat la zidirea și făţuirea unui edificiu al cunoașterii lui Dumnezeu, al iubirii adresate Lui și oamenilor din jur, prin intermediul …femeilor.
Interlocutoarea mea este coordonatoarea pe țară a departamentului de femei din cadrul fundației pentru Educație Biblică prin Extensie, EBE, Romȃnia.
1. De ce a fost nevoie de o astfel de lucrare? Nu era, nu este suficient că femeile cântă în biserică, recită poezii, mai și compun, se ocupă de copii?
Prin creație, femeia și bărbatul comportă cȃteva diferențe… în special în rolurile pe care le au de jucat pe scena vieții, deși, ca valoare, ei sunt egali în ochii Creatorului. Principala vocație a femeii este să fie un ajutor potrivit pentru soț și să-și crească copiii pentru cer. Dar, femeia creștină este parte din marea Familie a lui Dumnezeu, Biserica, și are și aici ceva de făcut. Biserica este comparată cu un trup, deci este un organism viu în care fiecare organ, mădular își are funcția foarte clar stabilită, astfel ca trupul să fie sănătos. Femeile sunt parte din Biserică, din Trupul spiritual al lui Cristos și, ca atare, au anumite funcții de îndeplinit, conform Scripturii, care zice : tot așa după cum intr-un trup avem mai multe mădulare și nu toate mădularele au aceeași funcție, tot așa și noi care suntem mulți, alcătuim un singur Trup în Cristos, dar fiecare suntem mădulare unii altora. (Rom. 12 : 4-5). Şi Trupul își primește creșterea prin contribuția fiecărui mădular și se zidește în dragoste. (Ef 4 : 16) Deci, ca parte a unui organism viu, îndeplinesc o slujbă, o funcție prin care îmi aduc aportul la zidirea Bisericii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat pe fiecare cu un scop, cu o chemare și tot El ne-a capacitat cu tot ce avem nevoie pentru a ne împlini menirea. Astfel El a pus în noi daruri, talente, potențial care să ne ajute să trăim cu scop, să trăim cu sens, să trăim având impact în generația de azi, lăsând o moștenire de credință generației care vine după noi. Responsabilitatea noastră este să ne descoperim darul și chemarea și să-L slujim pe Dumnezeu conform înzestrărilor date de El. Numai așa ne vom găsi adevărata împlinire și … nu vom trăi degeaba.
2. Cum ai primit imboldul ca să te ocupi de o lucrare cu femeile, care să cuprindă toată ţara și mai mult chiar?
Cu peste 35 de ani în urmă am fost expusă învățăturii sănătoase, învățăturii Scripturii despre viața mea și rostul meu în lumea aceasta. M-am bucurat să aplic tot ce învățam, să gust din ceea ce Dumnezeu, Creatorul, pusese în dreptul vieții mele și, multe lucruri s-au schimbat în mine. Am găsit bucuria de a trăi frumos, ca-n timpul zilei, mi-am schimbat atitudinea în relațiile mele: relația cu soțul, copiii, cu cei din jur. Mi-am schimbat gândirea, modul de a mă raporta la Dumnezeu, la mine și la alții. Apoi am înțeles că nu pot trăi egoist și să păstrez aceste lucruri doar pentru mine, pentru că porunca Scripturii este să învățăm și pe alții ceea ce Dumnezeu ne-a învățat pe noi. 2 Tim 2 : 2, «Şi ce -ai auzit de la mine ȋn faţa multor martori, ȋncredinţează la oameni de ȋncredere, care să fie ȋn stare să ȋnveţe și pe alţii », a devenit viziunea mea de viață. De aceea, acum fac ceea ce fac. Înțeleg că acesta este mandatul meu…
3. Mă gândesc că începuturile au fost și cu multă râvnă, cu multă iniţiativă, dar și cu valuri aspre. Cât de grei au fost primii pași?
Da, ca orice început și slujirea mea a fost un pas timid, făcut în necunoscut. Dar, am știut că trebuie să-l fac și asta mi-a dat destul curaj să pășesc. Și pentru că am fost destul de determinată și motivată, am fost și plină de entuziasm, de optimism. Eram plină de râvnă cum zici, am muncit mult pentru fiecare lucru pe care-l făceam… dar, să știi că nu mi-a fost greu. Chiar nu aș putea descrie începutul ca fiind greu, ci, mai degrabă, l-aș descrie ca pe o cărare nebătătorită, care însă îmi stârnea curiozitatea și anticipam, cu bucurie, ce va urma după fiecare pas… Eu am început slujirea într-o biserică deschisă pentru lucrarea femeilor, biserica Agape și am continuat, mai apoi, ȋn biserica Aletheia, ambele din Timișoara. Conducerea bisericii ne încuraja în acest sens, așa că nu mi-a fost greu. Când însă mi s-a propus să lucrez pe plan național și interconfesional, am avut de lucrat la schimbarea mentalității față de slujirea femeilor. Era atunci (de fapt mai există și acum), o anume rezistență față de acest lucru. Dar Scriptura este atât de clară în ce privește acest lucru, iar experiența dovedea schimbare în viața femeilor, încât lăsam ca ele, Scriptura și mărturiile de pe teren, să vorbească în favoarea acestei lucrări atât de minunate.
4. Ani de zile ai fost plecată pe tot felul de drumuri, nu numai în România, dar și la femeile românce din emigraţia europeană. Cum a receptat familia ta această slujbă? În general, femeia este în umbră, ca ajutor potrivit...
Soţul meu nu numai că mi-a permis să slujesc, ci el m-a susținut și continuă s-o facă. Fără susținere din partea lui eu nu făceam nimic. Deci, el a înțeles că Dumnezeu mă cheamă în această slujire și mi-a fost alături. De fapt, ne considerăm amândoi chemați, suntem o echipă, călătorim împreună de cele mai multe ori. El crede în ceea ce fac și este 100% alături de mine. Un păstor, vorbind despre noi, a zis odată : « Pentru 25 de ani, Dorel a fost în față, fiind dirijorul corului, iar Lidia l-a sprijinit și l-a ajutat să-și facă bine slujba, ȋn timp ce erau și patru copii de crescut… A venit apoi o vreme ȋn care Lidia a fost si este în față, iar Dorel îi este alături cu tot sufletul, este chiar mândru de soția lui. » Eu nu cântărisem lucrurile în acest mod, dar, am luat afirmația lui ca pe un compliment. În tinerețe l-am sprijinit pe Dorel într-un mod absolut natural, fără efort, pentru că am crezut că asta trebuie să fac. Era de datoria mea să-i ofer tot confortul de care avea nevoie. De fapt, noi ne-am ajutat și sprijinit unul pe celălalt ca ceva absolut firesc, pentru o viață normală de familie.
Între noi nu există niciun fel de competiție, știm că binele unuia îi fericește pe amândoi, așa că am slujit și continuăm s-o facem cu mare bucurie și întotdeauna împreună! Chiar dacă uneori unul sau celălalt este în față, slujirea este a noastră! A amândorura!
5. Anul acesta ȋmpliniţi 50 de ani de căsătorie. Este nu numai o performanţă extraordinară, greu de egalat de către mulţi, dar și o dovadă că ȋntr-o lume confuză, ȋntr-o lume plină de seisme sociale, valorice, se poate păstra o căsnicie pentru un număr de ani, cam la…. 50. « La mulţi ani! », cu multă sănătate, bucurii și…putere de muncă! După cum arătaţi, nimeni nu ar ghici că aveţi așa o zestre sufletească. Care sunt ingredientele unei astfel de « reţete a succesului »?
Da! 50 de ani împreună! Sincer, eu nu cred că putem vorbi de o performanță, neaparat. Dumnezeu ne-a dat zile să ajungem până aici. Ci cred că este o normalitate! Sau, ar trebui să fie, având în vedere perspectiva Creatorului asupra căsniciei. E mare păcat că lumea în care trăim a renunțat la valorile care ne pot asigura fericirea și împlinirea în viață.
Care ar fi câteva lucruri care ar asigura reușita și durabilitatea unei căsnicii?
În primul rând, cred că e absolut necesar să ai o gândire corectă, sănătoasă despre viața în doi. Dacă știi că Cel care a creat căsnicia este Dumnezeu, înțelept ar fi să-L întrebi pe El despre principiile care stau la baza reușitei într-o familie. Știm că Dumnezeu i-a pus pe cei doi împreună și a dorit ca ei să fie fericiți până la adânci bătrânețe. În inima lui Dumnezeu nu exista ideea despărțirii celor doi. Ci, dimpotrivă, citim în Scriptură că Dumnezeu dezaprobă despărțirea.
Deci, noi am pășit alături, știind că drum de întoarcere nu există. Și atunci, faci tot ceea ce ști și tot ceea ce poți, ca să-ți construiești o viață frumoasă. După 50 de ani, noi putem afirma că tot ceea ce Dumnezeu spune despre o relație fericită în căsnicie, lucrează. Adică, este probat și dă rezultate.
Am lucrat deci, împreună la relația dintre noi, discutând toate aspectele vieţii. Și ne-am angajat, unul în fața celuilalt, că vom rămȃne credincioși unul altuia, pentru tot restul zilelor noastre.
Printre lucrurile importante aș menționa: respectul reciproc, fidelitatea absolută, căutarea binelui celuilalt, iertarea de fiecare dată când apare o mică problemă. Toate astea rezultă în mod natural din dragostea pe care o cultivăm în fiecare zi, unul pentru celălalt. Am înțeles că dragostea este o alegere. Și, am ales să iubim! Am ales să iertăm! Am ales să ne facem bine în fiecare zi! Am ales să-L onorăm pe Dumnezeu, Creatorul, prin traiul nostru de zi cu zi. Și acest lucru este posibil cu ajutorul care vine de la Domnul. El ne asigură, alături de porunci și resursele de care avem nevoie.
6. De la familia mică, la familia mai mare, a bisericii locale, naţionale și peste granițele țării…Care au fost reacțiile și, mai ales, roadele acestei lucrări mai aparte cu femeile?
Îmi place să vorbesc despre lucrările lui Dumnezeu în viața noastră, a femeilor, fără neaparat să vorbim despre roade… Sigur că Dumnezeu e atât de bun ȋncȃt ne permite să gustăm, din când în când, și din roade, și asta este, cred, spre încurajarea noastră. Dar, roadele le vom culege în ziua aceea.
Lucrarea s-a extins mult mai mult decât aș fi visat eu. O văd așa, ca un bulgăre de nea, căruia i-ai dat drumul din vârf și acum se rostogolește, fără ca cineva să-l mai poată opri și care crește mereu și continuă să crească… până în ziua roadelor.
Anul trecut s-au împlinit 25 de ani de când « am pășit pe ape », în slujire. Un sfert de veac! Și iată ce am scris într-un articol pentru revista Priscila:
„Din când în când, răsfoiesc caiete vechi de notițe, jurnale mai vechi și, , , la întâmplare”, citesc câte ceva… Îmi face atât de bine să mă regăsesc în diferite etape ale vieții, în diferite circumstanțe, în care am pus pe hârtie o parte din trăirile de atunci, gânduri, emoții, idei, planuri, obiective. Zic, , o parte” din ele, pentru că nu cred că se poate reda în scris tot ce trăiești, ce simți, ce visezi cu ochii deschiși.
Oricum, într-o asemenea zi, am fost deosebit de surprinsă de ceea ce am găsit pus pe hârtie într-unul dintre caietele mele vechi. Erau rânduri datate cu 25.1. 1992, care conțineau cuvinte rostite la prima întâlnire a femeilor din Biserica Agape, Timișoara. Citeam și parcă nu-mi venea să cred că eu am scris și am rostit acele fraze! E vorba de fărâme de viziune semănate atunci, pe vremea când nici nu știam prea bine să definesc ce este o viziune. Da, nu știam s-o pun într-o definiție, , corectă”, dar înțeleg acum că ea exista deja! Iată deci, ce spuneam atunci, la prima întâlnire a femeilor:
„Este, poate, un început slab, dar știu că Dumnezeu nu disprețuiește începuturile slabe, de aceea sunt încurajată, pentru că orice lucru își are începutul lui. Și, da, poate la acest început nu se văd prea multe lucruri, dar aș vrea să vă spun că pentru mine înseamnă, , ceva”. Eu văd cum ceea ce se începe azi, aici, se va extinde în toată țara și dincolo de granițele ei și cum începe o mișcare de trezire între femeile creștine. Eu văd cum viețile atâtor femei vor fi schimbate! Văd cum soțiile își vor înțelege rolul și locul în familie, cum mamele creștine își vor crește copiii pentru cer, văd cum femeile în vârstă își vor face lucrarea lor, cum femei creștine se vor ridica asemeni Esterei și vor sta în spărtură pentru țară și neam! Văd cum femei pline de Duhul lui Dumnezeu vor mijloci pentru casele lor și cum vor fi o bună mărturie pentru Dumnezeu. Văd cum femei înzestrate de Dumnezeu vor sluji conform darurilor lor: vor încuraja pe alte femei, le vor mângâia și le vor învăța cum să trăiască vieți spre gloria lui Dumnezeu. Văd cum generație după generație de femei se vor ridica și vor umbla cu demnitate pe pământul acesta, cunoscându-și identitatea în Cristos! Vor ști CINE sunt în Cristos și vor trăi ca atare!”
NU aș putea să explic cum am, , văzut” atunci aceste lucruri, dar acum, când le văd împlinite, sunt copleșită de lucrarea lui Dumnezeu! Retrăiesc emoțiile de atunci și îmi aduc aminte perfect cu ce îndrăzneală le-am rostit, în ciuda felului meu de a fi de-atunci – timidă, cu teamă de orice lucru nou, fără curajul de a crede că eu pot face ceva. DAR, înțeleg acum că au fost cuvinte spuse în credință! A fost semănată sămânța unei viziuni, ce urma să se cristalizeze mai târziu.
Am pășit atunci pe o potecă neumblată, nebătătorită, neștiută, dar care mă ducea spre împlinirea destinului meu. Mă ducea spre împlinirea chemării pe care urma s-o înțeleg peste ani… De atunci, slujirea femeilor din Biserica lui Cristos a devenit, într-un fel, sensul existenței mele. Zic, , într-un fel”, pentru că, de fapt, El, Cristos, este sensul real al existenței mele. Dar, de dragul Lui și pentru El, slujesc scopurilor Împărăției Lui!
Ce s-a întâmplat mai departe?
Ne-am întâlnit lunar cu femeile bisericii, abordând tematici practice și utile pentru trăirea de zi cu zi. Apoi, am început câteva grupe mici de femei, unde studiam Cuvântul, alături de alte materiale, în funcție de nevoile grupului. Știam că, adevărata creștere are loc în contextul grupului mic.
Doamne, ce sentimente, ce emoții am trăit când am început primul grup în afara orașului meu! Călătoream o dată pe lună la Turnu Severin, ca să mă întâlnesc cu zece femei și să studiem Scriptura. Mă simțeam misionară! Apoi, am început să călătoresc înspre nord, apoi spre centrul țării… și grupe și grupe de femei începeau să vină împreună în jurul Cuvântului vieții!
Îmi este cu totul imposibil să vă descriu ce am trăit când am plecat într-o scurtă călătorie misionară la Moscova! Apoi, Chișinău... Sau ce să vă spun despre emoțiile trăite când, în dimineața Învierii, în 2004, aterizam pe aeroportul din Dushambe (Tadjikistan), împreună cu Maia, o tânără din Chișinău, care urma să mă traducă în limba rusă, în fața unui grup de aproximativ 40 de femei, timp de o săptămână! Ce experiențe! ! !
În dimineața aceea, a Învierii, în timp ce noi ieșeam din aeroport, răsărea soarele! O priveliște ce-ți înălța inima spre cer! În jurul nostru, unii își făceau rugăciunile cu plecăciuni până la pământ. Toți aveau fețe triste, niciun zâmbet, nicio sclipire de bucurie! Era dimineața Învierii, dar ei nu știau însă nimic despre asta!
I-am zâmbit prietenei mele și am zis: „Cristos a înviat!” „Adevărat a înviat!” a răspuns ea și ne-am îmbrățișat acolo, în drum, pline de bucurie! În dimineața aceea, ne-am simțit ca două ambasadoare ale unei alte Împărății, acolo, pe acel pământ străin de Dumnezeu. Eram ca două luminițe firave, două femei creștine într-o țară musulmană, venite să le aducem speranță unor femei care Îl căutau pe Creatorul lor. E greu de spus ce poți trăi în asemenea momente! ! !”
Astăzi, după 25 ani, văd că Dumnezeu a făcut mult mai mult decât am îndrăznit eu să rostesc atunci!
7. Știu că există și o « Școală Priscila », un proiect ambițios, care vrea să schimbe fața țării.
Acest VIS continuă acum prin Școala Priscila – un gând care cred că este chiar din inima lui Dumnezeu – o școală de echipare pentru femei, care să învețe să slujească altor femei, în măsura darurilor și a înzestrărilor personale. Vin împreună femei doritoare să crească și să slujească spre bucuria Stăpânului! Este locul unde ia viață pasajul din Tit 2:3-5 și femeile în vârstă le învață pe cele tinere să trăiască vieți care să-I aducă glorie lui Dumnezeu.
Merită să-ți investești viața în cele ce NU trec! Numai Cuvântul sfânt nu va trece, atunci când cerul și pământul se vor dezintegra, iar sufletul omului rămâne veșnic. Investește, deci, Cuvânt în oameni! ! !
8. Revista « Priscila » a apărut ca o replică românească la ce provenea din străinătate? Ai ales un nume despre care nu se vorbește foarte des: o femeie plină de credinţă care, împreună cu soțul ei, Aquila, îl învăța pe Apolo mai în detaliu calea Domnului. Este una dintre persoanele admirate de apostolul Pavel. Se ascunde un mesaj în alegerea acestui nume?
Ideea unei reviste românești a venit chiar din inima Tatălui. Pur și simplu El Mi-a dat acest gând, de care m-am speriat la început, pentru că nu mă vedeam pregătită pentru un astfel de proiect. « Am pășit pe ape » din nou, în credință și Dumnezeu i-a dat 20 de ani de viață revistei noastre. Atunci când mi-a venit gândul unei reviste, a venit la pachet cu titlul : Priscila. Nu-mi este un nume preferat, deci, nu l-aș fi ales dacă trebuia să fac eu acest gest. M-a surprins și pe mine, dar, am înțeles mesajul: așa cum deja ai menționat, Priscila slujea alături de soțul ei. Iar ceea ce dorim să comunicăm chiar prin numele revistei este tocmai acest lucru: femeia creștină este chemată să facă echipă cu soțul în slujire, să fie alături de el și să ofere un tablou a ceea ce ȋnseamnă a fi, a lucra ȋmpreună.
9. Femeile aducătoare de vești bune sunt o mare oștire, ne spune Biblia. Cum luptă această armată în faţa vulgarității, a discreditării feminității în spațiul românesc (România, Republica Moldova), dar și ȋn emigraţie? Cum luptă în faţa atacurilor la adresa valorilor creștine, a moștenirilor naţionale și identitare?
Lupta noastră este în primul rând prin ceea ce suntem! Într-o lume confuză, fără direcție, fără valori, noi, creștinii, suntem chemați să fim sare și lumină! Voi sunteți sarea Pământului și lumina lumii! – ne împuternicea Cristos. Și atunci, încercăm să dăm gust comunității din proximitatea noastră, oferind o alternativă. Trăind în lumină, oferim direcție celor care o caută.
« Sunteți ca o cetate așezată pe un munte, văzută de toți! », mai zicea Domnul. Asta suntem! Trăim văzuți și în felul acesta suntem ca un indicator spre un alt fel de viață, o viață a valorilor, a moralității, o viață care-l are în centru ei pe Cristos. O viață care să arate spre Dumnezeu și care să-L onoreze pe Dumnezeu. Acesta este și scopul existenței noastre: să-L glorificăm pe Creatorul nostru.
Ca femei avem o înaltă chemare de a fi transmițătoare de valori. Prin vocația de a fi mame, pusă de Creator în noi, suntem chemate să transmitem copiilor noștri, odată cu laptele matern, mai apoi cu hrana zilnică, valorile în care credem! Într-o lume a relativismului, a nonvalorilor, încă putem articula valorile creștine în care credem și le putem întipări în mintea și inima copiilor noștri. Aceasta este moștenirea cea mai de preț pe care noi, ca mame, o putem lăsa generației care vine după noi: credința în Singurul Dumnezeu Adevărat și veșnic.
Apoi, putem fi o voce care să încurajeze femeile din jur în a-și descoperi identitatea personală, valoarea pe care o au în ochii Creatorului lor. Atunci când Îl cunoaștem pe Dumnezeu într-un mod personal și când știm cine suntem din persepctiva Lui, când ne cunoaștem valoarea pe care El ne-o dă, vom experimenta o deplină împlinire, adevărata împlinire în viață!
Și în acest mod devenim agenți ai schimbării în lumea în care trăim și, prin ȋnrȃurirea noastră exercitată asupra celor din jur, influențăm generațiile care vin și, putem influența și istoria!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
