În ultimele ierni, am simțit îndemnul de a așterne în scris o întâmplare petrecută cu mult timp în urmă, într-o iarnă. Dar am amânat să o scriu, convins fiind că alte scrieri erau mai importante, de asemenea fiind cuprins cu problemele ce viața de zi cu zi mi le-a așezat în față, nu am avut nici timpul necesar. Însă și în această iarnă ca și in cele trecute, admirând superbul spectacol natural al fulgilor de zăpadă, privind zăpada ce se așternea pe pământul înghețat, mi-am reamintit de acea întâmplare, cred că în mare parte, faptul că am tot admirat albul imaculat al zăpezii, mi-a readus cu putere în minte toată acea amintire.
Locuiam pe atunci cu chirie într-un cartier de la marginea orașului Tulcea ce era locuit în mare parte de muncitori ce lucrau fie în șantierul naval, fie în combinatele și fabricile ce încă mai funcționau pe atunci. Îmi plăcea acel cartier datorită simplității oamenilor, și casele le admiram în timpul plimbărilor mele prin acel cartier. Erau acolo case frumos construite de oameni gospodari, și locuințe mai umile pe care, privindu-le, îmi dădeam seama că locuitorii acelor case erau oameni ce zi de zi luptau pentru a supraviețui. Îmi plăcea uneori să ies la orele serii să mă plimb pe acele străzi, în momentul când marea majoritate a acelor muncitori se întorceau de la lucrul lor. Priveam fețele lor marcate de truda acelei zile, de asemenea observam că unii aveau o bucurie mai deosebită pe fețele lor și se grăbeau spre case, mă gândeam că acolo îi așteaptă o soție împreună cu copii lor pentru a cina și a se bucura la sfârșitul acelei zile împreună. De asemenea urmăream copii zglobii ce alergau și se jucau prin acel cartier, și adolescenții cutezători ce începeau să descopere viața. Din locul unde eu locuiam străbătând acele străzi cam după douăzeci și cinci de minute de mers ieșeam afară din oraș, unde pe partea stângă se întindea o pădure de plopi pe care îmi plăcea să o admir și să mă plimb uneori pe lângă acei copaci înalți metitând la lucrurile sfinte, pentru că în acea perioadă a tinereții mele citeam foarte mult Biblia și unele comentarii inspirate; eram foarte absorbit de anumite teme pe care le descoperisem, și doream să le aprofundez mai mult.
În partea dreaptă a acelei păduri era o fermă de animale, apoi stadionul echipei de fotbal șantierul naval ce pe atunci juca în divizia C. Parcurgând încă zece minute de mers pe partea stângă era o carieră de piatră unde pe atunci lucrau destul de mulți oameni, iar în dreapta erau case răzlețe și grădini, pe lângă acele case se întindea o șosea pe care camioanele transportau piatra de la carieră. De la cariera de piatră cam la cinsprezece minute de mers, după ce lăsam în urmă o altă fermă de animale, se întindea o pădure pe unde îmi plăcea deseori în timpul liber să mă plimb și să rămân singur cu propiile mele gânduri. Am petrecut clipe frumoase prin acele locuri admirând peisaje naturale, frumoase, în mod special primăvara. De asemenea am simțit în acele locuri prezența lui Dumnezeu în inima mea într-un mod deosebit. Mă legasem mult de acea pădure; îmi plăcea să mă afund în interiorul ei printre arbori, călcând pe iarba verde și ascultând păsărelele cântând în atâtea triluri. În acele locuri era frumos de admirat cerul și norii, iar apoi, urcându-mă pe un deal, puteam privi în zare și admira superba linie a orizontului pe care contemplând-o aveam impresia că atingeam nemărginirea. Uneori mă duceam chiar și iarna prin acele locuri atunci când zăpada nu era prea mare pentru că mă atrăgea frumusețea acelor locuri naturale. Însă cel mai mare farmec îl avea acel loc în timpul primăverii și verii. Rămâneam uneori ore în șir prin acele locuri cu câte o carte la mine citind și meditând. Apoi mă apropiam de Dumnezeu prin intermediul rugăciunii. Pe atunci trăiam ceea ce David a exprimat atât de sublim: „Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa te dorește sufletul meu pe Tine Dumnezeule ! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” ( Psalmul 42: 1,2 ). Îl înțelegeam perfect pe David ce nu era mulțumit cu ceea ce viața lui ca rege al Israelului îi oferea, el tânjea după lucrurile spirituale și își găsea deplina satisfacție în comuniunea cu Dumnezeu.
Dar să revin la acea iarnă în care a avut loc întâmplarea pe care doresc să o descriu. Aveam pe atunci douăzeci și patru de ani. Făcusem recent o operație de apendicită, luasem șomaj de la ultimul loc de muncă, așa că aveam mult timp la dispoziție pentru a-l dedica cititului. Gazda mea era o bătrână văduvă ce avea în jur de șaptezeci de ani, se numea Tudora, era o femeie foarte hotărâtă, dintr-o bucată - cum se spune în popor, credincioasă și cu un simț al dreptății destul de bine dezvoltat. Aveam unele discuții cu ea foarte interesante, îmi povestea uneori despre trecutul ei, muncise ca femeie de serviciu la o școală, iar bărbatul ei lucrase ca lăcătuș mecanic, nu avuseseră copii, doar înfiaseră unul. Casa ei nu era prea mare, însă bine construită, cu o sufragerie mare, hol și două camere; în acea casă simțeam o liniște deplină.
Venea mereu la Tudora o vecină de a ei pe nume Marcela, ce era o femeie de cinzeci și cinci de ani, însă arăta mult mai în vârstă, era foarte suferindă, avea câteva boli cu care se lupta. Și ea rămăsese văduvă, chiar de un an de zile, avea o fată ce era măritată undeva printr-un sat din județul Tulcea, și mai avea un băiat de doisprezece ani pe nume Mădălin ce era pe atunci foarte afectat de pierderea tatălui său. Mădălin era un copil firav, cu părul negru, ochii căprui, chipul său de copil era frumos, foarte sensibil și timid, era inteligent și avea o voce frumoasă. Uneori, când ne reuneam în serile de iarnă în cameră la Tudora, el ne citea cu glasul său melodios, plăcut, pasaje din Sfintele Scripturi, îmi făcea plăcere să ascult cum citește, se vedea pe fața lui încă de pe atunci că lucrurile sfinte îi făceau o deosebită plăcere. Îmi aduc aminte că odată, după ce a participat la un concurs biblic în cadrul unei biserici, a câștigat o carte despre Viața lui Isus în două volume de care el era foarte încântat. Însă Mădălin suferea mult pe atunci... După cum înțelesesem, fusese foarte legat de tatăl său, și pierderea acelei ființe dragi lui îi lăsase o rană adâncă în sufletul său de copil. Peste tot îi vedea pe prietenii săi însoțiți de tații lor și el doar cu mama sa bolnavă, și asta îl afecta mult după cum îmi dădeam eu seama pe atunci. Suferă mult în interiorul lor astfel de copii când își pierd tatăl, mai ales dacă au fost legați de părintele lor și dacă acesta s-a purtat bine cu ei și i-a iubit, atunci suferința lor este și mai mare. Doar în timp ce ei înaintează în viață și cresc, începând să înțeleagă, și discerne viața cu cele bune și rele ale ei, astfel de răni pe care le primesc încă din fragedă copilărie încep să se cicatrizeze, însă uneori nu de tot, undeva în ființa lor mai persistă acea durere cauzată de pierderea acelei ființe dragi lor. După ani de zile am aflat că odată cu scurgerea vremii, Mădălin a devenit preot și nu m-am mirat, pentru că am intuit la el încă de pe atunci când era doar un copil o înclinație și plăcere pentru lucrurile sfinte.
Am petrecut ore plăcute în acea iarnă cu Mădălin și mama sa discutând și lecturând din Sfintele Scripturi. Îmi aduc aminte că după ce Mădălin ne termina de citit câte un pasaj biblic, Marcela împreună cu Tudora începeau să cânte cântări creștine, aveau amândouă voci frumoase și se armonizau destul de bine împreună. Uneori și Mădălin cu vocea lui melodioasă cânta împreună cu ele, eu pentru că aveam o voce groasă, mă mulțumeam să-i ascult și admir. În acele momente simțeam cum prezența lui Dumnezeu se cobora în mijlocul nostru, vedeam fața mamei lui Mădălin ce era mai tot timpul marcată de suferință și amărăciunile vieții cum începe să se lumineze și să reflecte un sentiment creștin frumos. De asemenea fața lui Mădălin se lumina în acele momente, se bucura sincer așa cum numai copiii știu să se bucure. Am observat că prezența lui Dumnezeu era bucuria cea mai mare în viața acelor două femei. Și mă gândeam: „Iată câtă bucurie pot avea și cei umili ce nu au altă mângâiere în această viață decât prezența lui Dumnezeu cu ei, ce le aduce bucurie și speranță într-un viitor edenic.”
Într-o seară geroasă cu multă zăpadă, după ce făcusem o mică plimbare prin cartier, în momentul când am intrat în holul casei, bătrâna mea gazdă mă chemă la ea în cameră și îmi comunică că începând de mâine seară va mai primi încă un tânăr în chirie cu mine în cameră. Nu îl putea de moment culca în sufragerie, pentru că ar fi însemnat să mai facă încă un foc în casă și așa ceva nu își putea permite, ea îi amenajă un pat la mine în cameră. De fapt, acea cameră era destul de mare și bine încălzită, bătrâna avea o sobă la ea în cameră unde făcea focul, iar prin perete construită în același corp cu soba din camera ei era la mine în cameră o altă sobă mare de cărămidă ce încălzea camera în care eu locuiam, cu același foc din camera bătrânei.
A doua zi l-am cunoscut pe Costel, ce avea în jur de douăzeci și șapte de ani și lucra la o tipografie, în câteva cuvinte înțelesesem că părinții lui divorțaseră, tatăl lui plecase undeva prin România în alt oraș, iar mama lui se recăsătorise, și avea și alți copii mai mici. Însă Costel nu se înțelegea deloc cu Nicu (așa se numea bărbatul cu care mama lui se recăsătorise), așa că, pentru a evita unele discuții și situații jenante, se hotărâse să se mute cu chirie. Era un tânăr scund, cu părul blond, creț, ochii albaștri, și fața marcată de toată greutatea celui ce trebuie să lupte singur cu viața de la o vârstă destul de tânără, și să se întrețină singur. Se îmbrăca mereu foarte curat și destul de elegant, de asemenea era foarte politicos, dădea impresia unui tânăr educat ce trecuse prin viață suferind și luptând. Îmi dădea impresia că înțelegea foarte bine unele lucruri din viață pe care alții de o vârstă cu el ce trăiseră huzurind nici nu aveau idee.
Camera în care pentru un timp am locuit amândoi era mare și spațioasă cu o mobilă veche dar încă trainică, pe care numai privind-o te îndemna la reculegere, îmi dădeam seama că aparținuse unei generații pe cale să apună, iar noi eram noua generație ce apăruse pe scena lumii și uneori mă gândeam că va veni timpul când ne vom duce și noi și de aceea este bine să încercăm să trăim cu chibzuință pentrucă ca oameni suntem trecători, asemenea ierbii de pe câmp. La marginea patului meu, pe o noptieră, aveam câteva Biblii în versiuni diferite și alte cărți. De obicei serile când eram amândoi în cameră ni le petreceam fiecare adâncit în lumea sa de gânduri, atunci când nu conversam. Nu aveam pe atunci nici televizor, nici calculator, ci doar un mic casetofon la care uneori mai puneam câte o casetă. De obicei eu citeam mult, iar Costel rămânea dus pe gânduri, în acele seri lungi de iarnă, auzeam în răstimpuri vuietul vântului de iarnă și foșnetul crengilor înghețate a unui cireș mare ce bătrâna îl avea în curte, uneori acele crengi mișcate de vânt atingeau geamul înghețat scoțând un zgomot ce tulbura linștea camerei.
Într-o seară, Costel îmi spuse: ,,Poți să-mi dai și mie o Biblie să citesc, vreau doar așa ca cultură generală să citesc această carte ce nu am citit-o niciodată.” ,,Da, cu plăcere!” i-am răspuns eu întinzându-i o Biblie mare cu coperți verzi, ce avea o cruce aurie gravată pe copertă. Apoi ne cufundam amândoi în lectura Sfintelor Scripturi. El începuse cu cartea Genezei și uneori se întrerupea din citit și mă întreba anumite lucruri pe care nu le înțelegea, mă opream din lectura mea și îi dădeam anumite explicații în limita cunoștințelor ce le aveam și eu pe atunci, îndemnându-l pe Costel să citească Sfintele Scripturi, pentru că acolo se găsește suprema înțelepciune. Mă întrerupeam uneori din citit și îl priveam pe Costel, îi vedeam fruntea încordată și întreaga sa față îmi dădea impresia că era profund interesat de lectura Bibliei, începea să-și dea seama de inestimabila valoare a acelei cărți numite pe drept cuvânt Cartea Cărților.
Pe când intram în casă, într-o seară, Tudora mă chemă la ea, și în momentul când am intrat în camera ei am constatat că era foarte indignată, ea îmi spuse: ,,Astăzi în lipsa voastră a venit aici Nicu, era foarte supărat spunea că va chema poliția pentru că Costel a fost pe la ei pe acasă și le-a luat un casetofon mare cu radio, sau cel puțin așa bănuiește el. Și acest tată vitreg al lui Costel însoțit de mine a intrat azi la voi în cameră și a scotocit peste tot, negăsind nimic s-a liniștit și a plecat. Când vine Costel am să stau de vorbă cu el ca să văd ce îmi va spune, dacă este adevărat că a furat eu îl dau afară, la mine în casă nu îmi trebuie hoți, eu am trăit o viață cinstită la fel și bărbatul meu ce a murit așa că nu voi tolera așa ceva, sub acoperișiul meu nu adăpostesc hoți.” Am părăsit oarecum întristat camera bătrânei, în urma a aceea ce ea îmi spusese.
În momentul când Costel se întoarse de la lucru, eram întins pe patul meu gândindu-mă la ceea ce bătrâna îmi spusese. Costel intră în cameră destul de voios după ce mă salută el îmi spuse: ,,Mai ai casetele acelea pe care le-ai împrumutat de la prietenul tău?” I-am confirmat că da, după care el îmi ceru o casetă, și se aplecă lângă patul lui și dintr-o geantă mare înfășurat în niște pungi scoase un casetofon mare, spre surprinderea mea. Câteva clipe am rămas blocat neștiind ce să fac, între timp el puse caseta și îi dădu drumul casetofonului, într-o clipă mi-am revenit și am înțeles că trebuia să acționez, m-am ridicat de pe pat și i-am făcut semn lui Costel să oprească puțin muzica. El m-a privit surprins, nu înțelegea de ce însă văzându-mă foarte îngrijorat opri casetofonul, continuând să mă privească nedumerit. După care eu cu glas scăzut i-am spus: ,,Astăzi a fost Nicu pe aici, căutând acest casetofon, te bănuia pe tine că l-ai luat, amenința că va anunța poliția, de asemenea bătrâna este foarte supărată pe tine, a amenințat că te va da afară dacă cumva tu ai luat acest casetofon.” „Și acum ce ai de gând să faci? Ai să te duci să îi spui?” îmi spuse el privindu-mă cu îngrijorare. ,,Nu, eu nu mă duc să-i spun nimic pentru că asta ar însemna să te dea afară și acum în timpul iernii îți va fi foarte greu să găsești o nouă gazdă,” i-am răspuns eu. „Dacă ai știi că de fapt acest casetofon ar trebui să îmi aparțină, la cât de mult i-am ajutat eu pe mama, frații mei și bineînțeles indirect și pe Nicu. Iar acum el vine pe urmele mele ca pe urmele unui hoț, ba mai mult de atât mă mai amenință și cu poliția,” spuse el. „Costel și eu am trecut printr-o situație asemănătoare, mama mea este recăsătorită și am oferit și eu bani și sprijin de orice fel, însă un tată vitreg te privește mereu cu ochi răi și de aici apar nenumărate probleme, așa că am hotărât ca și tine să plec de acasă. De aceea te sfătuiesc pentru binele mamei tale, și al fraților tăi mai mici înapoiază casetofonul și termină toată această istorie. Mai mult de atât, ești tânăr, la început de drum în viață, la fel ca și mine, de asemenea ai mare nevoie ca prezența lui Dumnezeu să te însoțească pas cu pas pe drumul vieții, ai nevoie ca binecuvântările Sale să vină asupra ta, și nu poți să umbli cu Dumnezeu dacă procedezi așa. Ascultă-mi sfatul și înapoiază-le casetofonul,” i-am spus eu. M-a privit preț de câteva clipe foarte emoționat de ceea ce îi spusesem, după un timp a spus: „Mâine am să-l duc înapoi.”
În acea seară, Costel fu supus unui interogatoriu în toată regula în camera gazdei noastre la care eu nu am participat. Însă el negă faptul că a luat acel casetofon. Pe mine bătrâna nu mă mai întrebă nimic legat de acea întâmplare. Costel se ținu de cuvânt, și a doua zi a înapoiat casetofonul, bănuiesc că a făcut așa cum a promis, și datorită faptului că Nicu nu a venit să mai întrebe sau să mai caute pe la noi. După acea întâmplare eu și Costel ne-am apropiat mai mult, discutam mult mai deschis, ba mai mult el începu să se intereseze de unele aspecte ale vieții mele personale. Dar după două luni de zile Costel se mută la Marcela în gazdă, eu am mai rămas în acea cameră cam trei luni, apoi am plecat la o altă gazdă într-un alt cartier. Peste mai mulți ani am aflat de la un prieten comun că Costel se întorsese acasă la ai săi și avea ca prietenă o profesoară. În acea perioadă a vieții mele am avut parte de o comuniune cu Dumnezeu deosebită, trăind o autentică viață spirituală, fiind animat de idealuri creștine. De altfel, cred că niciodată în viață nu am mai trăit din punct de vedere spiritual la un nivel atât de înalt. Mai târziu, viața m-a cuprins în iureșiul ei puternic, punându-mă față în față cu atâtea situații și probleme delicate, iar pentru a face față la toate provocările ce au venit, a trebuit uneori să-mi angrenez toate forțele intelectuale și spirituale până la limită. Un lucru foarte important pe care l-am observat din viață este faptul că viețile oamenilor simplii ce se încred în Dumnezeu au în ele o bucurie autentică, ce nuanțează viețile lor cu o culoare deosebită.
