Unele din cele mai frumoase lucruri pe care le purtăm în viață cu noi sunt amintirile. Însă constat că chiar și unele din cele mai frumoase amintiri ale mele sunt legate ca un lanț de amintiri dureroase ce cândva mi-au produs răni în suflet, iar acum au rămas doar cicatricele ce le port în adâncul ființei mele. De fapt cred că fiecare om are o colecție de amintiri undeva în mintea sa în sala memoriei și uneori își ia timp pentru a le răsfoi. Iar de multe ori ceea ce trăim în prezent ne readuce cu putere în minte ceea ce în trecut am trăit și se aseamănă cu unele evenimente ale prezentului, cred că aceasta este acea minunată conexiune dintre conștientul și subconștientul uman.
În continuare doresc să descriu o amintire de pe vremea când eram elev sau mai precis din prima mea zi de școală. De fapt am amintiri despre multe zile de școală și liceu, despre profesori, elevi, prieteni, de asemenea unele perioade din timpul petrecut în școală sau șters din mintea mea însă prima mea zi de școală mi-a rămas adânc imprimată în mintea mea. În acel început al lunii septembrie din anul 1979 am mers cu tatăl meu și mi-a cumpărat uniformă și rechizite școlare și un ghiozdan mare albastru, îmi aduc aminte că ajuns acasă tata m-a pus să mă îmbrac cu acea uniformă și cu ghiozdanul în spate apoi mi-a pus șapca de școlar pa cap și a zâmbit spunându-mi: ,,Arăți ca un adevărat școlar, am să fac din tine un elev premiant.”
M-am uitat și eu în oglindă și mi se părea că arăt atât de caraghios cu acea uniformă și șapca cu cozoroc însă tata zâmbea mulțumit. El avea mari planuri cu mine de câteva luni mă iniția în tainele alfabetului și încerca să mă învețe și alte lucruri care în opinia lui erau de mare folos unui nou sosit pe băncile școlii. Sosi și ziua de cinsprezece Septembrie, fiind de mic copil o fire foarte timidă aveam mari emoții deși fusesem și la grădiniță îmi dădeam seama că școala este ceva mai serios și nu e de glumit cu învățătura. Cel puțin asta înțelesesem de la tatăl meu care deși era bun cu mine când era vorba de carte devenea serios și foarte exigent.
Școala la care eu trebuia să merg era în cartierul nostru. O școală generală mică cu clase de la I – IV însă cu profesori foarte exigenți de asemenea învățătoarea la care căzusem era o rudă mai îndepărtată cu noi și îi mergea vestea că era foarte exigentă iar pe elevii mai leneși îi pedepsea destul de aspru cu un bastonaș bătându-i la palme. Dar mai mult de atât tatăl meu nu dorea să se facă de râs cu mine îmi spunea că eu trebuie să fiu un elev model, îmi dădea multe instrucțiuni în această privință.
Așa că sosi și momentul când am pășit în curtea școlii cu toată costumația mea și acel ghiozdan mare printre băieți și fete și unii părinți ce își aduseseră copiii. De asemenea și pe mine tatăl meu mă adusese până acolo foarte atent ca totul să se desfășoare așa cum el plănuise. Se strigară listele ne încolonară și în câteva minute eram într-o clasă mare spațioasă alături de o fetiță în bancă, aveam în fața mea un abecedar cu coperți albastre și o floare. Iar la catedră învățătoarea care timp de patru ani de zile avea să mă dăscălească inițiindu-mă în lumea materiilor școlare, uneori lăudându-mă, alteori certându-mă de multeori chiar tolerându-mi rămânerile mele în urmă mai ales în perioada când am fost bolnav de hepatită. Adevărul este că era foarte exigentă și bine pregătită în domeniul ei. Se ocupa de fiecare școlar în parte iar acolo unde observa că școlarul nu pune nimic de partea sa pentru a avansa începea cu pedepsele ce puteau crește în intensitate de la o zi la alta până ce școlarul de frică se punea pe treabă.
În acea zi după toate acele impresii cu abecedarul în ghiozdan mă îndreptam spre casă. Și în momentul când am ieșit din curtea școlii am traversat strada să mă îndrept spre casă atunci am rămas rușinat de faptul că pe o stradă mare spațioasă pe care trebuia să trec pentru a ajunge acasă erau vecinii ieșiți pe la porți unii își așteptau copii ce veneau de la școală alții ieșiseră să vadă școlarii. Iar eu deși îi cunoșteam pe toți și știam bine acea stradă pe care jucasem de nenumărate ori fotbal cu prietenii mei de atunci. Mi sa făcut rușine de faptul că mă vor vedea vecinii cu acea uniformă ce după părerea mea mă făcea atât de caraghios în ochii oamenilor, așa că am hotărât să fac un ocol pe o altă stradă ce îmi lua în jur de douăzeci de minute. Ușurat și fericit pentru că găsisem o soluție de a nu defila prin fața vecinilor cu acea vestimentație am pornit pe celălalt drum însă nu am mers decât cinci minute și mă întâlnesc cu tatăl meu față în față.
M-am oprit în loc puțin stânjenit de statura lui înaltă, nu mă temeam de el pentru că nu mă pedepsise niciodată ba din contră mă tratase mereu cu o dragoste părintească uneori chiar ieșită din comun. ,,Cei cu tine? Nu ăsta e drumul cel mai scurt spre casă hai că ți-l arăt eu, dar de fapt îl știi și tu doar te joci mereu pe aceste străzi, spuse el.” Apoi mă luă de mână îmi luă de asemenea ghiozdanul din spate iar eu mi-am descoperit capul luând șapca într-o mână aveam impresia că fără șapcă eram mai puțin caraghios și pornirăm spre casă trecând pe lăngă acei vecini de care eu mai înainte cu puțin timp mă rușinasem. Dar alături de tatăl meu mă simțeam ocrotit și nu îmi mai era rușine de nimeni, ce schimbări poate face un părinte în mintea unui copil.
Trebuie să menționez că locuiam pe atunci într-o casă mare spațioasă cu un balcon mare pe balustrada căruia tata atunci când veneam de la grădiniță îmi înșira călăreții pe care mi-i cumpărase. Eu îi spuneam cu o zi înainte câți cowboy și indieni trebuia să-mi cumpere și ce personaje văzute prin filme și el se conforma într-u totul. În aceași curte cu noi ce era destul de mare avea și mamaia casa ei iar în momentul când ne văzu intrând în curte ieși în prag și mă întrebă surâzând: ,,Cum ți-a fost Eugen în prima ta zi de școală? Să vii astăzi pe la mine, îmi spuse ea.” Tatăl meu îi răspunse: ,,Abia începe o să fie bine.” Știam că atunci când mă chema mamaia avea ceva bun de mâncare pentru mine apoi intrarăm în casă unde mama împreună cu sora mea mai mică ne așteptau cu masa pregătită.
Trăiam pe atunci într-un mic paradis al copilăriei ce mă făcea nespus de fericit pe atunci. Pe tot parcursul primului meu an de școală tata s-a ocupat de mine făceam împreună cu el lecțiile se uita la note, iar la sfârșitul acelui an după calculele lui eu trebuia să iau premiul unu sau doi. În ziua premierii a mers cu mine așteptând cu mai mare emoție ca mine să fiu strigat pentru premiul întâi, însă au primit alți școlari premiul unu eu am rămas pe dinafară și la fel s-a întâmplat și cu premiul doi abia la premiul trei am fost și eu strigat. Probabil că ruda noastră învățătoarea într-un exces de zel a dorit să arate ce înseamnă să nu fie părtinitoare împingând lucrurile în cealaltă extremă. Și ce dezamăgit era tata mai ales că în curtea școlii mai erau colegi de ai lui de muncă și el credea că se făcuse de rușine. Mi-e nu mi-a reproșat nimic pentru că el considera că mi s-a făcut o mare nedreptate l-am surprins de asemenea discutând cu mama pe această temă era întradevăr foarte afectat. Pentru că el avea planuri mari cu mine și dorea ca eu să învăț carte și să ajung departe însă curenți puternici ai vieții aveau să mă împingă în sens contrariu a tot ce tatăl meu gândea despre viitorul meu.
În vara aceea tatăl meu a murit și atunci la opt ani am simțit cum acel paradis al copilăriei începe să se prăbușească. Am început să-mi dau seama că trăiam într-o lume a suferinței. Îmi era nespus de greu fără prezența tatălui meu simțeam un gol imens în sufletul meu, un timp nu am mai ieșit nici la joacă pentru că nu mă puteam împăca cu ideia pierderii acelei ființe dragi mie. La câțiva ani de la moartea sa în urma unor circumstanțe nefaste am pierdut casa părintească și a trebuit să ne mutăm cu mama, bărbatul cu care ea se recăsătorise și sora mea într-un alt cartier într-o casă modestă lăsând în spate acea casă a noastră confortabilă și acele locuri pe unde am copilărit.
Viața asemenea unui fluviu tumultos avea să mă arunce printre tot soiul de oameni și așa aveam să cunosc diferite caractere și mentalități. De asemenea aveam să fac diferite incursiuni și în lumea celor de jos îndepărtându-mă tot mai mult de visul tatălui meu pentru mine, însă aveam să descopăr de timpuriu fascinanta lume a cărților și începând să citesc clasicii literaturii universale aveam să devin un autodidact. Viața mea oferit și îmi oferă atâtea lecții interesante dar mai ales în tot acest tablou plin de lumini și umbre într-o zi aveam să descopăr măreția și frumusețea inestimabilă din Cartea Cărților.
Cert este că pășim prin această viață având încrustate pe fibrele ființei noastre amintiri dragi nouă și amintiri dureroase ce la timpul lor ne-au produs răni. Eu însă atunci când răsfoiesc albumul cu amintiri ce îl am undeva în sala memoriei îmi place să mă opresc mult timp asupra unor segmente cu amintiri frumoase însă dacă măresc panorama atunci constat acel liant îmbrăcat în lumini și umbre și îmi dau seama că în albumul meu cu amintiri, lucruri frumoase se împletesc cu unele amintiri neplăcute. Dar trebuie să accept că așa este viața și îmi dau seama că nu putem merge pe drumul vieții plângând într-una și dând vina pe toată lumea pentru nefericirea și eșecurile din viața noastră. Trebuie să ridicăm capul sus și animați de un optimism realist să trăim contemplând frumusețea ce poate înnobila ființa noastră.
De asemenea soarele răsare în fiecare dimineață cu atâta frumusețe iar cerul e atât de frumos colorat iar în unele zile seninul și frumusețea cerului oferă o priveliște magnifică pentru a fi admirat. Încât îmi dau seama că acest statut de om cu care Creatorul ne-a înzestrat e atât de minunat încât îmi pun următoarele întrebări: Oare de ce să nu trăiesc animat de speranță într-un viitor luminos? De ce să las ca întunericul ce învăluie tot mai mult lumea noastră să stingă din mine bucuria de a trăi și speranța în acel viitor luminos pregătit de Dumnezeu pentru neamul omenesc? De ce să pășim în această viață cu inimile îngreunate de răutate și întuneric căutând victime asupra cărora să revărsăm totul, pentru că primii care vom fi cei mai nefericiți vom fi de fapt noi înșine?
Lumea noastră e un conglomerat de lumini și umbre, de aceea e mult mai frumos să înaintezi spre lumină decât să rămâi în întuneric. O spun ca un om ce a trăit în întuneric spiritual și apoi a pășit spre lumină. Am înțeles că destinul nostru nu este nefericirea chiar dacă uneori nenorocirile ne lovesc există mereu lumină și speranță ce vin de la Dumnezeu și se revarsă cu îmbelșugare în inimile zdrobite de greul acestei lumi.
