Arderea Romei

Din vreme ce cei doi mari apostoli ai noştri, Petru şi Pavel au suferit martiriul în timpul primei persecuţii imperiale, ar fi interesant pentru mulţi dintre cititorii noştri să cunoască ceva despre împrejurările care au dus la acest edict crud. Dar aici, deşi nu ne face plăcere, suntem nevoiţi să părăsim Cuvântul lui Dumnezeu, cel sigur, şi să ne ocupăm cu scrierile oamenilor, care au incertitudini.

În acest punct trecem de pe terenul sigur al inspiraţiei divine pe terenul nesigur aş istoriei Romei şi al istoriei ecleziastice. Şi totuşi, toţi istoricii, atât cei antici cât şi cei moderni, fie ei păgâni, fie creştini, sunt de acord cu privire la principalele aspecte legate de arderea romei şi de persecuţia creştinilor.

În luna iulie a anului 64 a izbucnit un mare incendiu în Circ. Focul a continuat să se extindă până a distrus toată grandoarea oraşului imperial. Flăcările s-au extins foarte repede, şi, Roma fiind un oraş cu străzi lungi şi înguste şi cu dealuri şi văi, focul a fost înteţit de vânt şi a devenit repede o furtună de foc. În scurt timp întregul oraş era complet acoperit de flăcări. Tacitus, istoric roman din acele zile, care este considerat şi cel mai exact, ne spune: “Din cele paisprezece cartiere în care era împărţită Roma, numai patru au rămas neatinse, trei au fost complet făcute scrum, iar în celelalte şapte nu se putea vedea nimic mai mult decât o mulţime de case jumătate distruse”.

Focul a ars cu furie şase zile şi şapte nopţi. Palate, temple, monumente, conacele celor bogaţi şi locuinţele celor săraci au pierit în acest foc fatal. Dar aceasta a fost puţin comparabil cu suferinţele locuitorilor. Infirmităţile bătrânilor, slăbiciunea copiilor mici, neputinţa bolnavilor şi ţipetele şi bocetele femeilor au făcut scena şi mai groaznică. Unii s-au străduit să se descurce ei, alţii să-şi salveze prietenii, dar nu au putut găsi vreun loc sigur. Nimeni nu ştia încotro să se îndrepte, nici ce să facă din vreme ce focul era peste tot. Mulţi au rămas împietriţi în stradă, primind în mod voluntar moartea, şi au pierit în flăcări. Peste tot se discuta ce anume declanşase focul.

Aproape toţi credeau că oraşul fusese incendiat de incendiatori la ordinele lui Nero însuşi. Era cert că unii fuseseră văzuţi întinzând focul în loc să caute să-l stingă şi că ei au afirmat cu îndrăzneală că aveau autoritate să facă aşa. Se spunea, de asemenea, că, în timp ce Roma era în flăcări, Nero stătea într-un turn de unde putea vedea înaintarea focului şi se amuza cântând căderea Troiei la chitara lui preferată.

Sigur că mulţi cititori se întreabă ce sens avea arderea unei mari părţi a Romei. Credem că scopul lui era acela de a reconstrui cetatea la o scară mult mai măreaţă şi de a-i da numele lui. Şi a şi încercat să facă aceasta imediat şi în modul el mai grandios. Dar, indiferent ce a făcut, nu a reuşit să se reabiliteze în ochii poporului, nici să scape de acuzaţia că a incendiat oraşul. Atunci când nu mai avea nici o speranţă de a câştiga favoarea poporului sau a zeilor, el a recurs la planul de a da vina pe alţii. Ştia destul de bine cât de nepopulari erau creştinii atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, aşa că a ales ca ei să fie ispăşitori. A răspândit atunci zvonul că au fost descoperiţi incendiatorii şi că acei criminali erau creştinii. Mulţi au fost arestaţi atunci ca să fie pedepsiţi cum se cuvine şi să fie domolită indignarea poporului.

Astfel ajungem la Prima persecuţie sub împăraţi Să ne oprim puţin pentru a privi înaintarea creştinismului şi starea bisericii de la Roma în acel timp. Foarte de timpuriu, şi fără ca la aceasta să fi contribuit direct vreun apostol, creştinismul a ajuns la Roma. Fără-ndoială, el a fost adus întâi de unii din cei care s-au convertit în urma predicii lui Petru de la Cincizecime. Printre cei care l-au auzit sunt menţionaţi în mod expres “străini de la Roma, iudei şi prozeliţi”. Şi Pavel, în epistola către acea biserică îi mulţumeşte lui Dumnezeu deoarece credinţa lor era “vestită în toată lumea”, iar în salutare spune despre “Andronic şi Iunia”, rudele lui şi împreună întemniţaţi cu el, care erau oameni de seamă printre apostoli, şi care fuseseră convertiţi înaintea lui. Evanghelia făcuse multe minuni pe parcursul a treizeci de ani; creştinii ajunseseră să fie un popor deosebit şi separat, fiind cunoscuţi ca net diferiţi de iudei şi contestaţi vehement de aceştia.

Lucrările lui Pavel şi ale tovarăşilor lui în timpul celor doi ani de captivitate au fost, fără îndoială, binecuvântate de Domnul prin convertirea unui mare număr de suflete. Astfel, creştinii nu mai erau atunci un secret, nici o comunitate insignifiantă, ci erau cunoscuţi ca un cerc care cuprindea atât iudei cât şi de naţiuni din toate categoriile sociale, de la cei din palatul imperial la sclavul fugar.

Dar până atunci ei sufereau atunci nu pentru că erau creştini, ci, de fapt, erau sacrificaţi de Nero pentru a potoli mânia populară şi a se împăca cu zeităţile lor ofensate. Aceasta a fost prima persecuţie legiferată împotriva creştinilor, şi, prin câteva trăsături caracteristice, este unică în analele barbariei umane. Cruzimea inventivă căuta noi modalităţi de a tortura pentru a-l satisface pe setosul de sânge Nero, cel mai neîndurător împărat care a domnit vreodată.

Ucenicii cei blânzi, paşnici şi nevinovaţi ai Domnului Isus erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi daţi să fie sfâşiaţi de câini; altora, înfăşuraţi într-un fel de pânză stropită cu ceară şi alte materiale inflamabile, având un stâlp pus sub bărbie ca să fie ţinuţi într-o poziţie ridicată, li se dădea foc ca să lumineze grădinile publice pentru amuzamentul poporului. Nero avea propriile lui grădini pentru aceste spectacole pe care le dădea pentru distracţia poporului şi a participat şi el în mod activ, uneori amestecându-se cu mulţimea, alteori privind spectacolul cel groaznic din carul lui. Dar, chiar fiind obişnuit cu execuţiile publice şi cu luptele de gladiatori, poporul a fost impresionat şi cuprins de milă văzând cruzimile nemaiîntâlnite împotriva creştinilor şi au început să înţeleagă că, de fapt, creştinii nu sufereau pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui monstru.

Dar, aşa groaznică cum era moartea creştinilor, pentru ei se termina repede, şi, fără îndoială, era pentru ei cel mai fericit moment al existenţei lor. Mult înainte ca luminile să se stingă în grădinile lui Nero, martirii îşi găseau odihna în casa lor din cer, în grădina înflorită a bucuriilor eterne ale lui Dumnezeu. Această încredere scumpă o căpătăm din ceea ce i-a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce care s-a pocăit: “Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23).

Deşi istoricii nu sunt de acord nici cu privire la extinderea, nici cu privire la durata acestei persecuţii grozave, există motive temeinice să credem că ea s-a extins în tot imperiul şi că a durat până la sfârşitul vieţii tiranului. El a murit în anul 68, de propria lui mână, disperat, la aproape patru ani de la arderea Romei şi cam un an după martiriul lui Petru şi Pavel. Spre sfârşitul domniei lui, creştinilor li se cerea, fiind ameninţaţi cu cele mai severe pedepse, chiar cu moartea, să aducă jertfe pentru împărat şi pentru zeii păgâni. Cât timp asemenea edicte erau în vigoare, este clar că trebuie să fi continuat şi persecuţia. După moartea lui Nero, persecuţia a încetat şi ucenicii lui Isus s-au bucurat de o relativă pace până la domnia lui Domiţian, un împărat aproape la fel de rău ca Nero.

Dar, până atunci, să ne întoarcem pentru a privi împlinirea avertismentelor solemne ale Domnului în Căderea Ierusalimului - anul 70 Risipirea iudeilor şi distrugerea completă a cetăţii şi templului lor sunt următoarele evenimente demne de reţinut în ceea ce a rămas din primul secol după Hristos, deşi, în sens strict, ele nu fac parte din istoria bisericii, ci din istoria iudeilor. Totuşi, fiind o împlinire literală a profeţiei Mântuitorului, care i-a afectat şi pe creştini, se cuvine să-şi aibă locul în istoria noastră. Înainte de moartea şi învierea lui Hristos, ucenicii erau cât se poate de iudei în gândire şi în relaţiile lor şi asociau pe Mesia cu templul. Ei gândeau că El urma să îi elibereze de sub puterea romanilor şi că toate profeţiile despre ţara lor, despre seminţii, cetate şi templu aveau să se împlinească atunci. Dar iudeii L-au respins chiar pe Mesia, şi, în consecinţă au respins tot ceea ce sperau potrivit promisiunilor în El.

Cuvintele de la începutul capitolului 24 din Evanghelia după Matei sunt semnificative şi deosebit de importante: “Şi Isus a ieşit şi a plecat de la templu”. Atunci templul a rămas cu adevărat gol înaintea lui Dumnezeu pentru că tot ce îi dădea valoare nu mai era acolo. “Iată, vi se lasă casa pustie”. Templul era de atunci pregătit pentru a fi distrus. “Şi ucenicii Săi s-au apropiat atunci ca să-I arate clădirile templului”. Ei se mai ocupau încă cu măreţia şi gloria vizibilă a acestora, dar Isus le-a spus: “Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”.

Aceste cuvinte au fost împlinite în mod literal de romani la aproximativ 40 de ani după ce le-a rostit El şi s-au împlinit exact aşa cum a prezis El. “Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care suntîn tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că. n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:43-44).

După ce, întâmpinând rezistenţa disperată a iudeilor revoltaţi, romanii au avut multe dezamăgiri şi nereuşite în încercări de a sparge zidurile, până într-atât încât nu prea mai aveau speranţe să mai ia cetatea, Titus a convocat consiliul de război şi au discutat trei planuri: să asalteze imediat cetatea; să repare şi să reconstruiască maşinile de război; sau să facă un asediu pentru ca, prin înfometare, să-i determine să predea cetatea.

A fost aleasă ultima variantă, aşa că armata a fost pusă la lucru pentru a face un şanţ în jurul cetăţii. Asediul a fost lung şi greu. A durat din primăvară până în septembrie. În acel timp, asediaţii au trecut prin mizerii nemaintâlnite. În final, atât cetatea cât şi templul au căzut în mâinile romanilor. Titus dorea să salveze acel templu minunat şi comorile lui. Dar, contrar ordinelor primite, un soldat, urcându-se pe umerii unui camarad, a aruncat o torţă printr-o uşiţă mică aurită de la o cameră exterioară. Flacăra s-a întins imediat. Titus, văzând aceasta, s-a repezit într-acolo, a strigat şi le-a făcut semne soldaţilor să stingă focul, dar vocea lui a fost acoperită de vacarmul din jur şi semnele lui au trecut neobservate în învălmăşeală. Splendoarea interiorului l-a făcut să se minuneze. Cum flăcările încă nu ajunseseră în locul sfânt, el a făcut un efort ca să-l salveze şi i-a îndemnat pe soldaţi să stingă incendiul. Dar era prea târziu: flăcările se extindeau în toate direcţiile şi emoţiile bătăliei şi pofta nesăţioasă după pradă ajunseseră la paroxism. Titus nu ştia că Unul mai mare decât el spusese: “Nu vor lăsa piatră pe piatră”. Trebuia să fie ascultat cuvântul Domnului, nu ordinele lui Titus. Totul a fost nivelat şi ras din temelii, după cuvântul Domnului.

Pentru detaliile acestui asediu teribil suntem îndatoraţi faţă de Iosefus, care a fost în tabăra romană şi în apropierea lui Titus în acel timp. El a fost traducător atunci când au avut loc negocieri între Titus şi rebeli. Zidurile şi bastioanele Sionului le păreau romanilor de nepătruns şi el dorea să negocieze o pace, dar iudeii au respins fiecare propunere a lui. În final romanii au triumfat. Iosefus ne spune că, intrând în cetate, Titus, văzând înălţimea turnurilor şi mărimea şi modul de îmbinare a pietrelor, s-a minunat cât de puternică era şi a exclamat: “În mod sigur noi am luptat avându-l pe Dumnezeu de partea noastră şi Dumnezeu i-a doborât pe iudeii de pe aceste metereze, pentru că ce ar fi putut face mâinile oamenilor sau maşinile împotriva acestor turnuri?” Aceasta a fost mărturisirea generalului păgân. În mod sigur a fost cel mai teribil asediu din istoria lumii.

Relatările lui Iosefus cu privire la suferinţele iudeilor în timpul asediului sunt prea groaznice ca să le transcriem în aceste pagini. Numărul celor care au pierit în ţară sub Vespasian şi sub Titus în cetate din anul 67 până în anul 70, murind de foame, lupte interne sau de sabia romanilor, este de un milion trei sute cincizeci şi patru de mii patru sute şaizeci, pe lângă cei o sută de mii vânduţi ca sclavi*. * V. Dean Milman – History of the Jews, vol. 2, book 16, pag. 380 Acestea au fost, vai! consecinţele necredinţei şi nesocotirii avertismentelor solemne şi pline de afecţiune pe care li le adresase chiar Mesia al lor. Mai este oare cazul să ne mirăm de lacrimile pe care le-a vărsat Răscumpărătorul pentru cetatea vinovată? Şi mai este cazul să ne mirăm de lacrimile predicatorului acum când face apel la păcătoşii vinovaţi ca să nu ajungă la judecata eternă? Mai curând ne mirăm că atât de puţine lacrimi sunt vărsate pentru păcătoşii necugetaţi şi nepăsători care pier. Dacă ar simţi inimile aşa cum a simţit Mântuitorul şi ar plânge ochii aşa cum a plâns El!

Creştinii, de care ne ocupăm în mod special, amintindu-şi de avertismentele Domnului, au părăsit în masă Ierusalimul înainte de asediu. Au călătorit la Pella, un sat dincolo de Iordan, unde au rămas până când Adrian le-a permis să se întoarcă la ruinele vechii cetăţi. Şi astfel ajungem la sfârşitul primului secol. În timpului lui Vespasian şi a fiului său, Titus, numărul creştinilor trebuie să fi crescut mult. Aflăm aceasta nu din relatări directe cu privire la felul cum au prosperat, ci din împrejurări care dovedesc aceasta, pe care le vom vedea curând. Cruzimea domniei lui Domiţian Domiţian, fratele mai tânăr al lui Titus, a urcat pe tron în anul 81.

Dar el a avut un caracter complet diferit de cel al tatălui şi al fratelui său. Ei i-au tolerat pe creştini, iar Domiţian i-a persecutat. El era laş, suspicios şi crud. El a pornit persecuţia împotriva creştinilor din cauza unei temeri superstiţioase pe care o avea cu privire la o persoană născută în Iudeea, din familia lui David, care urma să capete stăpânire peste imperiul întregii lumi. Dar el nu i-a cruţat nici pe romanii din familiile cele mai ilustre care au îmbrăţişat creştinismul: unii au fost martirizaţi pe loc, alţii au fost exilaţi şi martirizaţi în locul de exil. Propria lui nepoată, Domiţila, şi vărul lui, Flavius Clemens, căreia ea îi fusese dată ca soţie, i-au căzut victime pentru că primiseră evanghelia lui Hristos. Astfel vedem cum creştinismul, prin puterea lui Dumnezeu, în ciuda armatelor şi împăraţilor, a focului şi săbiei, se extindea nu numai în clasele de jos şi de mijloc ale societăţii, ci şi printre cei din clasele cele mai înalte “Domiţian,” spune Eusebiu, părintele istoriei ecleziastice, “după ce şi-a exersat cruzimea împotriva multora, şi a ucis cu nedreptate un mare număr de oameni nobili şi iluştri de la Roma, şi a pedepsit, fără motive temeinice, mulţi cetăţeni onorabili cu exil şi confiscarea proprietăţilor, a luat poziţia de succesor al lui Nero în ceea ce priveşte ura împotriva lui Dumnezeu”.

El l-a urmat pe Nero şi prin aceea că s-a zeificat pe sine însuşi, ordonând ca, înaintea statuii lui de aur, să se închine oamenii ca la un zeu. El a reinstituit legile denunţului şi le-a aplicat prevederile cu toată severitatea. Astfel, el era înconjurat cu spioni şi informatori. Ce trebuie să fi fost această a doua persecuţie* a creştinilor! * V. Roman History, Enciclopedia Britannica, vol. 19, pag. 406 Dar sfârşitul acestui tiran vanitos şi josnic se apropia. El avea obiceiul de a scrie într-un sul numele persoanelor care dorea să fie omorâte şi era foarte atent să ţină mereu acel sul asupra lui. Ca să-i facă să nu-şi ia măsuri de prevedere, pe aceia pe care dorea să-i omoare îi trata cu atenţii de natură să-i flateze. Dar, într-o zi, un copil care se juca în apartamentele lui i-a luat acel sul fatal de sub perna pe care se rezema pentru a se odihni şi l-a adus împărătesei. Ea a fost uimită să-şi vadă propriul nume pe lista neagră, alături de numele altora care se bucurau aparent de favoarea lui. Împărăteasa le-a comunicat celor de pe listă pericolul, şi, cu toată precauţiile pe care şi le luase Domiţian în laşitatea şi viclenia lui, el a fost lichidat de doi dintre ofiţerii din casa lui.

Scurta domnie paşnică a lui Nerva Chiar în ziua morţii lui Domiţian, Nerva a fost ales de Senat să fie Împărat, la 18 septembrie 96. El a fost un om cu o reputaţie ireproşabilă, iar domnia lui a fost favorabilă pentru pacea şi prosperitatea bisericii lui Dumnezeu. Creştinii care fuseseră exilaţi de Domiţian au fost rechemaţi şi şi-au recuperat proprietăţile confiscate. Apostolul Ioan s-a întors din exilul în Insula Patmos şi şi-a reluat locul în slujire în bisericile din Asia. El a supravieţuit până la domnia lui Traian, când, la înaintata vârstă de 100 de ani, a adormit în Isus. Nerva şi-a început domnia reparând nedreptăţile şi revocând decretele nedrepte, dând legi bune şi împărţind cu generozitate favoruri. Dar, simţindu-se depăşit de îndatoririle pe care le impunea acea poziţie, el l-a adoptat pe Traian pentru a fi colegul şi succesorul lui. A murit în anul 98.

Situaţia creştinilor în timpul domniei lui Traian - anii 98 - 117

Din vreme ce istoria externă a bisericii era atunci afectată de voinţa unui singur om, este deci necesar să observăm, cât de pe scurt, dispoziţia sau patimile conducătorului. Astfel, situaţia în societate a creştinilor de peste tot depindea în mare măsură de stăpânul lumii Romane, după cum, într-un oarecare sens, situaţia întregii societăţi depindea de el. Totuşi, Dumnezeu era şi este deasupra tuturor împrejurărilor. Traian a fost un împărat vestit, cum probabil că niciunul mai faimos nu a stat pe tronul cezarilor. Pământul roman sau lumea romană a ajuns la cea mai mare extindere în timpul domniei lui. El a făcut simţită la frontiere groaza de armata romană şi de disciplina romană. A fost un mare general şi un suveran militar, având o minte ageră şi fiind energic. A fost un conducător capabil şi Roma a înflorit sub el. Dar în istoria bisericii el apare într-o lumină deloc favorabilă pentru că avea anumite prejudecăţi împotriva creştinismului şi a ordonat persecutarea creştinilor. Unii spun că el gândea să facă să dispară numele de creştin. Aceasta este cea mai mare pată pe memoria lui Traian.

Dar creştinismul, în ciuda împăraţilor romani, a închisorilor şi execuţiilor romane, şi-a urmat în tăcere cursul sigur. În mai puţin de şaptezeci de ani de la moartea lui Hristos el înaintase atât de mult în unele locuri încât ameninţa cu dispariţia păgânismul. Templele păgâne ajunseseră pustii, închinarea la zei era neglijată şi rareori erau cumpărate animale pentru jertfe. Aceasta, în modul cel mai firesc, a atras o revoltă populară împotriva creştinismului, cum am văzut mai înainte la Efes: “pericolul nu este numai acesta, să ajungă de dispreţ meseria noastră, ci şi să fie socotit de nimic templul marii zeiţe Diana”. Cei a căror existenţă depindea de închinarea adusă zeităţilor păgâne au adus înaintea guvernatorilor multe plângeri împotriva creştinilor. Aceasta s-a petrecut mai ales în provinciile din Asia, unde creştinismul era cel mai larg răspândit.

În jurul anului 110, mulţi creştini au fost aduşi astfel înaintea tribunalului lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei şi al Pontului. Dar Pliniu, fiind un om înţelept, sincer şi având o fire omenoasă, s-a străduit să se informeze cu privire la principiile şi practicile creştinilor, şi, când a văzut că mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte fără să fi fost găsiţi vinovaţi de vreo crimă, a fost tare încurcat. El nu mai avusese a face cu asemenea chestiuni până atunci şi nu exista vreo lege clară pentru asemenea situaţii. Edictele lui Nero fuseseră abrogate de Senat, iar cele ale lui Domiţian fuseseră abrogate de succesorul lui, Nerva. În acea situaţie, Pliniu a cerut sfat de la stăpânul lui, împăratul Traian. Din vreme ce scrisorile pe care şi le-au transmis ei sunt considerate cele mai valabile documente istorice cu privire la biserică în acea perioadă, merită ca ele să fie prezentate în această scurtă istorie.

Dar vom transcrie numai unele părţi din vestita epistolă a lui Pliniu, în principal acela care spun despre caracterul creştinilor şi despre extinderea creştinismului. Scrisoarea lui Pliniu către Traian

“Sănătate! Mi-am format obiceiul, sire, să vă prezint toate lucrurile asupra cărora am dubii, pentru că cine altul ar putea să-mi îndrume judecata când am ezitări sau să mă instruiască atunci când nu am cunoştinţă? Niciodată până să fi ajuns în această provincie nu am fost în situaţia de a fi prezent la judecata creştinilor, şi, de aceea, sunt încurcat când este să fie cercetaţi sau să fie pedepsiţi şi cât de departe să merg cu cercetarea şi cu pedepsele... Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o pentru cei care mi-au fost aduşi înainte pentru că sunt creştini: i-am întrebat dacă erau creştini, şi, daca se recunoşteau vinovaţi de aceasta, i-am întrebat şi a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu pedeapsa capitală. În caz că ei perseverau cu încăpăţânare, am ordonat să fie executaţi... A fost publicat un denunţ anonim cu numele multora, care apoi au negat că sunt sau că au fost vreodată creştini, şi care au invocat zeii, după cum am dat eu indicaţia şi s-au rugat la chipul vostru, aducând tămâie şi vin, ba chiar au şi batjocorit numele lui Hristos, lucruri despre care mi s-a spus că un creştin adevărat nu poate fi obligat să le facă. Ca urmare, am considerat potrivit să-i la în libertate. Crima sau greşeala creştinilor constă în aceasta: au obiceiul ca să se adune într-o anumită zi a săptămânii, înainte de revărsarea zorilor, şi să-i cânte un imn lui Hristos ca unui zeu şi să se lege cu jurământ să nu facă nici o răutate, să nu se facă vinovaţi de furt, nici de adulter, nici de mărturie falsă, nici să nu refuze să dea înapoi ceea ce le-a fost împrumutat. După acestea este obiceiul lor să se despartă şi apoi să se strângă din nou pentru o masă inofensivă, pe care o iau împreună fără zarvă, dar această ultimă practică a încetat de la publicarea edictului meu, prin care, potrivit recomandărilor voastre. După aceste relatări, am considerat că este necesar să cercetez, şi încă prin tortură, două femei care se spune că erau diaconiţe, dar nu am descoperit nimic altceva decât o superstiţie rea şi excesivă. Întrerupând deci toate procedurile judiciare, recurg la dumneavoastră pentru a primi sfaturi. Numărul celor acuzaţi este atât de mare încât este nevoie de o consultare serioasă. Sunt denunţuri împotriva multor persoane, de toate vârstele, de toate rangurile sociale şi de ambele sexe, şi tot mai mulţi vor fi acuzaţi. Această molimă a contaminat nu numai cetăţile ci şi oraşele mai mici şi satele. Totuşi, mi se pare că poate fi oprită, ţinută sub control şi corectată. Unele temple care ajunseseră să fie părăsite au început să fie frecventate, iar solemnităţile au fost reluate după o lungă întrerupere. La fel, peste tot au început să se cumpere jertfe, când, cu câtva timp în urmă erau foarte puţini cumpărători. Este uşor să ne imaginăm ce număr mare dintre ei ar putea fi recâştigat dacă aceia care se întorc vor fi iertaţi”.

Scrisoarea lui Traian către Pliniu

“Ai făcut foarte bine, dragul meu Pliniu, că m-ai întrebat cu privire la creştini, pentru că, într-adevăr, nu se poate da nici o regulă generală, care să fie aplicată pentru toate cazurile. Nu trebuie ca aceşti oameni să fie vânaţi, ci, dacă îţi sunt aduşi şi sunt condamnaţi, să li se aplice pedeapsa capitală, dar cu restricţia ca toţi aceia care renunţă la creştinism şi dau dovezi sincere aducând cereri la zeii noştri, oricât ar fi de suspect trecutul lor, dacă se pocăiesc să fie iertaţi. Dar denunţurile anonime nu trebuie să fie urmărite pentru că ar crea un precedent periculos şi ar fi într-un total dezacord cu principiile epocii noastre”.

Mărturia clară şi dincolo de orice suspiciune pe care o dau aceste două scrisori trezeşte gânduri şi sentimente profunde în mintea creştinului din zilele noastre. Întâia epistolă a Sf. Petru a fost adresată părinţilor acestor sfinţi care sufereau şi posibil şi unora care mai erau încă în viaţă atunci, printre care se poate ca Petru în persoană să fi lucrat.

Astfel, ei au fost învăţaţi şi încurajaţi ca înaintea guvernatorului roman să “dea socoteală cu privire la speranţa” lor “cu blândeţe şi cu teamă” (v. 1. Petru 3:14-16). Într-adevăr, întreaga epistolă pare a fi în mod divin rânduită pentru a-i întări pe acei creştini nevinovaţi împotriva judecăţii nedrepte şi iraţionale a lui Pliniu.

“Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noi, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1. Pet. 4:1). Petru contemplă în epistola lui familia credinţei ca fiind într-o călătorie prin pustiu, avându-L pe Dumnezeu ca Guvernator suprem peste toate, şi peste credincioşi şi peste necredincioşi. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău” (1. Petru 3:12).

Având înainte o asemenea scenă şi asemenea martori, privind cu îngăduinţă poziţia lui Traian şi a lui Pliniu, în această perioadă de început al istoriei noastre, este bine să vedem care este Cauza reală a persecuţiei Deşi diferite persoane şi guverne pot da diferite motive pentru persecuţia împotriva creştinilor, totuşi noi considerăm că adevărata cauză este vrăjmăşia inimii împotriva lui Hristos şi a adevărului său care se văd în viaţa evlavioasă a alor Săi. Nu numai atât, ci lumina lor face să iasă în evidenţă întunericul din jur şi expune şi condamnă inconsistenţele martorilor falşi şi viaţa neevalvioasă a celor răi. Vrăjmaşul, folosindu-se de aceste lucruri, întărâtă patimile crude ale acelora care sunt la putere pentru a stinge lumina prin persecuţia purtătorilor de lumină. “Pentru că oricine face rău urăşte lumina” (Ioan 3:20). Toţi creştinii din toate epocile au avut parte de această experienţă, atât în perioade de pace cât şi în perioade de necaz. Dacă trăim potrivit cu Duhul şi cu adevărul lui Hristos, nu suntem scutiţi de persecuţii, fie că acestea sunt în mod secret sau în mod deschis. Printre ultimele cuvinte ale marelui apostol sunt acestea: “Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2. Timotei 3:12).

Aceste adevăruri divine, date pentru învăţătura şi îndrumarea bisericii în orice timp, sunt ilustrate într-un mod izbitor în cazul lui Pliniu şi al creştinilor din Bitinia. Toţi istoricii spun că era un om foarte luminat, virtuos şi realizat. El avea şi o mare avere şi reputaţia de a fi generos şi binevoitor în viaţa privată. Atunci ne putem întreba: de ce oare un om de stat roman şi guvernator a ajuns să fie un asemenea persecutor al creştinilor?

El însuşi răspunde la această întrebare în scrisoarea lui: numai pentru credinţa lor în Hristos ăi persecuta şi nu pentru altceva. Atât prietenii cât şi vrăjmaşii creştinilor îi dovediseră că în ei nu se putea găsi nici un rău moral, social sau politic. După ce punea în trei rânduri întrebarea: “Eşti creştin?” dacă ei afirmau în mod constant că erau, atunci îi condamna la moarte. Singurul pretext pe care îl prezenta pentru a acoperi nedreptatea lui ca guvernator era acela că ei se încăpăţânau să mărturisească o religie care nu era stabilită prin legile imperiului. În acea perioadă mulţi au fost acuzaţi, prin denunţ anonim, că erau creştini, numai din motive particulare de răutate, fără ca ei să fi fost creştini.

Ei au fost testaţi fiind chemaţi să nege credinţa creştină, să aducă tămâie zeilor, să se închine chipului împăratului şi să batjocorească pe Hristos. Şi toţi cei care s-au conformat la acei termeni au fost eliberaţi. Pliniu a fost martor că un creştin adevărat nu poate fi obligat niciodată să facă vreunul unul din acele lucruri. Apoi a recurs la mijlocul brutal de interogare sub tortură şi două femei care erau slujitoare în biserică au fost cercetate astfel. Dar, în loc să dea în vileag planuri de răscoală sau lucruri rele în întrunirile lor, cum se zvonea, în urma torturii nu au putut scoate nimic împotriva comunităţii creştine. Guvernatorul nu a putut descoperi nimic rău, cu toate mijloacele la care a recurs, cu excepţia a ceea ce el numea “o superstiţie perversă şi extravagantă”. Trebuie să reţinem, atât ca merit cât şi drept ca vină a lui Pliniu, că el nu a acţionat împotriva creştinilor numai dintr-o prejudecată populară – cum a făcut prietenul lui, Tacit, care s-a lăsat dus de zvonuri, şi, fără a cerceta, în mod ruşinos, a început să scrie împotriva creştinismului lucruri nerezonabile. Dar Pliniu a considerat că era de datoria lui să cerceteze cu atenţie chestiunea înainte de a pronunţa judecata. Cum ne putem explica faptul că un asemenea om, aparent dornic să fie imparţial, a persecutata până la moarte oameni nevinovaţi?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem cauzele vizibile sau aparente ale persecuţiei. Cauzele aparente ale persecuţiei Romanii mărturiseau toleranţă faţă de toate religiile, fapt pentru care cei din imperiu nu aveau motive să se teamă. În aceasta consta liberalismul cu care se lăudau ei. Până şi iudeilor li se permitea să trăiască după legile lor. Atunci ce anume i-a făcut să se arate atât de severi faţă de creştini? Avea imperiul motive să se teamă de ei? Avea oare motive să se teamă de cei care trăiau vieţi ireproşabile, ale căror învăţături erau adevărul ceresc şi a căror religie ducea la prosperitatea poporului, atât privat cât şi public?

Privind la ambele aspecte ale întrebării, vedem următoarele cauze ale persecuţiei.

1. Creştinismul, spre deosebire de alte religii care au precedat-o, are un caracter agresiv. Iudaismul era exclusiv, fiind religia unei singure naţiuni, dar creştinismul se proclamă ca religia omenirii sau a întregii lumi. Aceasta era ceva complet nou pe pământ. “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16:15) a fost porunca Domnului către ucenicii Săi. Trebuia ca ei să iasă şi să se războiască împotriva erorii în toate formele ei pentru ca să cucerească inima pentru Hristos. “Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci. puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5), spune apostolul. În acest război de agresiune împotriva instituţiilor existente şi a obiceiurilor stricate ale păgânilor, ucenicii lui Isus nu se puteau aştepta decât la opoziţie, persecuţie şi suferinţă.

2. Religia păgână, pe care creştinismul o submina rapid şi pe care avea să o desfiinţeze era o instituţie a statului, era strâns împletită cu sistemul civil şi social, până într-atât încât atacarea religiei ducea la un conflict civil şi social. Şi aceasta s-a şi întâmplat. Dacă biserica de la început ar fi fost la fel de conciliantă faţă de lume pe cât este creştinismul din zilele noastre, cele mai multe persecuţii ar fi fost evitate, dar încă nu venise timpul pentru un asemenea caracter conciliant nepăsător. Evanghelia pe care o predicau atunci creştinii şi puritatea doctrinară pe care o păstrau zguduia din temelii vechea religie a statului, cea adânc înrădăcinată.

3. Creştinii se despărţeau, în mod normal, de păgâni şi deveneau un popor deosebit. Ei nu se putea decât să condamne politeismul şi să le fie scârbă de el, ca fiind total opus singurului Dumnezeu adevărat şi evangheliei Fiului Său Isus Hristos. Aceasta i-a făcut pe romani să aibă ideea că creştinii sunt neprietenoşi faţă de rasa umană, văzând că ei condamnau toate religiile cu excepţia celei pe care o aveau ei. De aceea îi numeau “ateişti”, pentru că ei nu credeau în zeităţile păgâne şi ridiculizau închinarea păgână.

4. Simplitatea şi smerenia caracterizau închinarea creştină. Ei se strângeau în mod paşnic înainte de răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, pentru a evita să fie pricină de poticnire. Ei Îi cântau imnuri lui Hristos ca Dumnezeu, frângeau pâinea în amintirea iubirii Lui care s-a arătat în aceea că a murit pentru ei, ei se zideau unul pe celălalt şi se angajau pentru o viaţă de sfinţenie. Dar ei nu aveau temple, nici statui, nici ordine preoţeşti şi nici animale pe care să le jertfească. Închinarea lor era într-un contrast evident cu tot ce erau celelalte religii din imperiu. Atunci păgânii au tras concluzia că creştinii nu aveau nici un fel de religie şi că adunările lor secrete aveau scopuri din cele mai rele. Lumea de azi, ca şi cea de atunci, spune despre cei care se închină lui Dumnezeu “în Duh şi în adevăr” că “nu au nici un fel de religie”. Închinarea creştină, în simplitatea ei autentică, fără temple şi preoţi, ritualuri şi ceremonii, nu este mai bine înţeleasă de creştinismul mărturisitor decât era înţeleasă de Roma păgână. Dar “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24).

5. Prin înaintarea creştinismului, interesele pământeşti ale multor persoane au fost afectate în modul cel mai serios. Aceasta a fost o sursă de persecuţie înverşunată. O mulţime nenumărată de preoţi, sculptori făuritori de idoli, comercianţi, ghicitori, mediumi şi artizani aveau mijloace de trai îndestulător asigurate de mulţimea zeităţilor. Toţi aceştia, văzându-şi meseria periclitată, s-au ridicat şi şi-au unit forţele împotriva creştinilor şi au căutat, prin orice mijloace, să oprească înaintarea creştinismului. Ei au inventat şi au răspândit cele mai rele calomnii împotriva a tot ce era creştin. Preotul viclean şi ghicitorul abil i-au convins uşor pe cei simpli şi publicul larg, în general, că toate calamităţile, războaiele, furtunile şi bolile care îi loveau erau trimise asupra lor de zeii mâniaţi deoarece creştinii care le dispreţuiau autoritatea erau toleraţi peste tot*. * V. Mossheim – Ecclesiastical History, vol. 1, pag. 67; Cave – Primitive Christianity, capitolele de la început Multe alte lucruri ar putea fi menţionate, dar acestea erau cauzele zilnice pentru care creştinii sufereau, atât în public cât şi privat. Numai un moment de meditaţie îl va convinge pe orice cititor cu privire la adevărul acestor lucruri.

Dar credinţa putea vedea mâna Domnului şi auzi vocea Lui în toate acestea: “Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ... vă vor preda sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor, şi veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi a împăraţilor pentru Mine ... Să nu gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (v. Matei 10:16-18, 34) După ce am spus acestea cu privire la opoziţia pe care a trebuit să o întâmpine biserica de la început, este necesar să privim pentru un moment cauza reală şi mijloacele pentru Înaintarea rapidă a creştinismului Fără îndoială, cauzele şi mijloacele erau divine şi aşa s-au şi dovedit a fi. Duhul lui Dumnezeu, care a coborât cu putere la Cincizecime şi care a ajuns să locuiască în fiecare creştin în mod individual este adevărata sursă a succesului predicării evangheliei, al convertirii sufletelor şi al mărturiei pentru Hristos şi împotriva răului. “Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zaharia 4:6).

Pe lângă aceasta, Domnul le-a promis alor Săi că va fi cu ei tot timpul: “Iată, Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar urmărim să privim lucrurile sub aspect istoric şi nu numai din punctul de vedere al siguranţei credinţei.

1. O importantă cauză a răspândirii rapide a creştinismului este faptul că este perfect adaptat omului din orice epocă, din orice ţară şi orice categorie socială. El se adresează tuturor ca fiind pierduţi şi presupune aceeaşi nevoie la toţi. Astfel, el se potriveşte atât iudeului cât şi celui dintre naţiuni, atât regelui cât şi supusului, atât preotului cât şi poporului, celui tânăr ca şi celui bătrân, celui învăţat ca şi celui ignorant, celui moral ca şi celui destrăbălat. Este religia lui Dumnezeu pentru inimă, şi acolo El Îşi afirmă suveranitatea, care este numai a Lui. Creştinismul se anunţă ca “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede” şi îi propune omului să-l ridice din cea mai profundă cădere la cele mai înalte culmi ale gloriei eterne. Cine poate estima, în pofida tuturor prejudecăţilor, efectul proclamării unei asemenea evanghelii asupra nenorociţilor păgâni aflaţi în întuneric? Mii şi milioane, sătui de o religie goală şi epuizată, au răspuns chemării cereşti şi s-au strâns pentru numele lui Isus, au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor şi au fost gata să sufere pentru El. Iubirea domnea în religia nouă, iar ura în cea veche.

2. Faptul că recunoaşte şi acceptă menţinerea tuturor relaţiilor pământeşti ca fiind îngăduite de Dumnezeu este încă un motiv pentru care evanghelia a fost primită de păgâni. Fiecare era îndemnat să rămână în acele relaţii în care era şi să caute să-L glorifice pe Dumnezeu în ele. Binecuvântările creştinismului pentru soţii, copii şi robi sunt nespus de scumpe. Iubirea, fericirea şi mângâierea lor erau ceva de mirare pentru păgâni, fiind ceva cu totul nou pentru ei. Şi totul era firesc şi disciplinat. Un creştin care trăia în acea perioadă – prima jumătate a celui de-al doilea secol – spunea: “Creştinii nu sunt separaţi de alţi oameni prin locuinţa lor pământească, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Ei nu locuiesc pe undeva în oraşe de-ale lor, nu vorbesc altă limbă, nici nu au un mod de viaţă specific. Ei trăiesc în oraşe de-ale grecilor şi de-ale barbarilor, fiecare unde s-a nimerit, şi, în timp ce se conformează obiceiurilor ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi alte lucruri care ţin de viaţa exterioară, ei totuşi au o purtare deosebită, care îi surprinde pe toţi. Ei se supun legilor în vigoare şi chiar depăşesc cerinţele legilor prin felul în care trăiesc”* . * Neander – Church History, vol. 1, pag. 95 3.

Viaţa ireproşabilă a creştinilor, puritatea divină a învăţăturilor lor, răbdarea şi speranţa cu care ei îndură suferinţe mai grele decât moartea şi chiar modul în care suferă moartea, felul în care dispreţuiesc lucrurile care sunt obiecte obişnuite ale ambiţiilor omeneşti, îndrăzneala lor în credinţă chiar cu riscul vieţii lor, fidelitatea şi bunacuviinţă erau mijloace importante care au contribuit la răspândirea rapidă a creştinismului. “Cine oare,” spunea Tertulian, “privind acestea nu este interesat să afle motivul lor? Şi cine, după ce a cercetat, nu îmbrăţişează creştinismul, şi, odată ce l-a îmbrăţişat, nu doreşte să sufere pentru el?” Aceste câteva aspecte îi vor permite cititorului să-şi formeze o idee, pe de-o parte, despre ceea ce se opunea, şi, pe de altă parte, despre ceea ce ajuta înaintarea evangheliei lui Hristos. Nimic nu poate fi mai glorios pentru spiritul unui creştin decât studiul acestei lucrări glorioase. Lucrătorii Domnului erau, majoritatea, oameni simpli şi neinstruiţi, erau săraci, fără mulţi prieteni şi fără mijloace omeneşti care să le vină în ajutor, şi totuşi, într-o perioadă scurtă de timp, ei au convins o mare parte a omenirii să abandoneze religia strămoşilor lor şi să îmbrăţişeze o nouă religie, care este opusă predispoziţiilor naturale ale omului, plăcerilor lumii şi obiceiurilor împământenite de veacuri. Cine oare poate contesta puterea interioară a creştinismului având înainte asemenea fapte exterioare?

Sigur că Duhul lui Dumnezeu a îmbrăcat cu putere cuvintele acelor primi predicatori şi este sigur că puterea care s-a manifestat asupra minţii oamenilor era de origine divină. Se producea o schimbare completă: ei erau născuţi din nou, o creaţie nouă în Hristos Isus. În mai puţin de o sută de ani de la Cincizecime, evanghelia pătrunsese în aproape toate provinciile Imperiului roman şi era larg răspândit în multe dintre ele. În scurta noastră schiţă a vieţii Sf. Pavel şi în tabelele cronologice ale misiunilor lui am putut urmări înfiinţarea primelor biserici şi propagarea adevărului în multe locuri. În oraşe mari ca Antiohia din Siria, Efes în Asia şi Corint în Grecia am văzut cum a fost plantat creştinismul şi a răspândit binecuvântări bogate în oraşele şi satele din jur. Din antichitatea ecleziastică am aflat cum, ceea ce erau acele oraşe pentru Siria, Asia şi Grecia, era Cartagina pentru Africa. Când Scapula, preşedintele Cartaginei, i-a ameninţat pe creştini cu măsuri severe, Tertulian, într-unul din apelurile lui, l-a rugat să se gândească: “Ce vei face când multe mii de bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale vor veni de bunăvoie să se predea? De câte focuri şi de câte săbii vei avea nevoie! Ce va avea de suferit Cartagina dacă va fi decimată de tine, când fiecare îşi va găsi acolo ruda apropiată şi vecinul şi poate vor fi şi oameni de rangul tău şi oameni din cei mai importanţi şi rude şi prieteni ai celor care-ţi sunt prieteni apropiaţi? Cruţă atunci măcar de dragul tău însuţi, dacă nu pentru noi!”* * Cave – Primitive Christianity, Pag. 20

Continuăm relatarea evenimentelor, şi următorul este Martiriul lui Ignaţiu Nici un fapt din istoria timpurie a bisericii nu este păstrat cu mai multă sfinţenie decât martiriul lui Ignaţiu, episcopul Antiohiei, şi nici o relatare nu este mai renumită decât călătoria lui, ca prizonier în lanţuri, de la Antiohia la Roma. Potrivit opiniei majorităţii istoricilor, împăratul Traian, când era pe drum pentru a purta războiul cu parţii, a vizitat Antiohia în anul 107.

Este greu de spus din ce cauză, dar s-ar părea că atunci creştinii au fost ameninţaţi cu persecuţii la ordinele lui. Ignaţius, fiind preocupat de soarta bisericii din Antiohia, a dorit să aibă o audienţă la Traian, marele lui obiectiv fiind, dacă se poate, să evite persecuţia. Cu acest scop, el i-a prezentat împăratului adevăratul caracter şi situaţia creştinilor şi s-a oferit să sufere el în locul lor. Detaliile acelei întrevederi sunt redate în multe istorii ale bisericii, dar lucrurile au un aspect atât de dubios încât nu le inserăm aici. Rezultatul final a fost totuşi condamnarea lui Ignaţius. El a fost condamnat de împărat să fie dus la Roma şi dat fiarelor sălbatice ca distracţie pentru popor. El a primit cu seninătate sentinţa severă şi s-a lăsat cu bucurie să fie legat, considerând că aceea era pentru credinţa lui în Hristos şi ca un sacrificiu pentru sfinţi. Ignaţius a fost dat în paza a zece soldaţi, care s-ar părea că nu au ţinut cont de vârsta lui şi l-au tratat cu multă asprime.

El fusese episcop al Antiohiei timp de aproape patruzeci de ani, deci trebuie să fi fost bătrân. Dar ei l-au grăbit pe parcursul călătoriei lungi, atât pe mare cât şi pe uscat, pentru a ajunge la Roma înainte să se încheie jocurile. El a ajuns în ultima zi a festivalului şi a fost adus imediat în amfiteatru, unde, potrivit sentinţei, a suferit înaintea spectatorilor adunaţi acolo. Şi astfel, pelerinul obosit după ostenelile lungii călătorii şi-a găsit odihna binecuvântată în paradisul lui Dumnezeu. S-a pus întrebarea de ce anume a fost dus Iganţius de la Antiohia la Roma pentru a suferi martiriul. Nu se poate răspunde decât prin presupuneri. Se poate să fi fost cu intenţia de a-i înspăimânta pe alţi creştini prin spectacolul morţii groaznice şi înjositoare a unuia atât de important şi de cunoscut. Dar, dacă aceasta a fost ce spera împăratul, el a fost dezamăgit, pentru că efectul a fost exact opusul. Vestea despre condamnarea lui şi despre drumul pe care îl urma s-a răspândit până departe, şi bisericile din jur au trimis delegaţii pentru a-l întâmpina în anumite locuri pe drum. El a fost încurajat şi salutat cu cele mai calde felicitări de fraţii lui, iar ei, în schimb, au fost încântaţi să-l vadă pe venerabilul episcop şi să primească binecuvântarea lui la despărţire.

Mulţi dintre sfinţi au fost încurajaţi să nu se teamă, dacă nu chiar să dorească moartea şi cununa de martir. Printre aceia care l-au întâlnit pe drum a fost Policarp, episcop de Smirna, care, ca şi Ignaţius, a fost ucenic al Sf. Ioan şi avea să fie martir al evangheliei. Dar, înafară de întrevederile personale, se spune că el a scris şapte epistole pe parcursul călătoriei, care, prin providenţa lui Dumnezeu, au ajuns până la noi. Aceste scrisori au fost şi sunt privite cu mult interes. Scrierile părinţilor bisericii şi Scriptura Dar, oricât ar fi de demn de cinstire Ignaţius ca om sfânt al lui Dumnezeu şi ca nobil martir al lui Hristos, trebuie să avem mereu în minte că scrisorile lui nu sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot fi interesante şi instructive, dar nu trebuie să ne îndrume credinţa.

Credinţa trebuie să se bazeze numai pe cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu şi niciodată pe tradiţiile lipsite de putere. După cum spunea cineva, “Scriptura iese în evidenţă ca unică, având întâietate în ceea ce priveşte învăţătura şi deosebită prin excelenţă de tot ce au scris părinţii bisericii, astfel încât aceia care au urmat imediat după apostoli ne-au lăsat în scris lucruri care sunt mai curând ca avertismente pentru noi decât spre edificarea noastră”. Totuşi, aceşti scriitori creştini de la început se cuvine să fie respectaţi şi veneraţi datorită antichităţii lor. Ei au fost contemporani cu apostolii şi s-au bucurat de privilegiile de a fi auzit învăţătura lor şi de a fi lucrat împreună cu ei pentru evanghelie şi a fi discutat cu ei zi de zi cu toată libertatea. Pavel vorbeşte despre unul numit Clement – un aşa-numit părinte apostolic – tovarăş de lucru al cărui nume este înscris în cartea vieţii, iar ceea ce spune despre Timotei se poate să fi fost valabil măcar în parte şi pentru alţii “ tu ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele” (Filimon 4:3, 2. Timotei 3:10-11).

De la cei care au avut asemenea privilegii ne-am aştepta, în mod natural, la o învăţătură apostolică sănătoasă, la o repetare fidelă a adevărurilor şi învăţăturilor care le-au fost încredinţate de apostolii inspiraţi. Dar, vai! nu aşa stau lucrurile. Ignaţius este unul dintre primii părinţi apostolici. El a devenit episcop al Antiohiei, metropola Siriei, prin anul 70. El a fost un ucenic al apostolului Ioan şi i-a supravieţuit acestuia numai cu vreo şapte ani. Sigur că de la o asemenea persoană am fi aşteptat o mare asemănare cu învăţăturile apostolului, dar nu este aşa. Afirmaţiile definitive şi absolute ale Scripturii, cele care vin direct de la Dumnezeu către suflet, se deosebesc mult de scrierile lui Iganţius şi ale tuturor celorlalţi părinţi.

Singura noastră călăuză sigură este cuvântul lui Dumnezeu. Cât de potrivit este atunci cuvântul din Întâia epistolă a lui Ioan: “ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24). Acest pasaj, în mod evident, se referă în special la persoana lui Hristos, şi, în consecinţă, la scripturile Noului Testament, în care avem manifestarea Tatălui în Fiul, care ne este făcut cunoscut prin Duhul Sfânt. În epistolele lui Pavel ne sunt descoperite mai deplin planurile lui Dumnezeu cu privire la biserică, Israel şi naţiuni, astfel încât trebuie să mergem înapoi mai înainte de “părinţi” pentru a găsi adevăratul teren al credinţei: trebuie să mergem înapoi la ceea ce era “de la început”. Nimic nu are autoritate divină directă pentru credincios înafară de ceea ce este “de la început”. Numai aceasta ne asigură rămânerea “în Fiul şi în Tatăl”.

Epistolele lui Ignaţius au fost mult timp considerate de episcopalieni ca autoritatea pentru sistemul Bisericii Angliei , şi aceasta trebuie să constituie scuza pentru faptul că spunem atât de multe despre acest “părinte”. Aproape toate argumentele lor în favoarea episcopatului se întemeiază pe aceste scrisori. Atât de mult insistă el asupra supunerii faţă de autoritatea episcopală şi atât de mult o înalţă el încât unii au pus la-ndoială chiar autenticitatea epistolelor, iar alţii au presupus că aceste pasaje trebuie să fi fost interpolate pentru a sluji intereselor prelaţilor. Dar scurta noastră istorie nu se ocupă de controversele pe această temă *. * The Genuine Epistles of Clement, Policarp, Ignatius and Barnabas – Ab. Wake, 6th ed. Bagster .

Vom continua deci istoria noastră de la moartea lui Traian în anul 117 şi vom arunca o privire fugară la starea bisericii în Domniile lui Adrian şi Antonin - anii 117 - 180

Deşi ar fi nedrept să-i clasificăm pe Adrian şi pe primul Antonin printre cei care au fost persecutori sistematici, totuşi creştinii au fost deseori expuşi la suferinţe violente şi moarte în perioada domniilor lor. Obiceiul crud de a atribui orice creştinilor orice calamitate şi de a vărsa sângele lor pentru a împăca zeităţile ofensate a continuat şi a fost în general sprijinit de guvernatorii locali şi nu a avut nici un fel de probleme din partea împăraţilor indiferenţi.

Dar, sub domnia celui de-al doilea Antonin, Marcus Aurelius, duhul ce rău al persecuţiei a devenit deosebit de puternic, astfel încât nu s-a limitat doar la izbucniri ale furiei poporului, ci a fost chiar încurajat de cele mai înalte autorităţi. Slaba protecţie pe care o ofereau creştinilor edictele ambigue ale lui Traian, Adrian şi Antonin a fost înlăturată şi patimile aprinse ale păgânilor idolatri nu au mai fost cu nimic înfrânate de guvernanţi.

Este extrem de interesant pentru cel care cercetează istoria scripturii faptul că aceasta s-a produs sub domnia unui împărat care s-a distins prin învăţătură, filozofie şi un caracter în general blând. Ultimii şaizeci de ani de relativă pace au deschis un câmp larg pentru răspândirea evangheliei, timp în care ea a înaintat rapid sub mai multe forme. Adunările creştine au crescut numeric, în influenţă şi în avuţie în toate zonele de sub stăpânirea romană. Mulţi dintre cei bogaţi, fiind umpluţi de iubirea divină, şi-au împărţit averea la săraci, au călătorit în regiuni unde nu fusese auzită evanghelia, şi, după ce au sădit acolo creştinismul, au mers în alte ţări. Nu se putea ca o asemenea lucrare a Duhului Sfânt să nu trezească gelozia şi să nu stârnească vrăjmăşia susţinătorilor religiilor naţionale. Aurelius privea cu ochi răi faptul că, asupra minţilor oamenilor, creştinismul avea mai multă putere decât filozofia lui păgână. Şi atunci el a devenit persecutor intolerant şi a încurajat autorităţile din provincii să zdrobească ceea ce el considera a fi un spirit de rezistenţă încăpăţânată împotriva autorităţii lui. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu era ceva care depăşea mult puterea lui Aurelius, astfel încât nici sabia lui, nici leii nu au putut opri înaintarea ei triumfală. În pofida persecuţiilor sângeroase pe care el le-a pornit sau le-a aprobat, creştinismul s-a răspândit în toată lumea cunoscută.

Dar, ajunşi aici, trebuie să ne oprim puţin şi să privim în jur deoarece are loc o schimbare profundă în cârmuirea faţă de biserică, ceva dincolo de ceea ce poate distinge ochiul unui istoric. Considerăm că am ajuns la Încheierea primei perioade şi începutul celei de-a doua perioade Privind în această lumină, putem spune că perioada Efes a bisericii s-a încheiat odată cu moartea lui antoninus Pius, în anul 161 şi că perioada Smirna a început odată cu domnia lui Marcus Aurelius. Persecuţia a izbucnit în Asia cu mare violenţă în anul 167, sub edictele noului împărat, şi Smirna în mod special a avut mult de suferit: mult preţuitul Policarp – preţuit pe drept -, episcop de Smirna, a suferit martiriul în acea perioadă.

Dar, pentru a dovedi acest punct de vedere pe care l-a adoptat, vom arunca o privire rapidă peste mesajele adresate bisericilor din Efes şi Smirna. Întâi Mesajul către biserica din Efes (Apocalipsa 2:1-7) Sensul principal al bisericii în această lume este acela de a fi “stâlpul şi temelia adevărului” (1. Timotei 3:15), ea fiind aşezată ca un purtător de lumină pentru Dumnezeu. Astfel, ea este reprezentată simbolic printr-un sfeşnic de aur – un vas care poartă lumina. Ea ar fi trebuit să fie un martor fidel, care să arate ceea ce Dumnezeu a manifestat pe pământ în Isus şi ceea ce este El acum, când Hristos este în cer. Din mesajul adresat acestei biserici învăţăm că, în calitate de vas al mărturiei în această lume, ea este ameninţată cu lepădarea dacă nu rămâne în starea de la-nceput. Dar, vai! ea a eşuat, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna cu făptura. Îngerii, Adam, Israel şi biserica nu au rămas în starea de la-nceput. “Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, spune Domnul. “Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi, dar, dacă nu, vo veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apoc. 2:4-5). Erau totuşi multe lucruri pe care El le putea lăuda, şi El a lăudat tot ce putea lăuda. Ca adunare, ei aveau răbdare, ei au lucrat şi nu s-au lăsat şi nu puteau suferi oamenii răi sau pe aceia care căutau să câştige poziţia cea mai înaltă în biserică. Şi totuşi El simte că biserica s-a depărtat de El: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. El le vorbeşte ca unul care este dezamăgit. Ei încetaseră să-şi mai găsească desfătarea în iubirea Lui pentru ei, ceea ce a făcut ca dragostea lor pentru El să scadă. “Dragostea dintâi” este rodul aprecierii noastre faţă de iubirea Domnului pentru noi.

“Mărturia vizibilă poate continua”, spunea cineva, “dar nu aceasta este ceea ce preţuieşte Domnul cel mai mult, deşi El apreciază aceasta cât timp este sinceră, autentică şi cu fidelitate. Totuşi El nu se poate să nu preţuiască cel mai mult inimile devotate Lui, rodul iubirii Lui personale perfecte, prin care El s-a jertfit. El are o mireasă pe pământ, pe care El doreşte s-o vadă neavând alt obiect al dorinţelor decât persoana Lui, şi ea să fie păstrată curată pentru El, separată de lume şi de căile ei. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu: nu numai pentru mântuire şi ca să dăm mărturie pentru El în evlavie, deşi şi aceasta este foarte adevărat şi important, ci, mai presus de orice, pentru Hristos – să fim o mireasă pentru Fiul Lui! Cu siguranţă acesta trebuie să fie primul şi ultimul nostru gând, preocuparea noastră continuă şi cea mai scumpă, pentru că suntem logodiţi cu Hristos, şi El Şi-a dovedit deplin fidelitatea faţă de noi! Dar cum e fidelitatea noastră faţă de El?” Această stare a lucrurilor la Efes şi în biserică în general impunea ca Domnul să intervină aplicând cu fidelitate disciplina. Biserica, aşa cum fusese sădită de Pavel, căzuse deja din starea ei iniţială. “Toţi caută cele ale lor”, spunea el, “nu cele ale lui Hristos” (Filimon 2:21). Şi, de asemenea, “toţi cei care sunt în Asia ... s-au întors de la mine”. Ca urmare, a venit necazul despre care se spune în mesajul către biserica din Smirna.

Deşi Domnul este plin de har şi iubire în toate căile sale faţă de biserica falimentară, El este în totul drept şi trebuie să judece răul. În aceste mesaje El nu este privit ca fiind Capul din cel al trupului, nici ca fiind Mirele bisericii Sale, ci în caracterul Lui judiciar, umblând prin mijlocul sfeşnicelor şi având de judecat anumite lucruri (vedeţi capitolul 1).

Cititorul are de observat că, în stilul în care El se adresează bisericii din Efes, există o anumită distanţă şi se manifestă nişte rezerve. Aceasta este ceva consistent cu poziţia Lui în mijlocul sfeşnicelor de aur. El scrie îngerului bisericii şi nu “sfinţilor care sunt la Efes şi credincioşilor în Hristos Isus”, ca în epistola lui Pavel. Au fost multe dispute cu privire la cine este îngerul. Considerăm că era o persoană care se identifica cu adunarea, care o reprezenta şi o caracteriza. Aşa că Domnul se adresează îngerului şi nu direct bisericii. “Îngerul” redă ideea de reprezentare. De exemplu, în Vechiul Testament, “Îngerul lui Yahve”, îngerul legământului, iar în Noul Testament avem îngerii copilaşilor şi în Faptele apostolilor 12, despre Petru au spus: “este îngerul lui”.

Vom privi acum, pe scurt, Mesajul către biserica din Smirna - Apocalipsa 2:8-11 Interesul nostru faţă de istoria bisericii creşte mult când vedem că Domnul a marcat în mod distinct epocile ei succesive. Situaţia exterioară a bisericii până la moartea lui Antonin – în măsura în care aceasta poate fi verificată prin istorii din cele mai autentice – corespunde într-un mod foarte remarcabil cu ceea ce ne spune Scriptura în mod special în mesajul către biserica de la Efes. Era o consistenţă vizibilă şi se manifesta un zel, ei fiind neobosiţi. De asemenea, este evident că era dragoste, curăţie, dăruire, curaj sfânt şi chiar şi cea mai mare disponibilitate la a suferi pentru Domnul. În acelaşi timp, atât din Scriptură cât şi din istorie, este clar că învăţăturile false se strecurau şi că mulţi arătau un zel nepotrivit pentru a căpăta poziţii oficiale înalte în biserică. Dispăruse acea lepădare de sine şi preocuparea cu Hristos şi cu gloria Lui, care sunt primele roade ale harului Său. Istoric, am ajuns la perioada Smirna. Pentru uşurinţa cititorului, vom reda întregul mesaj. “Şi îngerului adunării din Smirna scrie-i: «Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta - dar eşti bogat - şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci. sunt o sinagogă a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte»”.

Aici Domnul preîntâmpină decăderea prin necaz deoarece mijloace mai blânde nu ar fi fost corespunzătoare. Aceasta nu este un caz neobişnuit, deşi se poate ca ei să fi gândit că li se întâmpla ceva ciudat. Dar toate suferinţele lor erau cunoscute de Domnul şi El le măsura şi le avea sub control. “Veţi avea un necaz de zece zile”. Durata suferinţelor lor este specificată cu exactitate. El le vorbeşte ca unul care a cunoscut personal adâncimile suferinţei. “ Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat”. El a trecut prin cea mai profundă durere şi chiar prin moarte – El a murit pentru ei şi era viu din nou. Ei Îl aveau numai pe Acest Binecuvântat la care să fugă în toate încercările lor. Şi, privind la cei în suferinţă şi umblând prin mijlocul lor, El spune: “ Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Astfel, El ţine în mâna Lui cununa de martir şi este gata s-o pună pe capul învingătorului credincios.

A doua perioadă din istoria bisericii - începând aproximativ în anul 167 Domnia lui Aurelius, sub providenţa lui Dumnezeu, a fost marcată de multe calamităţi. Vedem cum mâna Domnului, în iubire fidelă, a pedepsit poporul iubit răscumpărat de El, dar mânia Lui s-a aprins împotriva vrăjmaşilor lor. Armata din est, sub comanda lui Verus, la întoarcerea din războiul cu Parţii, a adus la Roma o molimă cumplită, care bântuia până atunci prin Asia şi care a ajuns să facă ravagii în tot Imperiul roman. A fost şi o mare inundaţie a Tibrului, care a acoperit cu ape o mare parte a oraşului şi a distrus mari cantităţi de grâne de pe câmp şi din silozuri. Aceste dezastre au fost urmate, în mod natural, de o foamete care a făcut să piară mulţi. Nu se putea ca asemenea evenimente să nu facă să crească ostilitatea păgânilor împotriva creştinilor. Ei au considerat că necazurile lor erau din cauza mâniei zeilor, care presupuneau că fusese provocată de religia aceea nouă. Astfel a început persecuţia creştinilor în imperiu, pornind de la gloate, care au strigat către guvernatori: “Creştinii să fie daţi leilor!” Şi strigătul “Creştinii să fie daţi leilor” a ajuns să se generalizeze şi astfel, cu acea ostilitate scăpată de sub control, masele au cerut să fie daţi leilor unii dintre cei mai importanţi membri ai comunităţii. Un magistrat slab şi superstiţios tremura la strigătele poporului şi se preta să devină instrumentul care să împlinească voia lor. Acum, cu ajutorul diferitelor istorii care ne stau înainte, vom privi mai îndeaproape cum s-au desfăşurat persecuţiile şi cum s-au purtat creştinii sub ele.

Persecuţiile în Asia - Anul 167

În Asia Mică persecuţia a izbucnit cu mare violenţă, cum nu se mai văzuse până atunci. Creştinismul a ajuns atunci să fie tratat direct ca o crimă împotriva statului, ceea ce schimba totul. Contrar indicaţiilor lui Traian şi a purtării şi mai blânde a lui Adrian şi Antonin, creştinii erau căutaţi ca nişte criminali de drept comun. Ei erau luaţi de la casele lor de gloate violente şi supuşi la cele mai crude torturi. Dacă refuzau cu încăpăţânare să jertfească zeilor, atunci erau condamnaţi. Fiarele, crucea, rugul şi securea erau mijloacele prin care credincioşii Domnului erau omorâţi peste tot. Înţeleptul şi demnul Melito, episcop de Sardes, a fost atât de emoţionat de aceste barbarităţi nemaiauzite încât s-a înfăţişat înaintea împăratului ca apărător al creştinilor.

Mesajul lui ne luminează cu privire la legi şi la comportamentul autorităţilor publice, după cum urmează: “Poporul de închinători la Dumnezeu din această ţară este persecutat, ca niciodată până acum, prin noi edicte. Linguşitorii neruşinaţi şi lacomi după averea altora îşi jefuiesc victimele nevinovate zi şi noapte, din vreme ce aceste edicte la dau ocazia să facă aceasta. Şi măcar aceasta să fie făcut cu dreptate sub porunca ta, din vreme ce un împărat drept nu va lua niciodată măsuri nedrepte şi noi ne vom suferi cu bucurie soarta onorabilă de a muri astfel. Totuşi, îţi prezentăm numai această cerere, ca să te informezi cu privire la oamenii care sunt contestaţi şi, în mod imparţial, să decizi dacă merită pedeapsa şi moartea sau libertatea şi pacea. Dar, dacă această hotărâre şi acest edict nou – care nu se cuvine să fie dat nici împotriva celor mai vrăjmaşi barbari – vine de la tine, te rugăm cu atât mai mult să nu ne laşi pradă unui asemenea jefuiri publice” *. Neander – Ecclesiastical History, vol 1, p. 142 Nu avem nici un temei să credem că acest apel nobil a uşurat cu ceva situaţia creştinilor. Caracterul şi căile lui Aurelius i-au mirat pe istorici. El era un filozof din secta stoicilor, dar era omenos, binevoitor, blând şi evlavios, având uneori chiar o dispoziţie copilărească – unii spun că aceasta era datorită influenţei pregătirii pe care i-a dat-o mama lui. Şi totuşi a fost un persecutor îndârjit al creştinilor timp de aproape douăzeci de ani. Şi suntem şi mai uimiţi când privim la Asia, deoarece proconsulul de atunci nu era personal împotriva creştinilor, şi totuşi a cedat furiei poporului şi cerinţelor legii. Dar credinţa vede dincolo de împăraţi, guvernatori şi gloate şi îl vede pe prinţul întunericului conducându-i pe acei oameni răi şi pe Domnul Isus care este deasupra tuturor. “Ştiu necazul tău ... Nu te teme deloc de ce vei suferi ... Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii ... Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte”.

Cu toată filozofia lui, Aurelius era complet străin de dulceaţa şi puterea singurului Nume care este capabil să satisfacă dorurile inimii omului. Toate speculaţiile şi pretenţiile lăudăroase ale filozofiei nu au reuşit niciodată aceasta. De aceea inima omului este vrăjmaşă evangheliei. Mulţumirea de sine, care duce la mândrie şi pretenţia omului că este persoană importantă constituie un principiu al religiei stoice. Ori, omul cu acest mod de a privi lucrurile nu poate fi smerit, nu simte deloc păcatul şi nu are idee că are nevoie de un Mântuitor. Deci, cu cât era mai serios în religia lui, cu atât era mai înverşunat împotriva creştinismului.

Într-o scrisoare circulară adresată de biserica din Smirna celorlalte biserici creştine avem o relatare detaliată a suferinţelor până la moarte ale celor credincioşi. “A ajuns să ne fie clar” – spune biserica – “faptul că, în acele suferinţe ei nu mai erau în trup, sau, mai curând, că Domnul era cu ei şi umbla printre ei, şi, statornici în harul lui Hristos, ei au dispreţuit torturile lumii”. Unii, sub imperiul unui ciudat entuziasm de moment, plini de încredere în sine, se duceau repede la tribunal şi declarau că erau creştini, dar, când magistratul îi ameninţa pentru a-i înspăimânta şi le arăta fiarele, ei cedau şi jertfeau zeilor. “De aceea” – spune biserica – “nu îi lăudăm pe aceia care se predau de bunăvoie, pentru că nu aşa ne învaţă evanghelia”. Nimic altceva decât prezenţa Domnului Isus nu poate da putere sufletului ca să sufere liniştit şi netulburat cele mai crude chinuri şi cele mai îngrozitoare feluri de moarte. Dar mii au suferit cu blândeţe şi chiar cu bucurie ceea ce putea face cea de-a patra fiară din cartea Daniel la maximumul puterii ei. Păgânii care priveau au fost deseori mişcaţi de milă pentru suferinţele lor, dar niciodată nu au putut înţelege calmul lor, iubirea lor faţă de vrăjmaşii lor şi cum erau atât de dispuşi erau să moară.

Vom încheia această relatare generală despre persecuţiile din Asia notând în mod special două dintre cele mai remarcabile persoane care au suferit moartea în acea perioadă, şi anume Iustin şi Policarp. Martiriul lui Iustin, supranumit Martirul Iustin s-a născut la Neapolis, în Samaria, din părinţi dintre naţiuni. În tinereţea lui, el a studiat în mod serios diferite secte filozofice, dar, negăsind satisfacţia după care tânjea inima lui, el a ajuns să audă evanghelia şi a găsit în ea binecuvântarea lui Dumnezeu, odihnă perfectă pentru sufletul său şi împlinirea deplină a dorinţelor a inimii sale. El a devenit un creştin serios şi un renumit scriitor apărător al creştinismului. Chiar de la începutul domniei lui Aurelius, Iustin era un om însemnat, un anumit Crescens furnizând informări împotriva lui. El a fost arestat împreună cu şase dintre tovarăşii lui şi au fost aduşi înaintea prefectului. Li s-a cerut să sacrifice zeilor. Iustin a răspuns: “Nici un om sănătos la minte nu va părăsi o religie adevărată pentru eroare şi neevlavie”. “Dacă nu te conformezi,” a spus prefectul, “vei fi chinuit fără milă”. “Nimic nu dorim mai sincer,” a răspuns el, “decât să suferim chinurile Domnului nostru Isus Hristos”. Şi ceilalţi, de acord cu el, au spus: “Suntem creştini şi nu putem sacrifica idolilor”. Guvernatorul a pronunţat sentinţa: “Cei care refuză să sacrifice zeilor şi să asculte edictele imperiale, întâi să fie biciuiţi, apoi decapitaţi, potrivit legilor”. Martirii s-au bucurat, L-au binecuvântat pe Dumnezeu, şi, fiind conduşi înapoi la închisoare, au fost biciuiţi, apoi decapitaţi. Aceasta a avut loc la Roma în anul 165. Astfel a adormit în Isus unul dintre primii Părinţi, câştigând titlul glorios “Martirul”, care însoţeşte de obicei numele lui. Scrierile lui au fost cercetate cu atenţie de mulţi şi sunt considerate importante. Martiriul unui centurion roman Daţi-l pe creştin leilor! Urla crunt gloata romană Leilor africani bruni! Strigau tare bravii ostaşi. Leii flămânzi să-l sfâşie! Răspundea râzând mulţimea; Aruncaţi-l dar la lei! Ţipa tare nobila matroană. Daţi-l pe creştin la lei Spuneau grav şi răspicat Din jilţurile de onoare Senatorii toţi în rând. Propagat tot, mai puternic Strigăt, îndemn şi râs şi hohot Până la giganticul Coliseum Înainta agitaţia Şi vacarmul poporului Pe la Arcul lui Titus Pe la Forumul roman Până la Capitoliu Apoi o pauză -, şşt ascultaţi Acel urlet sălbatic Este leul din Sahara Răgind în celula cu gratii. Înfometat rău şi în lanţuri Îşi scutură coama brună Nerăbdător după prada vie, Luptând să rupă lanţul. Dar o voce slabă se strecoară De alături, din celula rece şi-ntunecată Este creştinul care cântă Blând şi-ncet imnul de moarte Cu mâini ridicate se roagă Pentru cei care-i cer sângele Cu credinţă sfântă face cereri Pentru mulţimea care urlă. Ei aşteaptă. Se deschide poarta Iese liniştit spre moarte Cu faţa strălucind Şi ochi sclipitori. Nicicând în legiunile Romane Cu coif pe cap Nu a mers spre bătălie Cu pas mai deci ca acum. Deschideţi poarta! El aşteaptă. Să intre leul fioros! Nu poate decât deschide Calea sufletului spre casă.

Martiriul lui Policarp Comportamentul venerabilului episcop de Smirna în perspectiva martiriului a fost cât se poate de creştin şi de nobil. El era pregătit pentru a-i primi pe persecutori, fără a fi însă pripit sau imprudent, cum, sub imperiul emoţiilor, au fost uneori unii. Când a auzit strigătele poporului care cerea moartea lui, el a avut intenţia de a rămâne liniştit în oraş pentru a aştepta ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el, dar, fiind implorat de biserică, el s-a lăsat totuşi convins să se adăpostească într-un sat vecin. Acolo, împreună cu câţiva prieteni, el şi-a petrecut timpul rugându-se zi şi noapte pentru toate bisericile din toată lumea. Dar urmăritorii lui i-au descoperit curând adăpostul. Când i s-a spus că funcţionarii publici erau la uşa lui, el i-a invitat înăuntru, a poruncit să li se dea mâncare şi băutură şi a cerut să i se îngăduie o oră de linişte pentru rugăciune. Dar, având inima plină, el a petrecut două ore. Închinarea lui, vârsta şi înfăţişarea lui i-au impresionat mult pe păgâni. El trebuie să fi avut peste nouăzeci de ani. A venit timpul şi el a fost dus în oraş. Proconsulul nu pare să fi fost personal împotriva creştinilor, şi el a avut în mod evident sentimente de milă pentru bătrânul Policarp şi a făcut ceea ce a putut face pentru a-l salva. El l-a îndemnat să jure pe spiritul împăratului şi să dea dovadă de penitenţă, dar Policarp a rămas calm şi ferm, cu ochii îndreptaţi spre cer. Proconsulul l-a îndemnat din nou, spunând: “Huleşte-l pe Hristos şi te voi elibera”. Bătrânul i-a răspuns: “Şaizeci şi opt de ani L-am slujit şi El mi-a făcut numai bine; cum să-L hulesc acum pe El, Domnul şi Mântuitorul meu?” Guvernatorul, văzând că atât promisiunile cât şi ameninţările erau zadarnice, a pus să se proclame la circ: “Policarp s-a declarat creştin”. Atunci gloata păgână a răspuns cu furie: “El este învăţătorul ateismului, părintele creştinilor, vrăjmaşul zeilor noştri, prin care mulţi s-au abătut şi nu mai aduc jertfe”. Guvernatorul, cedând cererilor poporului, a hotărât ca Policarp să fie ars pe rug, iar iudeii şi păgânii s-au grăbit să aducă lemne. Când erau pe cale să-l bată în cuie pe rug, el a spus: “Lăsaţi-mă aşa: Cel care mi-a dat putere să întâmpin flăcările mă va face şi să stau pe rug”. Înainte să fie aprins focul, el s-a rugat: “Doamne, Dumnezeule atotputernic şi Tată al Fiului Tău preaiubit, Isus Hristos, prin care noi am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, al întregii omeniri şi al celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în această zi şi acest ceas să am parte printre martorii Tăi de cupa lui Hristos”. Focul a fost aprins, dar flăcările se învolburau în jurul trupului ca o pânză în vânt. Romanii superstiţioşi, de teamă că s-ar putea ca focul să nu-l mistuie, l-au străpuns în coastă cu o lance şi Policarp a fost încununat cu victoria.

Acestea sunt doar scurte extrase din relatările care ne-au fost transmise cu privire la martiriul venerabilului episcop. Martirologiile sunt pline de detalii. Dar Domnul a binecuvântat felul în care el a suferit asemenea lui Hristos pentru binele bisericii. Furia poporului s-a domolit, ca şi când răzbunarea i-ar fi adus satisfacţie, şi setea lor de sânge pare să se fi stins pentru un timp. Şi proconsulul, sătul de atâta masacru, a refuzat categoric să mai fie aduşi creştini înaintea tribunalului.

Cât de clar se vede mâna Domnului în această schimbare bruscă! El stabilise deja numărul de zile de încercare înainte ca ei să fi fost aruncaţi în cuptorul de foc, iar, odată ce ele s-au împlinit, nici o putere de pe pământ sau din iad nu le putea prelungi mici măcar cu o oră. Ei au fost credincioşi până la moarte şi au primit cununa vieţii.

Persecuţiile din Franţa - anul 177

Vom privi acum la scena celei de-a doua persecuţii de sub domnia împăratului. Aceasta a fost în Franţa, la exact zece ani după cea din Asia. Se poate să fi fost şi alte persecuţii în răstimpul celor zece ani, dar, din câte cunoaşte, nu sunt relatări autentice până în anul 177. Sursa din care avem detalii cu privire la această persecuţie este o scrisoare circulară de la bisericile din Lyon şi Vienne către bisericile din Asia. Nu putem spune dacă acei zece ani istorici fac cumva aluzie la cuvintele Domnului adresate bisericii din Smirna., din vreme ce Scriptura nu spune că ar fi. Făcând o comparaţie cu epistola apare gândul că ar fi o aluzie. “Veţi avea necaz de zece zile”. Dacă în alte părţi ale acestei cărţi mistice o zi este socotită ca fiind un an, s-ar putea ca aşa să fie şi în situaţia epistolei către Smirna. Istoria ne dă începutul şi sfârşitul în timp şi estul şi vestul scenei.

Dar acum vom privi câteva detalii din care rezultă clar asemănarea. Închisoarea este una dintre trăsăturile importante ale suferinţelor lor. Mulţi au murit din cauza aerului infect din beciurile insalubre. În această privinţă era ceva diferit de persecuţiile din Asia. Poporul a fost chiar mai întărâtat decât la Smirna. Creştinii erau insultaţi şi agresaţi oricând apăreau în public şi erau chiar jefuiţi în casele lor. Din vreme ce această furie populară a izbucnit în absenţa guvernatorului, mulţi au fost aruncaţi în închisoare de magistraţi de rang inferior în aşteptarea venirii lui. Dar, deşi duhul de persecuţie a pornit din popor, el nu s-a limitat doar la gloate, ci şi guvernatorul, la venirea lui, a fost contaminat de fanatismul claselor de jos. Spre dezonoarea lui ca magistrat, el a început cercetarea prizonierilor folosind torturi, şi, contrar legilor Romei, nu numai că a fost acceptată mărturia sclavilor împotriva stăpânilor lor, ci sclavilor le-au fost smulse mărturisiri prin torturi.

Ca urmare, sclavii au fost dispuşi să spună ceea ce li se cerea numai să scape de bici şi de masa de tortură. Odată ce, conform cu ceea ce pretindeau ei, au dovedit faptul că creştinii practicau cele mai nenaturale lucruri şi crime în strângerile lor, ei considerau că era drept să aplice cele mai crude tratamente. Nu erau cruţaţi indiferent de rudenie, stare socială, vârstă sau sex. Vettius, un tânăr din familie nobilă şi cu rang înalt, care făcea multe milostenii şi avea un duh fierbinte, auzind ce acuzaţii se aduceau împotriva fraţilor lui, s-a simţit obligat să se prezinte înaintea guvernatorului ca să mărturisească despre nevinovăţia lor. El a cerut să fie ascultat, dar guvernatorul a refuzat, şi s-a limitat numai la a-l întreba dacă şi el era creştin, şi, atunci când el a afirmat clar că era, guvernatorul a ordonat ca el să fie aruncat în închisoare cu ceilalţi. După aceea, el a primit cununa de martir. Bătrânul episcop Pothinus, atunci în vârstă de nouăzeci de ani, şi probabil unul care, venind din Asia, adusese evanghelia la Lyon, a fost desigur pradă aleasă pentru leul iadului. El suferea de astm şi respira greu, dar, cu toate acestea, el a fost târât înaintea autorităţilor. “Cine este Dumnezeul creştinilor?” l-a întrebat guvernatorul. Bătrânul i-a spus liniştit că numai dacă are un duh potrivit poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Cei strânşi în jurul lui la tribunal şi-au defulat mânia împotriva venerabilului episcop. El a fost trimis la închisoare, şi, în drum spre celula unde a fost aruncat alături de ceilalţi, a primit multe lovituri. În două zile a adormit în Isus în mijlocul turmei lui în suferinţă. Cât de mângâietoare şi de încurajatoare trebuie să fi fost cuvintele Domnului atunci pentru acei sfinţi care sufereau! “Nu te teme de nimic din ce vei suferi” (Darby şi KJV) era mesajul care fusese adresat bisericii din Smirna, care probabil fusese adus bisericilor din Franţa, de la Lyon şi Vienne de către Pothinus. Ele treceau prin experienţa împlinirii întocmai a acelui avertisment solemn. “Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi”.

Ei ştiau cine era marele lor vrăjmaş – marele persecutor – deşi împăraţii, guvernatorii şi mulţimile erau instrumentele lui. Dar Domnul era cu preaiubiţii lui. El nu numai că îi sprijinea şi îi mângâia, ci şi aducea, în modul cel mai binecuvântat, puterea prezenţei Lui în cele mai slabe trupuri omeneşti. Aceasta, am îndrăzni să spunem, era ceva cu totul nou pe pământ. Felul în care creştinii erau deasupra oricăror torturi şi deasupra fricii de moarte a uimit mulţimile şi i-a impresionat adânc pe torţionari şi a rănit mândria de stoic a împăratului. Ce puteau face cu nişte oameni care se rugau pentru persecutorii lor şi arătau un calm şi o seninătate cerească atunci când erau arşi pe rug sau în amfiteatru, în mijlocul fiarelor?

Să vedem un exemplu în acest sens – un exemplu vrednic de laudă în orice timp şi pentru eternitate – puterea divină manifestată în slăbiciune omenească. Balndina, o sclavă, s-a distins dintre ceilalţi martiri prin varietatea torturilor pe care le-a suferit. Stăpâna ei, care a suferit şi ea martiriul, se temea ca nu cumva credinţa servitoarei ei să cedeze în faţa unor asemenea încercări, dar aceasta nu s-a întâmplat, lăudat fie Domnul! Neclintită ca o stâncă, dar în pace şi fără pretenţii, ea a îndurat cele mai crunte suferinţe. Torţionarii au îndemnat-o să-L nege pe Hristos şi să dea mărturie că strângerile creştinilor erau pentru practici rele, ca ei să înceteze torturile. Dar unicul ei răspuns a fost: “Sunt creştină şi nu este răutate printre noi”. Biciul, întinderea, scaunul de fier încins şi fiarele nu au îngrozit-o. Caracterul ei era deplin format nu prin starea ei socială – care era cea mai de jos în acea vreme – ci de credinţa ei în Domnul Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt care locuia în ea. Zi de zi ea a fost supusă în public la suferinţe. Fiind femeie şi sclavă, păgânii se aşteptau să smulgă de la ea o renegare a lui Hristos şi o mărturisire că creştinii erau vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi. Dar totul a fost zadarnic. “Sunt creştină şi nu este nici o răutate printre noi” a fost de fiecare dată răspunsul ei liniştit. Prin constanţa ei a reuşit să epuizeze inventivitatea în cruzimi a torţionarilor ei, care erau uimiţi că ea a putut supravieţui după acea succesiune de chinuri. Dar, în cea mai grea agonie, ea a găsit puterea şi eliberarea privind la Isus şi mărturisind pentru El. “Blandina a căpătat mult curaj,” spune o scrisoare a bisericii din Lyon scrisă în urmă cu şaptesprezece secole*, “încât aceia care au torturat-o succesiv, de dimineaţă până seara, au ajuns să obosească şi s-au recunoscut că au epuizat tot instrumentarul lor pentru torturi şi au fost uimiţi că ea încă mai respira când trupul ei era sfâşiat”**. * n. tr.) amintesc că sunt şaptesprezece secole faţă de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ** Pentru detalii, vedeţi Milner – Church History, vol. 1, p. 194

Înainte de a relata sfârşitul suferinţelor ei, dorim să notăm ceea ce ni se pare a fi secretul tăriei şi statorniciei ei. Nu există îndoială că Domnul o susţiinea într-un mod remarcabil pentru ca ea să dea o mărturie pentru El şi ca o mărturie pentru toate epocile pentru puterea creştinismului asupra minţii omeneşti, comparată cu toate religiile care au fost până atunci pe pământ şi cu cele de după aceea şi cu toate care vor fi vreodată. Am dori să spunem în mod special că smerenia şi teama ei evlavioasă arătau în mod clar puterea ei împotriva vrăjmaşului şi să subliniem fidelitatea ei neclintită pentru Hristos. Ea “ducea până la capăt” mântuirea ei – adică eliberarea de dificultăţile căii – având un sentiment profund al slăbiciunii ei, “cu teamă şi cu cutremur” (v. Fil. 2:12).

Când era pe drumul de la amfiteatru spre închisoare, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţă, ei au fost înconjuraţi de prieteni îndureraţi, care, cu simpatie şi iubire, i-au numit “martiri pentru Hristos”. Dar ei imediat i-au oprit răspunzând: “Nu suntem vrednici de această onoare. Lupta nu s-a încheiat încă, iar numele demn de Martir este de drept numai al Lui, care este Martorul cel adevărat şi credincios, cel dintâi născut dintre cei morţi, Prinţul vieţii, sau, cel puţin celor a căror mărturie pentru Hristos a fost pecetluită de statornicia până la capăt. Noi suntem doar nişte sărmani mărturisitori smeriţi”. Cu lacrimi, ei le-au cerut fraţilor să se roage ca ei să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. Astfel, slăbiciunea lor a fost puterea lor, pentru că slăbiciunea i-a făcut să se sprijine pe Cel puternic. Şi aşa este şi aşa va fi întotdeauna, atât în încercări mici cât şi în cele mai mari. Dar o nouă întristare i-a aşteptat la revenirea în închisoare: acolo i-au găsit pe unii care au cedat de frică şi au negat că erau creştini.

Dar, cu toate acestea, ei nu au câştigat nimic pentru că Satan nu le-a dat drumul, ci au rămas în închisoare fiind acuzaţi de alte fapte. Blandina şi ceilalţi s-au rugat împreună cu aceia care au fost slabi ca să fie restauraţi şi întăriţi. Domnul a răspuns la rugăciunile lor, şi, când au fost scoşi pentru a fi cercetaţi în continuare, ei au mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos, şi astfel au făcut să fie condamnaţi la moarte şi au primit cununa de martir. Nume mult mai nobile decât Blandina, cum ar spune oamenii, au trecut pe acea scenă sângeroasă, chiar nume onorabile au dat mărturie cu curaj, cum au fost Vettius, Pothinus, Sanctus, Naturus şi Atalius, şi a sosit şi ultima zi a încercării ei şi ultima durere pe care avea să o mai simtă şi ultima lacrimă pe care avea să o mai verse. Ea a fost adusă pentru ultima cercetare împreună cu un tânăr de cincisprezece ani, numit Ponticus. Li s-a poruncit să jure pe zei, iar ei au refuzat cu fermitate, rămânând calmi şi neclintiţi. Mulţimea a fost şi mai întărâtată de răbdarea lor minunată. Li s-au aplicat toate barbariile. Ponticus, deşi însufleţit şi întărit de rugăciunile surorii în Hristos, sub torturi, curând a căzut şi a adormit în Hristos.

A urmat binecuvântata Blandina – cum o numeşte biserica. Asemenea unei mame care trebuie să-şi mângâie copiii, ea a fost ţinută până în ultima zi a jocurilor. Ea îi trimisese pe copiii ei înainte şi dorea mult să-i urmeze. Ei se alăturaseră deja oastei nobile a martirilor de sus şi se odihneau cu Isus, cum se odihnesc luptătorii obosiţi, în paradisul paşnic al lui Dumnezeu. După ce fusese biciuită, ea a fost aşezată pe un scaun de fier încins, apoi a fost pusă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur, şi, după ce a fost împunsă şi călcată de animal pentru un timp, un soldat i-a străpuns coasta. Fără-ndoială ea era deja moartă când a străpuns-o lancea, dar astfel ea a avut onoarea de a fi asemenea Domnului şi Stăpânului ei. Cununa ei, a statornicei, smeritei şi răbdătoarei Blandina, va fi într-adevăr strălucită printre multele cununi din cer.

Dar mânia feroce şin turbată a păgânilor instigaţi de satan nu ajunsese încă la culme. Ei au început să se lupte şi cu trupurile moarte ale sfinţilor. Nu le-a ajuns sângele lor, ci trebuia să-i transforme în cenuşă. Trupurile mutilate ale martirilor au fost strânse şi arse, apoi au fost aruncate în Ron, cu flăcările care le mistuiau, ca să nu cumva să mai rămână ceva din ei care să spurce ţara. Dar furia, oricât ar fi de feroce, tot se va stinge în final şi firea, oricât de sălbatică, tot va obosi să verse sânge. Astfel, mulţi creştini au supravieţuit acelei persecuţii grozave. Am intrat mult mai mult decât de obicei în detaliile persecuţiei sub Marcus Aurelius. Considerăm că ele sunt împlinirea avertismentelor profetice solemne adresate bisericii din Smirna, şi, de asemenea, într-un mod remarcabil, a harului promis de Domnul. Cei care sufereau au fost umpluţi şi însufleţiţi de Duhul Lui. “Nici chiar faţă de persecutorii lor” – spune Neander – “ei nu au arătat nici un fel de resentimente, ci s-au rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe aceia care i-au supus la suferinţe atât de crude. Ei au lăsat o pentru fraţii lor o moştenire nu de rivalităţi şi războaie, ci de pace, bucurie, mulţumire deplină şi iubire”. Eşti în sfârşit acasă, ai trecut toate bornele, Ai ajuns la ţintă înaintea mea; Şi lacrimi dese şi repezi îmi curg Ca speranţele care au înflorit despre tine. Buzele mele refuză să spună adio, Căci legătura vieţii noastre e de nedespărţit; Ai plecat devreme spre a locui cu Hristos, Unde vom pe vecie amândoi.

Puterea rugăciunii Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în ai săi, trebuie acum să notăm o relatare care s-a răspândit mult printre creştini după începutul celui de-al treilea secol. Evenimentul s-a petrecut spre sfârşitul domniei lui Aurelius şi se spune că l-a determinat să-şi schimbe politica faţă de creştini. În una din campaniile lui împotriva germanilor şi sarmaţilor, el a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă: soarele arzător bătea drept în faţa soldaţilor săi, ei erau presaţi de barbari, erau epuizaţi în urma rănilor şi oboselii şi sufereau de sete şi inamicul se pregărea să-i atace. În acea situaţie limită, legiunea a douăsprezecea, care se zice că era compusă din creştini, a ieşit înainte şi a îngenucheat în rugăciune. Dintr-odată, cerul a fost acoperit de nori şi a început să plouă din greu. Soldaţii romani şi-au scos căştile pentru a prinde picăturile de apă înviorătoare, dar aversa a devenit curând furtună cu grindină şi cu tunete şi fulgere, care i-au speriat atât de mult pe barbari încât romanii au câştigat o victorie uşoară. Împăratul a fost atât de impresionat de un răspuns aşa de miraculos la rugăciune încât a recunoscut intervenţia dumnezeului creştinilor şi a dat onoruri legiunii a douăsprezecea şi a dat un edict în favoarea religiei lor. După aceea, dacă nu cumva dinainte, s-a numit “legiunea tunetelor”. Istoricii de la Eusebiu încolo au notat acel eveniment remarcabil. Dar, cum se întâmplă deseori cu poveştile, multe lucruri au fost adăugate pe parcurs.

Totuşi există motive întemeiate să credem că romanii au primit un răspuns providenţial la rugăciunea lor. Măcar atât este evident, iar pentru credinţă un asemenea eveniment nu pare incredibil chiar dacă unele lucruri sunt îndoielnice în ceea ce priveşte împrejurările. De exemplu, o legiune romană număra în acel timp probabil cinci mii de oameni. Dacă se poate să fi fost un număr mare de creştini în legiunea a douăsprezecea, fapt care o făcea să fie o legiune deosebită, ar fi totuşi cam greu de crezut că toţi erau creştini în acea legiune. La întoarcerea lor de la război, fără-ndoială, ei le-au istorisit fraţilor lor intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea lor, pe care biserica a consemnat-o şi a răspândit-o printre creştini spre lauda şi gloria Lui.

Dar faptele sunt şi mai bine confirmate de romani, care credeau şi ei că izbăvirea le-a venit din cer, dar ca răspuns la rugăciunile împăratului către zei. De aceea evenimentul a fost comemorat în modul tradiţional pe columne, medalii şi prin picturi. În acelea împăratul este reprezentat ridicându-şi mâinile în imploraţie, armata strângând apa ploii în căşti, iar Jupiter lansând fulgere asupra barbarilor care cad la pământ. La câţiva ani după acest eveniment remarcabil, Marcus Aurelius, filozoful şi persecutorul, a murit. Au urmat mari schimbări. Gloria imperiului şi eforturile de a menţine în demnitate vechea religie romană au scăzut, iar creştinismul a progresat rapid. În acel timp s-au ridicat oameni capabili şi învăţaţi, care au sprijinit cu îndrăzneală creştinismul prin scrierile lor. ei sunt numiţi aplologeţi.

Tertulian, un african care se spune că s-a născut în anul 160, poate fi considerat unul dintre ei. Cei mai luminaţi dintre păgâni au ajuns atunci să simtă că, pentru ca religia lor să reziste în faţa asaltului puternic al evangheliei, ea trebuie să fie apărată şi reformată. Aceasta a dus la controversă. Unul numit Celsus, filozof epicurian care se spune că s-a născut în acelaşi an ca şi Tertulian, s-a ridicat conducător al partidei păgânilor în controversă. Din această perioadă – la sfârşitul secolului al doilea după Hristos – relatările bisericii devin mai interesante fiind mai clare şi mai de încredere.

Dar, înainte de a trece mai departe cu istoria generală, ar fi bine să urmărim pe scurt istoria internă a bisericii de la început. Vom vedea astfel cum au fost introduse unele lucruri care se regăsesc şi acum, şi cu care ne-am familiarizat.

http://www.comori.org