ABUZ SPIRITUAL

ABUZUL SPIRITUAL

Dedic această carte tuturor acelora care, din dragoste pentru Isus, au dăruit cu generozitate din timpul, banii şi talentele lor Trupului lui Cristos, sfârşind prin a fi răniţi, frustraţi şi confuzi. Aş dori, de asemenea, să dedic această carte liderilor creştini care, spre durerea şi spaima lor, şi-au dat seama că, fără să vrea, în loc să vindece, au rănit unele din oile dragi pe care Isus le-a încredinţat în grija lor.

Abuzul spiritual, sau abuzul sub auspicii spirituale, este cel mai devastator dintre toate abuzurile deoarece, în faţa lui, suntem complet nepregătiţi şi vulnerabili.

În această se expune, cu grijă şi tandreţe, lumea întunecată a abuzului spiritual. Cei care o vor citi, din oricare categorie ar face parte, victime sau agresori, vor găsi ajutor şi vindecare. O vor citi şi unii care se află prinşi în nişte situaţii imposibile şi care nici măcar nu suspectează prezenţa vreunui abuz, ci dau vina pe ei înşişi. Pentru aceştia, va răsări speranţa. Alţii, fără a o şti, au un comportament ce determină, sau va determina, abuzul spiritual, aşa cum este el descris în paginile ce urmează. Pentru aceştia, sperăm, cartea va fi un semnal de alarmă şi un motiv de schimbare. Pentru alţii, dramaticul episod al abuzului a trecut, însă rezultatele încă se văd în prezent. Pentru aceştia, mai mult decât pentru alţii, această carte se va dovedi a fi un balsam vindecător. Pentru noi toţi, cei care o citim, sperăm că această carte va fi o experienţă a umblării pe calea de la durere înspre inima Tatălui, iar lectura ei o modalitate prin care, identificându-ne cu această întunecată şi devastatoare problemă, vom ajunge să găsim soluţia.

Cuvânt înainte

Cartea aceasta, spre deosebire de alte cărţi despre abuzul spiritual pe care le-am citit, merge direct în miezul problemei bisericilor abuzive. Primul capitol, „De ce există biserici abuzive?" analizează povestea lui 'Henry'. Astfel de biserici există datorită faptului că potenţialul de a păcătui se află în noi toţi, prin păcatul care a rezultat în urma căderii fiinţei umane. Atât păstorii abuzivi cât şi bisericile care abuzează de păstorii lor, pornesc de la o cauză comună.

Cartea începe cu povestea lui „Henry". Vedem cum el a ajuns să fie un păstor abuziv. Găsind rădăcina deteriorării ulterioare a vieţii de familie a lui Henry. El a fost crescut de un tată alcoolic ce nu petrecea prea mult timp acasă; povestirea mântuirii lui Henry e minunată, îţi încălzeşte inima. Însă înălţarea lui şi primirea slujbei de pastor a ascuns primejdiile, capcanele şi greşelile din educaţia lui, sau chiar lipsa acesteia. Nesiguranţa lui şi nevoia de a primi aprobarea bisericii lui l-au făcut să-şi silească la anumite lucruri şi chiar să-şi manipuleze oamenii. Ceea ce l-a condus pe tatăl său la alcoolism, îl conduce pe Henry la constrângere şi manipulare. Într-o altă carte, eu am numit aceasta idolatrie şi vrăjitorie.

Merge mai departe şi analizează situaţia unei biserici în care apare abuzul spiritual. În paralel, el analizează viaţa lui Isus care, spre deosebire de diplomaţii şi politicienii zilelor noastre, Şi-a expus opiniile în mod public, cu tărie şi fără a-I păsa de adversitatea părerilor oamenilor. De exemplu, El i-a avertizat şi mustrat pe farisei (Matei 23:13-36). Siguranţa lui Cristos provenea din relaţia Lui cu Tatăl, deci, dacă noi moştenim gradul de siguranţă pe care îl vedem în viaţa lui Mesia, atunci trebuie să cunoaştem plinătatea dragostei răscumpărătoare a Tatălui. Altfel, ne va fi imposibil să fim transparenţi ca şi Isus.

În finalul cărţii, adaugă câteva capitole despre iertarea lui Dumnezeu pentru păstorii implicaţi în abuzul spiritual. Dumnezeu ne iartă dacă ne smerim înaintea Lui. În alt capitol, descriind mândria izabelică a unei femei care presupunea că auzirea glasului lui Dumnezeu o îndreptăţea să asculte pe loc poruncile „lui Dumnezeu". Cu toate astea, ea nu deţinea virtutea smereniei.

Noi toţi avem un foarte mare potenţial al păcatului în noi, care se poate manifesta în mai multe feluri.

Sunt prezentate semnale de avertizare pentru păstori, ca ei să ştie să privească în ei înşişi, pentru a nu ajunge ca Henry. În unele părţi ale lumii, consiliul diaconilor şi al presbiterilor îl învârte pe degete pe păstor. Abuzul se poate manifesta în ambele sensuri - înspre păstor şi dinspre păstor. El este descris în Scriptură şi Dumnezeu îl urăşte pe faţă, poate mai mult decât orice alt păcat.

Introducere

Dumnezeu este un Dumnezeu al autorităţii. El doreşte ca noi, copiii Lui, să răspundem autorităţii Sale din dragoste. El îşi împuterniceşte, de asemenea, lideri în multe domenii ale vieţii, inclusiv cel al Bisericii. Cu toate acestea, liderii sunt şi ei oameni, prin urmare există mereu posibilitatea ca ei să-şi folosească greşit autoritatea şi puterea.

Această carte nu este o pledoarie împotriva autorităţii. Ea este în favoarea autorităţii, însă a autorităţii biblice. Şi mai mult decât atât, ea susţine slujirea pornită din plinătatea inimii de Tată a lui Dumnezeu. Isus a afirmat:

„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura." (Luca 6:45)

Această carte îşi propune, întâi şi-ntâi, să ne ajute să înţelegem că, dacă conducătorii bisericilor nu sunt motivaţi de dragostea lui Dumnezeu, atunci abuzul de putere este, dacă nu prezent, atunci posibil.

Abuzul este o folosire incorectă a puterii. Oricum s-ar manifesta el: emoţional, fizic, sexual sau spiritual, întotdeauna avem de-a face cu o utilizare greşită a puterii şi a autorităţii. E puterea folosită de un individ ca să manipuleze, ca să controleze sau să se folosească de alţii. Rezultatul final, pentru victimă, este vătămarea. Aceasta poate fi fizică, emoţională, spirituală sau o combinaţie a acestora. Abuzul vine întotdeauna de la cei care au putere şi autoritate, dar care le folosesc pentru a-şi compensa temerile, rănile şi nesiguranţa. Deşi abuzul este întotdeauna ceva dăunător, în unele cazuri el este chiar mai grav, în special atunci când o încredere sacră a fost înşelată, cum ar fi cea dintre părinţi şi copii sau dintre un conducător spiritual şi un discipol. Acest lucru nu e grav doar pentru că se abuzează de autoritate, victima fiind profund rănită, ci este deosebit de dureros şi de greşit pentru că este vorba, de fapt, de o trădare. Copilul sau discipolul a fost trădat, iar aceştia, prin însăşi natura relaţiei în care sunt implicaţi, cred sincer şi sunt dependenţi de cel care deţine puterea. În astfel de cazuri, efectele pe termen lung ale trădării pot să ruineze sănătatea mentală şi spirituală a victimei pentru tot restul vieţii, dacă ea nu primeşte vindecare. Relaţiile ulterioare cu prietenii, cu cei iubiţi şi cu prietenii potenţiali pot eşua în a atinge adevăratul potenţial al dragostei şi încrederii. Această trădare poate jefui victima de libertatea de a mai avea încredere în cineva şi de a mai alege să fie vulnerabilă vreodată.

Tragedia finală generată de abuzul fie din partea unui părinte, fie din partea unui lider spiritual este că, dacă victima nu primeşte îngrijire şi nu este vindecată, îi va fi greu, dacă nu imposibil, să se mai încreadă complet în Dumnezeu. Datorită faptului că atât părinţii cât şi păstorii sunt - până la un anumit punct - reprezentări ale paternităţii lui Dumnezeu şi ale păstoririi lui Isus, o percepţie eronată a dragostei cu autoritate va conduce la o înţelegere greşită a naturii lui Dumnezeu, în ciuda oricărei teologii.

Am devenit conştient de existenţa abuzului spiritual pentru prima dată atunci când am fost implicat în consiliere, la începutul anilor '80. La început am crezut că e doar o simplă chestiune de credinţă. Desigur, unii oameni au fost răniţi, dar dacă ei ar fi ales să se încreadă pur şi simplu în Biblie şi în bunătatea lui Dumnezeu, El le-ar fi putut vindeca rănile. Dar pe măsură ce am început să mă rog cu privire la unele aspecte referitoare la victimele abuzului, mi-am dat seama că ele aveau credinţă, altfel nu ar fi decis să vină la întâlnirile de consiliere. Cred că mai mult ca orice, un pasaj din Scriptură mi-a arătat că greşisem şi m-a convins că nu este suficient doar să încurajezi victimele unui abuz spiritual. Pasajul se află în Ieremia6:13-14:

„Căci de la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi de câştig; de la proroc până la preot, toţi înşală. Leagă în chip uşuratic rana fiicei poporului Meu zicând: 'Pace! Pace! ' Şi totuşi nu este pace."

Faptul că Dumnezeu repetă aceste lucruri două capitole mai departe, în Ieremia 8:10-11, scoate în evidenţă grija Lui faţă de cei care vin la El prin păstorii Săi dar care, în loc să fie îngrijiţi, sunt manipulaţi.

Majoritatea subiectelor de predică şi învăţătură asupra cărora m-am concentrat la începutul şi în perioada anilor '80, au fost centrate pe libertatea pe care fiecare dintre noi o are prin cruce, libertate de a fi călăuzit de Duhul Sfânt şi de a avea o relaţie intimă cu Dumnezeu. Dar, slujind în multe biserici din lume, am descoperit că, din cauza religiozităţii, egocentrismului sau rănilor personale din vieţile liderilor bisericilor, oamenii din biserici sunt înşelaţi. De fapt, deseori nu doar că nu li se permite să trăiască în libertatea biblică a Duhului Sfânt, ci sunt şi folosiţi ca pioni sau unelte pentru ca ei, liderii, să-şi atingă scopurile. Deseori, aceste obiective, deşi învelite în cuvinte şi viziuni biblice, reprezintă pur şi simplu nevoia liderului de „a fi cineva" sau de „a avea succes". Cu alte cuvinte, aceşti lideri deseori abuzează şi se folosesc de oamenii din bisericile lor pentru a-şi compensa rănile şi sclavia din propriile lor inimi. Uneori, abuzul este pur şi simplu reflecţia ignoranţei teologice a valorii pe care Dumnezeu o dă fiecărui individ în parte. În împărăţia lui Dumnezeu, fiecare om are o valoare intrinsecă, spre deosebire de comunism care, fiind născut din ateism, vede valoarea individului doar ca un mijloc prin care să-şi atingă scopul.

„Puţină cunoaştere este un lucru periculos." Spre marea mea surpriză, dezamăgire şi frustrare, am început să-mi dau seama că unii dintre prietenii mei, lideri de biserici, pe care îi respectam, abuzau de oameni în mod nechibzuit. Şi ca lucrurile să fie şi mai rele, am început să depistez unele caracteristici ale abuzului în propria mea slujire. La sfârşitul anilor '80, cel puţin două din bisericile în care slujeam în mod regulat, aflate la extremităţile globului pământesc, au fost distruse datorită gravelor abuzuri ale pastorilor. Ambele biserici aveau o deosebită capacitate de a ajunge cu Evanghelia la cei pierduţi, fiind deosebit de dinamice. Şocant este faptul că îi cunoşteam pe liderii acestor biserici. Ştiam că nu erau genul de pastori care să facă deliberat ceea ce făcuseră. Dar, datorită implicării mele periodice în aceste biserici, am aflat că mulţi oameni buni, inclusiv unii prieteni ai mei, au fost serios afectaţi de ceea ce s-a întâmplat.

Primul meu seminar despre abuzul spiritual a fost uimitor! N-au fost prea mulţi participanţi, poate în jur de

400. Cu toate că mai luasem parte în mod activ la conferinţe şi seminarii, nu cred că am mai văzut până atunci durerea şi rănile din vieţile oamenilor astfel manifestate, în afară de cazul copiilor abuzaţi sexual. Şi ceea ce mi-a acaparat atenţia a fost faptul că simptomele celor abuzaţi din punct de vedere spiritual erau similare simptomelor celor care au fost abuzaţi sexual. Încăperea era plină de oameni care îl iubeau pe Dumnezeu. Mulţi dintre ei proveneau din diferite biserici şi îşi dedicaseră vieţile slujirii bisericilor lor. Şi totuşi, mulţi dintre ei erau plini de resentimente, furie, durere, ruşine şi confuzie. Mi-am dat seama atunci că nevoia de vindecare a creştinilor abuzaţi spiritual nu este un domeniu oarecare de slujire, ci unul în care Domnul vrea să lucreze.

Speranţa mea este că cei care au fost folosiţi sau abuzaţi de liderii bisericilor vor găsi în aceste pagini o înţelegere mai profundă a harului vindecător al lui Dumnezeu-atât pentru ei cât şi pentru cei care au greşit faţă de ei. Pentru liderii care şi-au dat seama că, într-un mod nechibzuit sau oricum altcumva, s-au folosit de oameni pentru a-şi realiza viziunile, speranţa mea este că prima lor chemare la slujire-aceea de a vindeca inimile rănite şi de a elibera captivii - va putea fi complet restaurată, sau poate va deveni, pentru prima dată, fundamentul slujirii lor. Aşa cum Pavel i-a scris lui Timotei:

„Adevărat este cuvântul acesta: 'Dacă râvneşte cineva să fie priveghetor, doreşte un lucru bun. ' " (1 Timotei 3:1)

Dar dacă această dorinţă nu vine din chiar inima lui Isus, care nu a venit să I se slujească ci ca să slujească altora, roadele vor fi amestecate, confuze.

Capitolul 1: De ce există biserici abuzive?

Poate că cea mai dificilă întrebare privind abuzul spiritual în trupul lui Cristos este: cum este posibil ca o biserică vie din punct de vedere spiritual să fie, totuşi, abuzivă? Cum se poate ca oameni ce cunosc adevărul şi îl recunosc pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor, să cadă în această capcană? Există oare oameni născuţi din nou care doresc să-i rănească şi să-i controleze în mod deliberat pe alţii, din familia lui Dumnezeu? Din fericire, răspunsul este, de obicei, negativ. Majoritatea liderilor care ajung să conducă într-un mod dur şi pretenţios nu sunt oameni care i-ar răni pe alţii în mod deliberat. Problema nu se poate reduce la lideri buni şi lideri răi; ea îşi are rădăcinile în chiar căderea umanităţii, încă de la începutul istoriei.

În Grădina Edenului, umanitatea a fost reprezentată de Adam şi Eva. Noi toţi suntem descendenţii lor, atât fizic, cât şi spiritual. Apostolul Pavel afirmă că„omul dintâi a fost făcut un suflet viu" (1 Corinteni 15:45) dar şi că„toţi oamenii mor în Adam" (1Corinteni 15:22). Păcatul lui Adam şi al Evei urma să se reflecte asupra întregii umanităţi. Suntem noi aşa suntem datorită descendenţei noastre, sau păcatul lui Adam şi al Evei este un răspuns simbolic la starea noastră de azi? Iată o interesantă întrebare teologică. Ideea însă e aceea că noi toţi suntem păcătoşi. Cheia înţelegerii abuzului spiritual este înţelegerea păcatului originar.

Adam şi Eva erau goi şi fără ruşine înaintea lui Dumnezeu şi unul faţă de altul. În Biblie, în majoritatea cazurilor în care oamenii se îmbracă sau se dezbracă, acest act simbolizează libertatea de a fi transparent sau sincer în relaţia cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. Adam şi Eva se întâlneau cu Dumnezeu în răcoarea zilei, între orele două şi patru după-amiază, după ce trecea căldura cea mare. Era o relaţie de intimitate şi har. O relaţie cu Dumnezeu care nu era bazată pe fapte, ci pe dragoste şi libertate. Libertatea de a cunoaşte în mod intim şi de a fi cunoscut în mod intim.

Când Satan a venit la ei subtil, ca şarpe, ţelul lui era de a-i răpi omului intimitatea cu Dumnezeu. Prima lui acţiune a fost aceea de a planta sămânţa îndoielii în minţile celor doi, privind cuvintele rostite de Dumnezeu: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?" A doua minciună a fost aceea prin care Satan le-a spus lui Adam şi Evei că ei vor putea fi ca Dumnezeu dacă vor mânca din fructul oprit. Dacă ei ar putea obţine suficientă cunoştinţă, ar putea fi ca Dumnezeu, şi vor putea astfel să-şi controleze propriile vieţi. În locul unei încrederi ca aceea a unui copil în relaţia lor cu Dumnezeu, ei ar putea - primi cunoaştere - să-şi conducă propriile lor destine. În loc să se odihnească în dragostea lui Dumnezeu, ei ar putea fi ei înşişi dumnezei.

Adam şi Eva, ca reprezentanţi ai umanităţii, au crezut minciuna. Ei au obţinut cunoştinţa binelui şi răului, dar această cunoştinţă a fost pervertită căci ea se afla în afara domeniului în care Dumnezeu îşi arată harul şi stăpânirea. Păcatul adevărat a fost şi este faptul că oamenii preferă să-şi controleze propriile vieţi. Din nefericire, acest lucru este valabil şi pentru mulţi creştini. Există mulţi care cred cu adevărat în mântuirea oferită de Isus, dar nu pot crede în relaţia de tip tată-fiu cu Dumnezeu, cu toate că Isus a spus că noi trebuie să fim atât „schimbaţi" cât şi „ca nişte copii". Ne este foarte greu să punem în aplicare ceea ce ne învaţă Proverbe 3:5: „încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta"

Isus afirma, în Ioan 16:13, că Dumnezeu ne va trimite Duhul Sfânt: „ca să vă călăuzească în tot adevărul... El vă va descoperi lucrurile viitoare.".

În ciuda îndemnurilor din Biblie de a ne încrede şi de a ne odihni în bunătatea şi protecţia lui Dumnezeu, noi, ca şi creştini, deseori ne conducem vieţile ca şi necreştinii: după indiciile dictate de înţelepciunea omului, în loc să ne bazăm pe călăuzirea Duhului Sfânt. Un creştin poate crede în Isus, poate trăi după standarde morale biblice, aşteptând să meargă în rai, şi totuşi să nu caute faţa lui Dumnezeu şi călăuzirea specifică pe care El doreşte să i-o dea.

Israelul a meritat un rege ca Saul

Încoronarea regelui Saul ne oferă ocazia de a analiza abuzul spiritual; ea este cel mai bine descrisă în 1 Samuel, capitolul 8. Bătrânii lui Israel au venit la conducătorul lor spiritual, Samuel. Ei i-au spus că ar vrea să aibă un rege, ca şi celelalte naţiuni din jurul lor. Samuel a fost întristat de cererea lor, pentru că ştia că doar Domnul Dumnezeu, Iahve, este adevăratul lor rege. Dar poporul a insistat spunând: „ca să fim şi noi ca toate neamurile;

împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră şi ne va cârmui in războaiele noastre" (1 Samuel

8:20). Samuel s-a rugat, iar Dumnezeu l-a instruit să le dea un rege. Ei nu l-au respins pe Samuel, ci pe Domnul, ne mai dorind ca El să fie Rege peste ei (1 Samuel 8:7). Este o imagine a ceea ce s-a întâmplat în Grădina Eden cu Adam şi Eva.

Două lucruri se disting aici. Primul: poporul a preferat să aibă un conducător pe care să-1 poată vedea şi percepe din punct de vedere uman, deşi credea în Dumnezeu şi doreai binecuvântările Sale. Al doilea: deşi evreii erau poporul lui Dumnezeu, El le-a oferit posibilitatea de a alege să respingă domnia Lui în vieţile lor, dacă aşa doreau. El nu i-a abandonat şi nu Şi-a retras dragostea de la ei, ci le-a îngăduit să facă alegerea de a privi la un om şi a se încrede în el, şi nu în Dumnezeu. Samuel i-a avertizat spunându-le că dacă vor avea un om ca rege, acest lucru îi va costa foarte mult. El le va lua cei mai buni fii şi fiice ca să-i slujească în armata lui. De asemenea, el le va lua o parte din bunurile lor, din roadele lor. Samuel le-a spus că atât de mult îi va costa un rege, încât se vor căi pentru ziua în care nu s-au încrezut în domnia invizibilă dar adevărată, reală, a lui Dumnezeu în vieţile lor.

Omul pe care l-au primit a fost Saul. După toate aparenţele, Saul arăta ca un adevărat rege. Părea a fi alegerea potrivită, un bărbat frumos. În 1 Samuel 9:2 ni se spune că nu se găsea bărbat mai frumos decât Saul în Israel. Era cel mai înalt dintre bărbaţi. După aparenţe, Saul părea a fi un mare rege. În interior, însă, el avea serioase carenţe. El nu era un om potrivit pentru a fi un conducător. Saul suferea de laşitate şi de lăcomie. Noi toţi ne luptăm până la un anumit punct cu teama, însă teama de oameni şi de eşec pe care o încerca Saul era, după cum vedem în 1 Samuel 13, copleşitoare. Lipsa lui de credinţă în bunătatea şi protecţia lui Dumnezeu deseori l-a împiedicat să conducă Israelul împotriva duşmanilor săi. Nesiguranţa lui l-a făcut să se poticnească în a urma călăuzirea lui Dumnezeu. În loc să distrugă toată prada de război în urma victoriei asupra amaleciţilor, după cum i-a spus Domnul, el a păstrat partea cea mai bună pentru sine.

În Proverbe 30:22-23, se spune că: „o ţară nu poate suferi un rob care a început să împărăţească." Când o persoană robită de respingere, frică, invidie, lăcomie sau poftă ajunge la putere şi obţine prestigiu, acea persoană este uşor de manipulat datorită rănilor şi lanţurilor ei. Fără o puternică încredere în bunătatea şi protecţia lui Dumnezeu, omul acela va încerca să-şi acopere slăbiciunile. Noi tindem, la fel cum au făcut-o şi Adam şi Eva, să compensăm teama noastră interioară şi nesiguranţa noastră prin control şi manipulare. Isus, spre deosebire de Saul, a spus, în Ioan 14:30, că Satan nu are în El nimic prin care să-L poată manipula.

Cazul lui Henry

Henry a crescut cu un tată alcoolic. Tatăl lui era un om bun din multe puncte de vedere, însă din cauza rănilor şi nesiguranţei trăite în propria sa copilărie, nu a putut niciodată să-şi demonstreze dragostea faţă de Henry. Henry nu l-a auzit niciodată pe tatăl său spunându-i că îl iubeşte sau că e mândru că are un fiu ca el. De asemenea, din cauza alcoolului, el nu i-a dat lui Henry siguranţa zilei de mâine. Mama lui Henry era o femeie bună, dar, din cauza nefericirii din căsătorie şi a nevoii de a lucra pentru a se descurca în viaţa de zi cu zi, era prea ocupată şi prea obosită ca să-1 supravegheze pe Henry în perioada creşterii sale.

La 14 ani, Henry consuma deja droguri. La 15 ani, fura ca să-şi poată satisface dependenţa de droguri. La 17 ani, întreţinea relaţii sexuale cu fete. Ideea că sexul este destinat unei relaţii sacre nu avea sens pentru el, deoarece căsătoria părinţilor lui era un dezastru. Datorită lipsei acute de dragoste din familia lui, Henry avea o puternică şi pervertită dorinţă de a fi acceptat. El trăia clipa, ca şi cum în viitor nu mai există nimic, şi, prin urmare, nu merita să facă efortul de a atinge vreun scop. Dar când a împlinit 19 ani şi disperarea lui cu privire la viaţă creştea, totul s-a schimbat. L-a cunoscut pe Isus!

Convertirea lui Henry a fost o mărturie puternică, pentru că era vorba de o schimbare radicală. Azi consuma droguri, fura, se culca cu fete, iar a doua zi citea Biblia şi le spunea tuturor prietenilor săi despre Cristos. Când a mers, cu inima strânsă, pentru prima dată în biserică, Duhul Sfânt, în mod neaşteptat, l-a copleşit. Pentru prima dată în viaţa lui, a experimentat cu putere dragostea necondiţionată. A ştiut că şi-a găsit raţiunea de a exista: Cristos.

Foarte curând, Henry a dorit să devină pastor. Era dornic să înveţe, slujea cu dăruire, iar pasiunea lui pentru Isus era evidentă pentru toţi. A devenit un evanghelist plăcut tuturor, tocmai datorită faptului că dragostea lui pentru Dumnezeu şi pentru oameni era sinceră, nu doar de faţadă.

După trei ani de sârguincioasă creştere în cunoaşterea Bibliei, de slujire în biserică şi de evanghelizare, Henry a mers la o şcoală biblică. Pastorul lui şi mulţi alţii vedeau în el un viitor lider, datorită dedicării lui pentru Dumnezeu şi pentru Cuvântul Său. Henry s-a descurcat bine la şcoala biblică. A studiat din greu. Profesorii şi colegii lui erau încurajaţi de dedicarea lui, de dorinţa lui de a fi un creştin radical. Acesta era singurul mod în care putea trăi, căci ştia fără urmă de îndoială că nu doar că a fost pe drumul spre iad, dar că şi a experimentat, de fapt, iadul. Când Isus l-a primit, el ştia că datorează totul harului şi milei lui Dumnezeu. Îl iubea Dumnezeu, lepădându- se de sine.

La şcoala biblică, Henry a cunoscut o fată, şi ea îndrăgostită de Isus. Spre deosebire de Henry, ea a crescut într-o familie creştină sănătoasă. Amândoi doreau să-I slujească lui Dumnezeu toată viaţa lor. Amândoi se simţeau îndemnaţi să înceapă o biserică şi să facă multă evanghelizare după ce vor termina şcoala biblică.

Primii ani după absolvire au fost minunaţi pentru Henry şi soţia lui. Aveau o fetiţă şi păstoreau o mică biserică. Banii nu erau suficienţi, aşa că Henry lucra 30 de ore pe săptămână vânzând maşini, dar asta nu îl deranja, căci îi dădea ocazia de a întâlni oameni şi de a vorbi cu ei despre Cristos. Biserica a început să crească. Oamenii erau atraşi de studiile biblice simple dar bazate pe Scripturi, în care se vorbea despre Dumnezeu, mântuirea Lui şi binecuvântări. Datorită entuziasmului său contagios pentru salvarea celor pierduţi, membrii bisericii se simţeau atraşi să lucreze alături de el în evanghelizările făcute în regiunea lor.

Când Henry a împlinit treizeci de ani, mulţi credeau că este la apogeul carierei. Munca lui a fost răsplătită, iar biserica a crescut constant până la 300 de membri. Mulţi dintre ei au fost câştigaţi pentru Cristos datorită eficientelor lui predici. Biserica avea propria ei clădire şi birouri. Henry şi soţia lui erau sănătoşi şi aveau trei copii minunaţi. El era respectat de ceilalţi lideri creştini ai comunităţii. Chiar şi pastorii care găseau că predicile lui sunt prea simple sau că el e prea radical în zelul lui, îl apreciau şi îl respectau. Era însă o problemă: Henry era ruinat în interior.

Problemele lui Henry au început când biserica a crescut, depăşind stadiul de grup de casă. Acum se

ridicau întrebări serioase şi probleme cu care trebuia să se confrunte. Chestiuni referitoare la împărţirea banilor bisericii şi la munca ce trebuia depusă cu numărul tot mai mare de creştini înzestraţi cu daruri, care începuseră să frecventeze biserica. Henry şi-a dat seama că, în ciuda teologiei lui privind dragostea lui Dumnezeu ca răsplată supremă, lui îi era teamă că alţii vor fi mai buni decât el în slujirile şi funcţiile lor. În mintea lui, simţea că dacă biserica nu creşte în număr şi în putere financiară, ceilalţi pastori din comunitate nu-1 vor respecta atât cât şi-ar dori-o el. Se înfiora la gândul că s-ar putea întâlni cu alţi pastori, iar aceştia i-ar pune mult-temuta întrebare: „Câţi membri are biserica ta?". Deşi era bucuros de creşterea bisericii lui, tânjea să poată fi unul dintre mai-marii oraşului şi să aibă o biserică de 500 până la 1.000, sau chiar mai mulţi membri.

Pe măsură ce timpul trecea, Henry devenea tot mai suspicios faţă de cei care păreau mai dotaţi, în anumit domenii, decât el. Pastorul său asistent, Jim, era un vorbitor şi un învăţător dăruit de Dumnezeu. Gelos, Henry l-a lăsat să predice din ce în ce mai puţin, presupunând că atunci când alţii îi fac acestuia complimente, ei de fapt spun că ar prefera ca Jim să le slujească în locul lui.

Spre spaima lui, din când în când, unii membrii din echipa de lideri acuzau o stare de oboseală şi cereau o pauză, pentru o perioadă de timp. Henry ştia foarte bine să-i motiveze pe oameni, însă el nu a înţeles niciodată că Isus este atât Domnul secerişului cât şi Domnul sabatului. Deci, când a auzi de oboseala oamenilor, a început să predice mesaje prin care mustra lenea şi lipsa de viziune. Henry a început să folosească termeni ca „răzvrătire", înfierând lipsa de dedicare a chiar celor mai dedicaţi oameni din biserică. Pe scurt, Henry a început să devină din ce în ce mai mult un sclav al vechilor lui temeri. Pe măsură ce vechile lui racile ieşeau la suprafaţă, Henry vorbea nu din comoara pe care o avea în inimă, ci din lui, din control. Satan a aşteptat, într-adevăr, o ocazie ca manipuleze vechile lui slăbiciuni.

Lui Henry i-a fost mereu ruşine când vedea alţi copii purtând hăinuţe frumoase sau noi la şcoală. Din cauza alcoolismului tatălui, familia sa avea foarte rar un venit satisfăcător. Supravieţuiau mai mult datorită mamei lor care lucra ca secretară şi făcea curăţenie în casele oamenilor sâmbăta. Deci, când în biserica lui Henry a început să intre o sumă de bani constantă, el a insistat asupra unui salariu care depăşea cu mult suma ce ar fi putut proveni de la cei 100 de oameni care o frecventau. Când biserica avea 250-300 de membri, Henry a insistat să aibă o casă mare, ostentativă, şi o maşină pe măsură. Idolii lui erau unii dintre predicatorii de la televizor care aveau întotdeauna un mare seceriş de suflete şi un mare seceriş de bani, pe măsura ungerii lor. Ca adolescent, Henry a fost nevoit să lucreze sau să fure ceea ce îi plăcea. El nu putea înţelege că Dumnezeu îl iubea doar pentru că era copilul Lui adoptiv. Datorită faptului că relaţia cu tatăl său pământesc a fost deficitară în ce privea exprimarea dragostei şi a timpului petrecut împreună, el a interpretat dragostea lui Dumnezeu ca fiind exprimată prin binecuvântare materială pentru viaţa pe pământ şi cerul pentru lumea ce va urma. Simţea că a petrece timp şi a te relaxa împreună cu alţi creştini era ceva fără sens, în afară de cazul în care se elaborau strategii şi se rugau pentru creşterea numărului de membri.

Într-un sfârşit, sătui de acuzaţiile, de tensiunea crescândă şi de distanţa dintre ei şi Henry, Jim şi soţia lui au părăsit biserica. O făceau cu durere, căci îl iubeau pe Henry şi apreciau viziunea lui. Însă şi-au dat seama că Henry îi vedea pe oameni doar dintr-un punct de vedere utilitar. Oamenii pe care ei îi iubeau erau tot mai răniţi de presiunea la care erau supuşi pentru a trăi la nivelul cerinţelor lui Henry.

Plecarea lui Jim şi a soţiei lui a fost picătura ce a dat pe deasupra. În următoarele 12 luni, mai mult de jumătate din biserică a plecat. Cu cât mai mulţi lideri cheie şi plătitori de zeciuială plecau, cu atât mai amare şi mai egocentrice deveneau predicile lui Henry. Cu cât se îndepărta Henry de scopul lui de a fi un lider mare şi de succes, cu atât mai temător Şi mai nesigur devenea. Cu cât creşteau temerile şi nesiguranţa lui, cu atât devenea atitudinea lui mai manipulatoare, mai bazată pe forţă. Henry predicase deseori despre lecţia dată de Isus la Cina cea de Taină privind actul de a învăţa să fii slujitorul tuturor. Dar, pe măsură ce era tot mai acaparat de teama de a eşua şi de sentimentele lui de insuficienţă, el devenea un tiran tot mai opresiv. Pe măsură ce oamenii plecau şi frecventau alte biserici din comunitate, Henry a început tot mai mult să-şi piardă încrederea în ceilalţi lideri. De la amvon, a început să certe dur, să ocărască şi să atace alte biserici şi alte mişcări.

Oamenii care au rămas în biserică nu mai constituiau un grup de vizionari bucuroşi să slujească şi să dăruiască. Erau înfricoşaţi şi intimidaţi de predicile şi directivele lui Henry. Ei înşişi aveau mare nevoie de ucenicizare şi vindecare. Un observator obiectiv ar fi putut constata că acolo erau persoane care, din cauza unei proaste imagini de sine, erau vulnerabile, trăindu-şi vieţile printr-un erou. Erau asemenea unui om care are o slujbă prost plătită şi nesigură, ce duce o viaţă lipsită de speranţă şi care trăieşte doar pentru echipa de fotbal preferată ce joacă duminica după-amiaza.

Din cauza predicilor lui Henry, oamenii simţeau că ar da dovadă de o egoism dacă ar cere ajutorul cuiva, sau dacă şi-ar sluji unii altora, când sunt atât de mulţi nevoiaşi în lume. Erau confuzi, nu înţelegeau de ce atâţia lideri au părăsit biserica, dar erau siguri şi că Henry este într-adevăr omul lui Dumnezeu, datorită ungerii minunate din viaţa lui. Nici nu le trecea prin minte ideea că ar putea să-L caute pe Dumnezeu şi să-L întrebe din care biserică ar trebui să facă ei parte sau în ce slujire ar trebui să fie implicaţi. De ce ar trebui să se îndoiască de Henry? El arăta, vorbea şi slujea ca un adevărat erou creştin. „El era cu un cap mai înalt şi mai frumos" ca toţi ceilalţi lideri din oraş. La urma urmei, când predica şi se ruga pentru oameni, se întâmplau lucruri minunate. Oamenii erau mântuiţi şi vindecaţi. Nu la asta se referea ideea de biserică?

Biserica lui Henry nu a mai revenit niciodată la apogeul său. Numărul membrilor fluctua între 75 şi 150 de persoane. De fiecare dată când treceau printr-o perioadă de creştere, Henry vorbea despre „o mişcare proaspătă a Duhului asupra bisericii" şi-i mobiliza pe oameni să se roage şi să lucreze mai mult. Când numărul începea să scadă, Henry vorbea cu înverşunare despre războiul spiritual şi despre oamenii care sunt înşelaţi de duşman. Deseori, Henry îi denunţa public pe cei care plecau, spunând că erau răzvrătiţi şi că rupeau legământul. După trei ani de trecere prin acest ciclu de creştere-descreştere care apărea în mod repetat, biserica a ajuns la 30 de membri şi nu-şi mai putea permite plata salariului lui Henry. Cu multă furie şi frustrare, Henry şi-a părăsit slujirea şi a revenit la vânzarea de maşini. A avut succes si a câştigat bani frumoşi, dar rareori a mai mărturisit despre credinţa lui şi deseori a apelat la alcool pentru a trece de momentele grele, aşa cum făcea înainte de a-L alege pe Cristos. Celor care au rămas până la sfârşit în biserica lui, le-a fost foarte greu să se integreze în alte biserici. Acum priveau cu indiferenţă biserica şi împărăţia lui Dumnezeu. Continuau să-L iubească pe Dumnezeu în inimile lor, dar şi-au dat seama că frecventarea bisericii le-a provocat un puternic sentiment de vinovăţie, teamă şi gol interior. Cei mai mulţi dintre ei avi continuat să trăiască conform moralei creştine, dar au devenit apatici faţă de biserică şi trupul lui Cristos.

Tragedia lui Henry a fost că el L-a iubit cu adevărat pe Dumnezeu şi pe oameni, dar, din cauza faptului că era robul rănilor, respingerii şi fricii de eşec, duşmanul l-a doborât. Luca spune că atunci când Satan nu L-a mai ispitit pe Isus, el a aşteptat un moment prielnic ca să revină şi să încerce din nou. Henry, spre deosebire de Isus, avea puncte slabe. A fost mult mai avantajos pentru Satan să aştepte până când Henry a devenit puternic şi a influenţat 300 de oameni sau chiar mai mulţi, decât să-1 fi atacat când era tânăr, plin de zel, dar cu o arie de influenţă mult mai redusă. Studiind domnia lui Saul, vedem cum Dumnezeu i-l trimite pe David - care nu arăta deloc a „ucigaş de uriaşi", un păstor. În loc să-1 privească pe David ca pe un dar, Saul a început să fie gelos pe el, deşi îi aprecia talentele, mai ales cel muzical. Şi Henry şi Saul sunt prototipuri ale unor oameni care arată a regi pe dinafară, dar care sunt robi în lăuntrul lor.

Tragedia oamenilor din biserica lui Henry a fost că Dumnezeu nu a intenţionat niciodată ca ei să fie conduşi de un „rob". Majoritatea au fost victime nevinovate, deoarece nu au înţeles că în centrul voii lui Dumnezeu este inima Lui pentru copiii Săi. Dragostea Lui pentru noi nu este una utilitară, condiţionată de performanţa noastră, ci este intrinsecă şi necondiţionată. El nu ne consideră valoroşi prin ceea ce facem pentru El, ci ne conferă valoare pentru că suntem copiii Lui, creaţi după chipul şi asemănarea Lui şi pentru că am fost răscumpăraţi cu un preţ prin sângele lui Isus.

În ce-i priveşte pe Henry şi pe regele Saul, tragedia este dublă. În primul rând, pentru că oamenii lor au fost răniţi, iar în al doilea rând, pentru că nu trebuia ca ei să fie răniţi. Păcatul a fost în aceeaşi măsură al oamenilor, al lui Saul şi al lui Henry. Dacă Israel ar fi ascultat de Samuel, ei L-ar fi ales pe Dumnezeu ca rege, nu pe un om. Dacă biserica lui Henry ar fi căutat faţa lui Dumnezeu în ce priveşte supunerea la slujirea lui, Dumnezeu i-ar fi avertizat. El le-ar fi îndreptat paşii către o biserică şi un lider care poate nu era doar un vizionar, ci şi un adevărat păstor, care nu ar fi zdrobit trestia frântă şi nu ar fi stins mucul care mai ardea încă (Isaia 42:3). Aşa cum se afirmă în Ieremia 29:11:

„ Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde."

Mult prea des, noi suntem influenţaţi de aparenţe. Saul arăta ca un rege. Henry într-adevăr a condus oameni la Cristos şi a vindecat oameni. Problema era, însă, că din cauza rănilor şi a nesiguranţei, viziunea lui pentru împărăţia lui Dumnezeu a fost sugrumată de nevoia lui de a avea împărăţia lui Henry. Henry este un personaj fictiv, dar părţi din această istorisire sunt, din nefericire, lucruri care apar frecvent în viaţa bisericilor cu o credinţă „toxică". Orice asemănare cu biserici din prezent sau din trecut, sau cu lideri din prezent sau din trecut este doar o coincidenţă.

Capitolul 2: Mărturii

O parte inerentă a problematicii abuzului spiritual este că noi ezităm să avem gânduri negative despre liderii bisericii, lideri în care credem. De obicei, cei care sunt foarte implicaţi în bisericile abuzive sunt oarecum prizonieri ai izolării. Lor le este teamă să gândească cu voce tare sau să pună întrebări privind, anumite lucruri care îi îngrijorează, de teamă că vor fi consideraţi critici şi dezbinatori. Izolarea, la fel ca şi abuzul sexual la copii, fură capacitatea de a vedea clar. Realitatea este deformată de nişte lentile religioase pătate de vinovăţie, manipulare sau ruşine, care ne întunecă înţelegerea. Acest capitol poate că nu este necesar unora. Însă pe alţii, aceste întâmplări îi vor ajuta să capete o perspectivă mult mai clară asupra vederilor, experienţelor şi rănilor lor.

Următoarele două relatări se referă la o biserică de mărime mijlocie din vestul Statelor Unite. Numele adevărate ale persoanelor, ca şi cel al bisericii, nu au fost divulgate. Este, de asemenea, important să spunem că întâmplările relatate sunt puncte de vedere personale a două persoane care au fost grav afectate de cele

întâmplate. Adică, aceste istorisiri sunt subiective. Ceea ce este demn de reţinut totuşi, e că deseori, în situaţii de

acest fel, ceea ce doare mai mult nu este ce s-a întâmplat, ci percepţia noastră asupra a ceea ce s-a întâmplat. Când abuzul, sub orice formă s-ar manifesta el, nu este adus la lumină, Satan poate folosi şi va folosi rănile şi respingerea pentru a ne jefui de o comunicare reală cu ceilalţi. Fără o comunicare cu cei care ne rănesc şi pe care îi rănim, suntem jefuiţi de întreg adevărul şi de capacitatea de a vedea situaţia din punctul de vedere al ambelor părţi.

Prima relatare aparţine lui „Suzy" şi prezintă ceea ce i s-a întâmplat ei. Suzy avea o slujire interconfesională de consiliere în oraşul ei. Ea a venit în biserică imediat după ce primele semne de abuz spiritual începuseră să fie vizibile. Deşi nu era un lider oficial (păstor sau prezbiter), ea avea responsabilitatea şi clarviziunea unui adevărat lider. A doua relatare este cea a lui „Ted". Ted a fost unul dintre pastorii asistenţi din biserica lui Suzy. El ne prezintă o scurtă descriere a perspectivei sale asupra bisericii atât în timpul derulării evenimentelor cât şi retrospectiv.

Suzy

„Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea... " (Apocalipsa2:20)

Era târziu într-o sâmbătă seară, când a sunat telefonul. Mă aflam în afara oraşului, în Virginia, şi studiam în camera mea de hotel, pregătindu-mă pentru un test în psihologie. La celălalt capăt al firului era vechiul meu prieten, Jim, care mă suna de acasă. Am fost surprinsă să îi aud vocea la o oră atât de târzie. Mă aflam la zece ore depărtare de casă. Şi ştiam că nu am lăsat numărul de telefon nimănui, în afara familiei mele. Ceva devastator trebuia să se fi întâmplat, dacă el mă căuta la telefon. Pe măsură ce vorbea, inima a început să-mi bată atât de tare, încât simţeam o durere în piept. A trebuit să-mi mobilizez toate forţele ca să ţin receptorul în mână şi să ascult ceea ce-mi spunea despre întâlnirea bizară la care a fost nevoit să participe.

Jim a fost convocat de către pastorul nostru sâmbătă seara târziu să participe la o întâlnire de urgenţă a liderilor, ce urma să aibă loc în biserică. Când a sosit, mi-a spus Jim, atmosfera era delirantă, erau ca o haită de lupi gata să ucidă. Pastorul a distribuit un document de şase pagini, plin cu „acuzaţii şi probe" privitoare la caracterul şi reputaţia mea, document intitulat „Acuzaţii împotriva lui Suzy Townsend". El a citit Matei 18 şi le-a ţinut o prelegere despre disciplina în biserică. Apoi le-a spus că eu am refuzat să particip la întâlnirea cu liderii, deci erau nevoiţi să ia măsuri imediate pentru a „salva biserica de acest duh rău". N-am fost anunţată despre această întâlnire decât cu foarte puţin timp înainte, ea urmând să aibă loc în acelaşi timp cu examenul meu final, cel pe care l-am menţionat mai înainte. Pe lângă studii, lucrasem din greu în acea săptămână şi trebuia să merg cu maşina timp de opt ore până în localitatea unde urma să susţin examenul. În seara aceea, trebuia să se ajungă la o decizie comună în ce mă privea, şi anume că sunt „fie un lup, fie complet înşelată, o persoană care nu doreşte să se pocăiască si, deci, un pericol pentru biserică şi pentru conducere". Pastorul a orchestrat un plan pentru aplicarea disciplinei bisericii, denunţând acţiunile mele şi prezentând, în următoarea dimineaţă, mod public „păcatele" de care mă făceam vinovată.

Viaţa mea, aşa cum o cunoşteam eu, avea să se schimbe pentru totdeauna. În timp ce-1 ascultam pe Jim, au început să-mi clănţăne dinţii, iar trupul îmi tremura pe măsură ce o mulţime de întrebări se învârteau ameţitor în mintea mea: „Ce se întâmplase? Ce am făcut? De ce făceau aceste lucruri?

De ce nu a vorbit nimeni şi cu mine? Cine permite un astfel de comportament bizar?". O tornadă de traumă şi frică mi-a învăluit, ca un vârtej, fiinţa. Cum era posibil ca o biserică odată vie, vibrantă, să decadă într-un sistem bazat pe control şi manipulare, răsucindu-se într-o spirală descendentă, într-un haos violent? Singurul lucru care îmi venea în minte era: „aşa trebuie că simte un om când ştie instinctiv că se apropie de momentul morţii".

Viaţa mea nu a mai fost niciodată aceeaşi.

Jim, soţia lui şi cu mine am fost prieteni încă din timpul facultăţii. Noi, ca şi alţii, am fost foarte implicaţi în această nouă biserică care era „în flăcări", făcând parte dintr-o nouă mişcare care experimenta o închinare plină de ungere, muzică si daruri spirituale. Pastorul nostru avea o viziune extraordinară pentru biserica lui şi pentru comunitate. Era împlinirea unei „viziuni de-o viaţă", pe care o avusese încă din tinereţe. Eram cu toţii parte activă a ceea ce făcea Domnul în oraşul nostru. Am călătorit împreună în Scoţia şi Anglia într-o misiune şi am participat la mai multe conferinţe pe coasta de vest. Era emoţionant, eram chiar exuberanţi câteodată, ştiindu-ne legaţi unii de alţii. Biserica creştea şi se maturiza repede. Ceea ce nu ştiam era că lucrurile nu erau chiar aşa de roz.

A doua zi, ceea ce s-a întâmplat a fost ca o scenă luată dintr-un coşmar. Trei sute de oameni au umplut biserica sperând că se vor închina şi vor avea părtăşie. Numai cei care au fost la întâlnirea din seara precedentă ştiau care era planul ascuns pentru acea zi.

În timp ce mă aflam în afara oraşului şi fără cunoştinţa mea, urma să fiu judecată pentru comiterea de

„infracţiuni spirituale" împotriva bisericii. În absenţa mea, trebuia să joc rolul vieţii mele. Scenariul a fost pregătit şi scris ireproşabil. Pastorul, fără ca ceilalţi să ştie, a petrecut ultimele luni alcătuind în secret o listă de „acuzaţii şi probe" privind caracterul meu şi slujirea mea. Trebuia să portretizez, în toată această piesă, ca ţap ispăşitor. Eu eram vinovată de haosul şi pierderea controlului în sistemul disfuncţional al familiei (bisericii).

Nimeni, nici asistenţii pastorului, nici liderii, şi nici un alt membru al congregaţiei nu a înţeles ce urma să se întâmple în biserica noastră. Eram foarte creduli şi naivi, aşa cum este un copil faţă de părintele lui. Nimeni nu ştia că vor participa şi vor fi martori ai celei mai insidioase, ai celei mai ascunse; forme de abuz spiritual; un pastor care, cred eu, a profitat de puterea sa eclesiastică pentru a controla, a manipula şi a-şi face de râs congregaţia, pentru a-şi asigura poziţia şi a-şi satisface pofta de putere.

În acea dimineaţă, pastorul a început întâlnirea prin a le spune vizitatorilor că în aceea zi se vor discuta nişte „probleme de familie" şi că, dacă doreau, puteau să plece. O dizertaţie de şase pagini, privind „cele şapte păcate" pe care se presupunea că le-aş fi comis, a fost distribuită adunării. Un întreg serviciu de duminică dimineaţă a fost dedicat „disciplinării" mele de către biserică şi „luptei împotriva căpeteniilor şi domniilor, împotriva întunericului din locurile prea înalte, împotriva forţelor demonice care au venit ca să dividă biserica şi, de fapt, să aducă moarte tuturor vieţilor noastre" (şi aceea eram eu).

În acea predică, am fost descrisă ca răzvrătită, fără dorinţa de a învăţa, a mă schimba si a mă pocăi. S-a spus că sunt „fie o creştină complet înşelată, fie un lup în haine de oaie" şi am fost acuzată de cele mai ascunse lucruri. Crima de care am fost acuzată a fost aceea că am avut intenţia de a „desconsidera liderii, conducerea, şi de a distruge biserica". S-a spus că sunt o Izabelă, „duhul împotriva căruia s-au luptat încă de la începuturile bisericii"

Fiecare dintre cei trei pastori şi un invitat din Florida (un alt pastor din aceeaşi mişcare), au vorbit pe rând

descriind oribilele mele crime. M-au acuzat spunând că aş fi făcut următoarele:

Am promovat o învăţătură „neconformă cu Biblia."

Am încurajat întoarcerea în trecut cu scopul de a vindeca. Ei credeau că „individul nu trebuie să fie vindecat şi să se facă bine privind în trecut, ci, mai degrabă, concentrându-se asupra Domnului Isus Cristos, urmându-L pe El".

„O limbă nestăpânită". Una dintre caracteristicile majore ale duhului izabelic este o limbă linguşitoare. Am fost acuzată că „minţeam şi flatam pentru a-1 manipula pe pastor".

„Lipsa de supunere şi încredere în conducere". Ei au descris aceasta spunând că „încă nu au văzut supunerea, zdrobirea şi dorinţa de a fi învăţată şi schimbată, lucruri care vin împreună cu o inimă pocăită. Aceasta dorim şi acest lucru îl căutăm". Ceea ce cred eu că ei căutau de fapt era ruşinea, supunerea totală înaintea autorităţii lor pentru că ei erau „unşii lui Dumnezeu şi conducătorii numiţi".

„Încurajarea separării". Am fost acuzată că recomandam citirea unor cărţi, fără ca acestea să fi fost mai întâi supuse atenţiei liderilor bisericii. De asemenea, se considera că încurajam separarea prin manipularea liderului închinării, pe care l-am încurajat să-şi „ia timp liber, să renunţe pentru un timp la ungerea lui". S-a interpretat alegerea lui de a petrece mai mult timp cu familia ca fiind o urmare a influenţei unei Izabele ale cărei caracteristici sunt „controlul şi distrugerea ungerii liderului de închinare".

„O atitudine arogantă". Ei credeau că „Suzy trebuie să se pocăiască de unele din afirmaţiile pe care le-a făcut. Unele din cuvintele ei nu ajută la promovarea unităţii fraţilor. O distruge. Creează disensiuni şi lipsă de unitate."

„Umblare în întuneric şi înşelăciune". Ei ştiau de undeva că eu am colaborat cu „o forţă demonică ce a încercat încă de la începuturile bisericii acesteia să smulgă controlul şi călăuzirea liderilor!" Prin acţiunile mele, spuneau ei,

„am dat voie duhurilor demonice să aducă diviziune şi să semene discordie între oamenii din biserică".

Cuvintele şi motivaţiile mele erau manipulate, distorsionate şi etalate public ca fapte reale. S-au petrecut două ore pentru a-mi defăima bunul nume şi caracterul. Am fost defăimată, calomniată, umilită, făcută de ruşine şi expusă public înaintea prietenilor, colegilor, bisericii şi a comunităţii. Am fost acuzată că promovez divorţul, dezbinarea, întunericul, înşelarea şi am fost etichetată ca „Izabelă". Ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea a fost maladiv, distorsionant şi neadevărat. Singurul lucru cu adevărat remarcabil a fost că eu nu am fost nici invitată şi nici informată de propria mea înmormântare.

Serviciul s-a încheiat cu o rugăciune a pastorilor care se pocăiau de „păcatele" lor. Le părea rău că au eliberat slujirea mea în biserică fără a asigura supravegherea necesară. Cina Domnului a fost păstrată pentru final, pentru ca toţi să se poată curăţa aşa cum trebuie de toate păcatele. Soţia pastorului a condus închinarea cântând cântecul Curăţă-mi inima. Aşa a început afacerea „Suzy-gate".

„Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor împărăţia cerurilor" (Matei 23:13) În acea zi, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. Trauma, frica şi izolarea au luat locul încrederii,

respectului şi bunelor relaţii. Trauma pe care am experimentat-o datorită abuzului spiritual şi controlului a fost catastrofală. Durerea şi ruşinea pe care am suferit-o a fost enormă, paralizantă, iar pierderile aproape de neîndurat.

Mi-au trebuit mai mult de cinci ani ca să pun un diagnostic şi să etichetez ceea ce mi s-a întâmplat din punct de vedere emoţional, fizic şi spiritual. Am asistat la distrugerea propriei mele vieţi şi a vieţii altor buni creştini. Chiar şi în ziua de azi încă mai încercăm să înţelegem şi să reparăm daunele produse.

Abuzul spiritual este o faptă oribilă. Ucide sufletul şi dă naştere la traume în cele mai adânci sălaşuri ale inimii. Năruieşte, zdrobeşte cu violenţă duhul omului, sfărâmându-i încrederea în propria fiinţă. Odată cu trauma şi durerea sfâşietoare, se pierde inocenţa, iar încrederea sacră este trădată; o încredere ce nu va mai fi poate niciodată restaurată intr-o lume care nu mai pare sigură.

Vă spun povestea mea din mai multe motive. Primul: eu nu eram conştientă de existenţa abuzului spiritual până atunci. Este un subiect despre care bisericile nu vor să vorbească sau nu vor să recunoască faptul că se întâmplă să apară asemenea fenomene. Abuzul spiritual în biserică este ţinut şi tratat ca un secret de familie. Nimeni nu vrea să vorbească despre aceste „rufe murdare" şi să expună minciunile din cauza faptului că urmările acestora ar putea fi foarte serioase.

Mi-au trebuit câţiva ani ca să înţeleg şi să etichetez pustiirea şi trauma pe care o experimentam.

Simptomele mele erau identice cu ale celor care au suferit un abuz sexual sau fizic. Cum se putea un asemenea lucru? Eram victima unui abuz? Ken Blue, un pastor din California, explică foarte simplu că abuzul de orice tip apare atunci când cineva are putere asupra altei persoane şi foloseşte această putere pentru a răni. Abuzul fizic înseamnă că cineva exercită putere fizică asupra altei persoane, cauzând răni fizice. Abuzul sexual înseamnă că cineva îşi exercită puterea sexuală asupra altei persoane, cauzând răni sexuale. Iar abuzul spiritual are loc atunci când un lider cu autoritate spirituală foloseşte această autoritate ca să silească, să controleze sau să exploateze o persoană, cauzând astfel răni spirituale. Eu nu aveam nici cea mai vagă idee despre rănile profunde şi devastatoare care pot surveni în urma traumei provocate de abuzul spiritual. Acum ştiu. Dacă mi s-a întâmplat mie, i se poate întâmpla oricui.

În al doilea rând, rugăciunea mea este ca relatarea mea să-i facă pe oameni conştienţi de simptomele şi de efectele devastatoare ale abuzului spiritual. Speranţa mea este ca povestirea mea să confirme şi să-i încurajeze pe cei care au trecut printr-o experienţă asemănătoare.

„Răul cel mai desăvârşit şi cel mai voluntar este răul făcut din convingeri religioase" (Pascal)

M-am reîntors acasă la o săptămână după ce mi-am terminat cursul în Virginia şi după ce am ţinut un seminar în Cincinnati. Pe atunci lucram într-un spital, la un centru de tratament pentru adolescenţi. Cu puţin înainte de aceasta, părăsisem un Centru de Consiliere Creştină unde făceam consiliere, prezentam seminarii şi dezvoltam planuri de marketing şi de relaţii cu publicul. Eram ocupată cu elaborarea unei practici de consultanţă prin predarea unor cursuri de comunicare în bisericile locale. Informaţia privind linşajul meu public se răspândise peste tot. Viaţa mea personală şi profesională a ajuns la un punct în care s-a oprit cu un sinistru scrâşnet de frână. Nu mai exista nici o persoană din viaţa mea, care să nu fi fost afectată de atacul brutal la care am fost supusă.

Pastorul meu a contactat pastorii din bisericile locale în care predam şi i-a informat despre „păcatele" mele şi despre serviciul de duminică în care se aplicase disciplina bisericii. Mai mulţi membri ai consiliului pastoral neoficial al unor biserici non-denominaţionale din oraş au fost contactaţi. Aceşti pastori şi lideri se întâlneau regulat pentru a se ruga şi a se susţine unii pe alţii. Tuturor li s-a spus despre „duhul izabelic" şi despre căile mele greşite. Nici unul dintre cei care făceau parte din comunitatea creştină locală nu m-a mai contactat vreodată pentru a-mi cere să predau.

Mentorul meu de la Centrul de Consiliere, Dr. Riggs, m-a sunat si m-a întrebat ce mi s-a întâmplat.

Avusese o programare cu un client luni dimineaţa. Clientul ei fusese la biserica noastră pentru prima oară în acea duminică îngrozitoare si se afla în perioada de recuperare după o experienţa anterioară avută într-o biserică abuzivă, fiind isteric acum. Clientul a descris amănunţit ceea ce s-a spus şi i s-a făcut unei femei pe nume Suzy. Am împietrit. Directorul Centrului de Consiliere mi-a trimis o listă cu semnele care ne pot avertiza cu privire la secte.

Colegii mei, în mod evident, au discutat despre această situaţie şi s-au gândit că sunt implicata într-o sectă! Din punct de vedere profesional, eram ruşinată si umilită.

Soţul celei mai bune prietene a mele era pastorul celei mai mari biserici din oraş. Majoritatea prietenilor mei creştini din facultate frecventau acea biserică. M-am simţit atât de stânjenită când m-a rugat să îi explic ce s-a întâmplat. Eram doar o profesionistă inteligentă şi proveneam dintr-o familie sănătoasă. Cum m-am putut implica în ceva atât de bizar şi distructiv? Nu aveam nici un răspuns. Am privit doar în altă parte, ruşinată.

Am primit o scrisoare din Beirut, Liban, de la nişte prieteni misionari foarte dragi mie. În acea săptămână, au primit un telefon prin care erau avertizaţi cu privire la situaţia mea. Mă întrebau dacă am avut relaţii sexuale cu pastorul! Nu-şi puteau imagina ce altceva ar fi putut cauza o astfel de încurcătură răspândită acum peste tot! Mai mulţi pastori din diferite state din S. U. A. au fost contactaţi şi li s-a spus de ce a fost nevoie să fiu „disciplinată în mod public". Chiar şi prietenii pe care îi cunoşteam de zece ani au început să-mi pună îndoială caracterul după ce au participat la acel serviciu. Până la urmă m-au exclus din vieţile lor.

Valul de ruşine şi umilinţă nu mai avea sfârşit. Nu voi uita niciodată ziua în care m-am dus la coafor. Când am păşit înăuntru, coafeza a reacţionat ca şi cum ar fi văzut o fantomă. Împietrise! Îi era frică, nu dorea să aibă de- a face cu „Izabelă". Am plecat de acolo, jignită şi ruşinată. Nu mai puteam merge niciunde, peste tot mă simţeam expusă respinsă.

Nici măcar unul dintre liderii bisericii nu m-a contactat când m-am reîntors acasă (în afară de o scrisoare pe carii pastorul a trimis-o la mai mulţi oameni după ruptura bisericii. Aducea puţin a scuză, însă doar în termeni generali. Nu nici o încercare din partea lui de a se apropia de mine, asta era clar). Eram evitată şi exclusă. Aproape tuturor, în afară de câţiva oameni de suflet, le era teamă să mă sune sau să mă contacteze. Eram tratată ca şi cum sufeream de o boală contagioasă, ucigătoare. Mesajul a fost foarte clar şi răspicat expus în predica din acea duminică: „Chiar dacă Suzy repară cumva toate lucrurile, sper şi mă rog ca acest (duh) rău să nu se răspândească în voi sau în rândurile mai multora dintre voi!". Cuvinte foarte puternice şi înspăimântătoare atunci când sunt rostite de la amvon. Dar dacă e adevărat? Dacă îmi face şi mie ceea ce i-a făcut ei? Toţi au fost speriaţi şi reduşi la tăcere. Din nefericire, relaţiile preţioase pe care le-am construit de-a lungul anilor au fost complet distruse.

La patru luni după serviciul din iulie m-am mutat acasă în Cincinnati. Pur şi simplu, la propriu, nu mai puteam trăi în acel oraş. Faptul că eram evitată şi umilită, afectase toate aspectele vieţii mele. Nu mai puteam să consiliez sau să predau niciunde. Simţeam ruşinea şi jignirea apăsând asupra profesiei mele. Am observat că prieteniile mele erau atât de sfâşiate, sau atât de distruse, încât erau aproape imposibil de reparat. Eram amorţită, şocată şi traumatizată până în adâncul fiinţei mele. Îmi era atât de greu să înţeleg ce mi se întâmpla emoţional, fizic şi mai ales spiritual! Nu-mi dădeam seama că aveam aceleaşi reacţii ca o persoană care a fost violată.

Încercam să depăşesc situaţia şi să minimalizez ceea ce se întâmplase. Dar nu puteam nega faptele. Ceea ce se întâmplase cu mine, cu trupul meu, era extrem de grav. Din punct de vedere medical, mi s-a pus diagnosticul de tulburare post-traumatică şi depresie. Ani de zile, mi-a fost practic imposibil să mă trezesc dimineaţa, pentru a merge la serviciu. Eram extenuată în fiecare zi înainte de ora trei după-amiază. Reuşeam să funcţionez oarecum doar datorită anti-depresivelor pe care le luam. Slavă Domnului că am avut un terapeut creştin minunat, priceput, care înţelegea şi care îmi putea explica ce mi se întâmpla. Mă simţeam ca şi cum aş fi trecut printr-un accident care îmi ameninţase viaţa, accident în urma căruia am fost abandonată, aşteptându-mi moartea. Un alt diagnostic pe care mi l-a pus doctorul a fost sindromul de oboseală cronică. Sistemul meu nervos era la pământ, după tot acest stres şi după traumele suferite. M-am îngrăşat cu 30 de kilograme în doi ani. Era suficient să te uiţi la mine pentru a vedea unde îndesasem toată durerea. Deşi eram într-o stare letargică şi de amorţeală a sentimentelor, corpul meu nu putea minţi. Nu exagerez când spun că am cheltuit mii de dolari pe consiliere şi pe tratamente medicale.

„Iată, ţip de silnicie şi nimeni nu răspunde; cer dreptate şi dreptate nu este" (Iov 19:7)

Cel mai confuz aspect al tot acestui coşmar a fost că pur şi simplu nu înţelegeam. Nu deţineam limbajul necesar ca să descriu abuzul spiritual. Nici nu ştiam că există. Nimeni nu îmi spusese că aşa ceva există. Unde era adevărul? De ce nu spunea nimeni nimic? Asta mă înnebunea şi mai tare. Ce mi se întâmplase, de fapt? Era ceva necurat la mijloc sau nu? Această şaradă întortocheată era prost administrată şi ignorată până în vârful piramidei. Confirmarea a ceea ce mi se întâmplase, mie şi altor creştini devotaţi şi iubitori, era ignorantă de către liderii acestui sistem. Era doar tăcere.

Elie Wiesel, un supravieţuitor al holocaustului şi un apărător internaţional al celor care au trăit experienţe similare cu ale lui, a ţinut în Germania o cuvântare în faţa preşedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan. El spunea:

„Am învăţat pericolul indiferenţei, crima de a fi indiferent. Căci am învăţat că opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa. Evreii au fost ucişi de către duşmani, dar au fost trădaţi de aşa-numiţii aliaţi, care au găsit motive politice pentru a-şi justifica indiferenţa şi pasivitatea. Ce am învăţat noi din toate acestea? Unde există nedreptate evidentă şi când principiile sunt violate - când viaţa şi demnitatea omului sunt în joc - când aliaţii tăi găsesc motive pentru a-şi justifica tăcerea, atunci neutralitatea este un păcat."

Am găsit o extraordinară putere de vindecare în această declaraţie. Pasivitatea şi indiferenţa din biserică au fost aproape mai dureroase decât abuzul în sine. Este periculos să fii indiferent atunci când dreptatea evidentă şi principiile sunt violate. Când vieţile oamenilor şi demnitatea lor este în joc, când liderii caută să găsească motive pentru a-şi justifica tăcerea sau indiferenţa, avem de-a face cu păcatul. Martin Luther făcea o afirmaţie asemănătoare:

„Cu oricât de multă fidelitate am susţine cuvântul lui Dumnezeu, dacă noi tăcem atunci când cineva ne atacă credinţa, de fapt nu proclamăm cuvântul."

Cu siguranţă că aceşti doi oameni au trecut prin mari dureri. Tăcerea ta face ca şi alţii să fie abuzaţi în viitor. „Credinţa toxică este o relaţie distructivă şi periculoasă în cadrul religiei, relaţie care face ca religia să nu

fie o relaţie cu Dumnezeu, ci să controleze vieţile oamenilor." (Stephen Arterburn & Jack Felton)

Deci, unde s-a greşit? Cum a putut o biserică odată vibrantă şi în creştere să decadă şi să sfârşească prin a-şi controla, abuza şi manipula membrii? Ce s-a întâmplat, de fapt, ce l-a determinat pe pastor să ia aceste decizii distructive şi să ruineze vieţile atâtor oameni? Era oare adevărat că un duh rău, izabelic, a pus stăpânire pe mintea mea şi a cauzat toate aceste necazuri? Nu cred. De fapt, acum ştiu care este adevărul.

O biserică-familie este vulnerabilă la aceleaşi probleme emoţionale şi la acelaşi stres la care sunt supuse şi familiile noastre. Şi viaţa bisericii poate fi dificilă. Schimbarea, creşterea, teama, nesiguranţa, chiar succesul se pot îngrămădi şi pot aduce mai multe cereri şi responsabilităţi decât este biserica capabilă să manevreze.

Conducerii unei biserici îi poate fi teamă şi poate simţi că pierde controlul, şi atunci, din disperare, încearcă orice metodă care ar putea menţine sistemul în funcţiune. Dacă o persoană nu a învăţat să-şi stăpânească propriile sentimente, ea poate deveni dependentă de religie ca de un drog, încercând astfel să facă faţă durerii. Ceea ce poate aduce viaţă sau moarte întregii familii este sănătatea emoţională şi deciziile pe care le luăm în timpul acestor situaţii dificile.

În cartea lor Credinţa care răneşte, credinţa care vindecă, Steve Arterburn şi Jack Felton explică modul în care o biserică-familie poate avea aceleaşi simptome, caracteristici şi atribuţii ca şi o familie disfuncţională. O persoană îşi poate folosi în mod eronat credinţa pentru a evita realitatea şi responsabilitatea. Intenţia ei poate fi nu aceea de a-L lăuda pe Dumnezeu, ci aceea de a-şi schimba percepţia asupra realităţii. Oamenii pot fi conduşi de un perfecţionism care îi face să încerce să câştige graţia, favoarea lui Dumnezeu prin străduinţe tot mai înverşunate. Religia este cea care le conduce viaţa, şi nu Dumnezeu. O formă de religie înşelătoare, răstălmăcită, manipulatoare şi bazată pe ruşine s-a infiltrat şi în biserica noastră. Nu aşa a fost de la început. Şi, cu siguranţă, nu aceasta a fost intenţia pastorului. Dar, cu timpul, am devenit orbi şi surzi la mesajul dragostei şi harului lui Dumnezeu. Misiunea noastră a devenit mărimea şi numărul, şi, încetul cu încetul, ea a început să înlocuiască dorinţa sinceră de a ne păsa de oameni şi de relaţiile dintre ei.

Modul în care am început să comunicăm în biserica-familie a diluat şi mai mult adevărul. Conversaţiile deschise, cinstite, au ajuns să fie aproape periculoase. Secretele de familie privind abuzul sexual şi manipularea trebuiau să rămână secrete. Noi începuserăm să comunicăm folosind codul nescris al „regulilor religioase de familie". Aceste reguli aveau scopul de a ascunde imperfecţiunile familiei, de a face familia să pozeze ca perfectă şi de a ne proteja părinţii (pastorii şi liderii), pentru a nu fi nevoiţi să ne confruntăm cu problemele noastre personale. Regulile erau:

1) Fii orb la modul tău de percepţie a realităţii şi la mesajele amestecate pe care le vezi şi le auzi.

2) Pentru a-ţi proteja părinţii (pastorul), nu vorbi despre abuzul care se petrece.

3) Înăbuşă-ţi sentimentele şi nu-ţi afirma cu glas tare limitele.

4) Ai grijă să nu te încrezi prea mult în cineva pentru că întotdeauna vei fi rănit;

5) Fii bun, fii supus şi încearcă să arăţi perfect, cu orice preţ. Niciodată, dar niciodată să nu pui la îndoială autoritatea părintelui (pastorului).

Dr. Martin defineşte o biserică abuzivă ca fiind: „Un grup sau o mişcare care manifestă o dedicare sau un devotament excesiv faţă de o persoană, o idee sau un lucru. În acest caz, se apelează la tehnici imorale, manipulatoare sau de silire cu scopul de a convinge şi controla, pentru a împlini scopurile grupului de lideri în detrimentul probabil al membrilor, familiilor acestora sau al comunităţii."

Într-un cuvânt, acest lucru s-a întâmplat în biserica noastră.

Teologia noastră şi punctele noastre de vedere în materie de doctrină erau corecte; noi credeam că Isus Cristos este Fiul înviat al lui Dumnezeu. Nu crezul nostru era nesănătos, ci faptele, deoarece sănătatea psihologică şi emoţională a liderilor era afectată. Aşa cum Isus a spus:

„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura." (Luca 6:45)

Multora le este greu să admită că există biserici creştine abuzive din punct de vedere spiritual. Indiferent ce vrem să credem, realitatea nu poate fi negată. Abuzul de putere spirituală şi manipularea în biserică este o crimă oribilă. Abuzul este utilizarea greşită a puterii, fie ea sexuală, fizică sau spirituală. Abuzul spiritual nu va fi stopat până când miturile ce-1 privesc nu vor fi recunoscute ca atare şi până când oamenii care deţin poziţii de autoritate şi influenţă nu vor înţelege sensul real şi cauzele care generează abuzul spiritual.

Isus a înţeles. El i-a numit pe cărturarii şi fariseii abuzivi: ipocriţi, călăuze oarbe, şerpi şi pui de năpârci. Pe dinafară, ei păreau frumoşi şi neprihăniţi, dar în interior erau plini de necurăţie, ipocrizie şi legalism. Liderii spirituali ai vremurilor acelora au închis oamenilor împărăţia Cerurilor şi au neglijat lucrurile cele mai însemnate din lege: dreptatea, mila şi credincioşia (Matei 23). Misiunea bisericii noastre, dacă alegeam să o acceptăm, era să împlinim viziunea pastorului nostru. Să construim împărăţia lui pe pământ, aşa cum credea el că a auzit din cer. El era cel care primea gloria, onoarea şi lauda în veci, amin.

Eu nu cred că este o întâmplare faptul că, cu câteva versete înainte de a-i mustra pe farisei, Isus a răspuns la întrebarea:

„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns: 'Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău'. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: 'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuti'. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii." (Matei 22:36-40)

Experienţa şi perspectiva unui pastor

Ted era unul dintre pastorii asistenţi in biserica pe care o frecventa Suzy. Rândurile ce urmează nu constituie doar punctul lui de vedere retrospectiv, faţă de cele întâmplate lui Suzy, ci şi expunerea modului în care biserica a început, in mod gradat, să-i domine nu doar discernământul, ci şi unele din valorile sale biblice de bază.

Proveneam dintr-un mediu evanghelic, slujind de 11 ani într-o echipă a unei organizaţii nedominaţionale. Eram asociaţi cu multe denominaţiuni, cu diferite practici de credinţă. Prin urmare, atunci când am făcut tranziţia înspre o biserică ce făcea parte dintr-o mişcare nouă, am avut grijă să nu acţionăm orbeşte. Nişte prieteni apropiaţi din aceeaşi organizaţie ne-au introdus în cercul acestei noi mişcări. Mai târziu au fost forţaţi să părăsească organizaţia datorită implicării lor în mişcarea aceasta „cu semne şi minuni".

Pe atunci simţeam că ceva lipsea din experienţa noastră creştină. Pe măsură ce studiam Biblia, părea că exista o contradicţie între ceea ce citeam în Scriptură şi ceea ce experimentam noi în fiecare zi. Discutând cu prietenii noştri, în timpul unei călătorii înspre localitatea lor, ei ne-au împărtăşit lucrurile extraordinare pe care Dumnezeu le arăta si îi învăţa. Eram dornici să auzim despre experienţele lor şi curând ne-am trezit în mijlocul semnelor, minunilor şi slujirii. La puţin timp după aceasta, am descoperit că exista o nouă biserică în oraşul nostru şi am decis să mergem să o vizităm, să vedem cum este. Pe drumul spre casa unde se ţinea o întâlnire de grup, îmi amintesc că i-am spus soţiei: „Dacă lucrurile încep să fie ciudate, plecăm de acolo!". A fost, însă, chiar invers. Am

avut o părtăşie minunată, am cunoscut oameni ce aveau multe în comun cu noi, care împărtăşeau un cadru evanghelic similar. Am decis să revenim. După câteva săptămâni, eram bucuroşi să facem parte din acest grup şi doream să ajutăm la plantarea bisericii despre care vorbeau - una în care nu doar vorbim despre lucrările pe care le-a făcut Isus, ci ieşim şi facem efectiv ceea ce ne-a spus El.

Familia noastră şi cea a pastorului au ajuns foarte apropiate, eram prieteni, chiar înainte de a fi devenit membri ai bisericii. Am petrecut mult timp împreună ca familii şi fiecare s-a bucurat de compania celuilalt. Credeam cu adevărat că Dumnezeu l-a chemat pe acest om să vină şi să planteze o biserică acolo şi că această biserică va avea un impact semnificativ în oraş. Pe lângă această viziune specifică pe care Dumnezeu i-a dat-o, el avea şi o învăţătură carismatică. Eram gata să-L urmăm pe Isus, prin acest om, şi să ajutăm, fiind astfel parte a planului lui Dumnezeu pentru acest oraş. Acesta a fost primul pas în formarea unei situaţii relaţionale nesănătoase. Încetul cu încetul, am îngăduit ca ungerea şi carisma lui să domine discernământul nostru spiritual şi cunoştinţele noastre biblice până la un nivel cu adevărat doar noi ne făceam vinovaţi. nesănătos. Şi, ca să fim cinstiţi, de această greşeală

Pe măsură ce biserica creştea, am fost tot mai implicaţi în conducerea bisericii şi până la urmă, m-am alăturat echipei de conducere ca pastor asociat; supravegheam slujirea de laudă şi închinare, administrarea bisericii şi îngrijirea pastorală. Biserica se afla în continuă creştere şi îţi făcea plăcere să faci parte din ea. Am ajuns cu repeziciune la 400 - 450 de membri.

La suprafaţă, totul arăta excelent. Oamenii erau fericiţi si bucuroşi datorită celor ce se întâmplau.

Serviciile de duminică creşteau şi se părea că Dumnezeu lucra cu putere în vieţile oamenilor. Însă, dedesubt, începea să se audă huruitul neregulilor. Oameni care făceau parte din conducere începeau să-si decline responsabilităţile, unii oameni importanţi părăseau biserica, iar tensiunea urca spre pastor şi soţia lui. Cei care aveau probleme erau etichetaţi sau percepuţi ca fiind nepotriviţi pentru umblarea pe calea arătată de Dumnezeu bisericii.

În timpul lucrului meu în echipa de conducere, am început să observ nereguli. Începusem să nu mai fiu de acord cu direcţia în care se îndreptau lucrurile sau cu modul în care erau rezolvate anumite probleme. Din nefericire, nu am discutat cu pastorul despre aceste chestiuni, căci el era omul cu viziunea pentru biserică. A nu fi de acord cu el, însemna a nu fi de acord cu Dumnezeu. Eram atât de dornic să-L urmez pe Dumnezeu, încât nu îndrăzneam să nu fiu de acord cu liderul numit de Dumnezeu, deci am tăcut. Acest gest al meu aproape că m-a costat căsnicia. Eram mai dedicat bisericii decât soţiei mele şi luam partea celorlalţi lideri chiar şi atunci când nu eram de acord cu ceea ce făceau. Veneam acasă şi mă plângeam soţiei mele de planurile de viitor sau de activităţile ce aveau loc, dar lor nu le spuneam nimic. Nu puteam nicicum să-mi iau inima-n dinţi şi să confrunt realitatea. La urma urmei, cine eram eu? Nu eu eram cel pe care Dumnezeu îl chemase să planteze biserica.

În acea perioadă, o tânără pe nume Suzy, care avea o slujire de consiliere minunată, a venit în biserica noastră. Ca lideri, i-am urat bun venit în noua ei comunitate. S-a integrat repede, şi chiar a început să aibă relaţii bune cu pastorul şi cu soţia lui. Apoi a împărtăşit cu unii dintre liderii-cheie ai bisericii experienţa ei în consiliere. La început se părea că pastorul îi va cere să pornească o slujire de consiliere în biserica noastră. Îmi amintesc că am şi avut câteva şedinţe pentru a discuta această opţiune.

O serie de alte lucruri s-au întâmplat în aceeaşi perioadă de timp. În biserică a venit un nou grup de oameni implicaţi în conducere. Am angajat, de asemenea, încă un pastor asistent. La acea dată, în întreaga ţară exista o mişcare „profetică", răspândită la nivel naţional. Oamenii spuneau că „Domnul le-a zis" că pastorul nostru avea o poziţie specială în zonă, pentru a favoriza răspândirea Evangheliei şi pentru a face ca biserica să crească într-un mod incredibil - avea adică o chemare mult, mult mai mare decât cea a unui pastor obişnuit. Alţi pastori din alte biserici veneau la el ca să afle direcţia în care se îndrepta oraşul. În acelaşi timp însă, pastorul nostru dădea semne de criza, de prăbuşire. Ne-a spus, mie şi celuilalt pastor asistent, în mai multe ocazii, poate şapte sau opt, că dorea doar să înveţe şi să pregătească şi nu să fie implicat în treburile de zi cu zi ale bisericii. A început apoi să se ascundă tot mai des în biroul lui, lăsând luarea deciziilor pe umerii noştri, ai pastorilor asistenţi. Revoca sau anula decizii aproape zilnic, în special cele care aveau de-a face cu conducerea bisericii şi cu persoanele care trebuiau să conducă. În ce o privea pe Suzy, într-o zi era privită ca cea care va începe slujirea-de consiliere, iar a doua zi ca o Izabelă ce încerca să distrugă biserica cu învăţăturile ei.

Erau şi alte semne de control şi manipulare. Cuplul pastoral începuse să fie mult prea grijuliu în ce privea îmbrăcămintea femeilor în biserică. Acest lucru a culminat cu o întâlnire a femeilor, la care li s-a interzis să poarte bluze sau fuste scurte, etc. De asemenea, cel puţin două femei au fost informate că trupurile lor îl fac pe pastor „să se poticnească" şi li s-a cerut să se abţină de la a adopta anumite poziţii în prezenţa lui, cum ar fi ridicarea mâinilor! Exista un mod reacţionar de a rezolva situaţiile, ca şi cum toate erau făcute cu o motivaţie pornită dintr- un sentiment de frică.

Se manifesta o polarizare printre oamenii implicaţi în conducere. Cei ce veniseră de curând în miezul bisericii concurau pentru poziţiile de putere, în timp ce aceia care au ajutat la plantarea bisericii deveneau din ce în ce mai conştienţi de sistemul toxic în care erau implicaţi şi începeau să se retragă din rolurile pe care le aveau.

Acest comportament, care ieşea la iveală, a fost perceput ca fiind datorat influenţei crescânde şi dăunătoare a lui Suzy asupra bisericii.

Suzy şi învăţătura (consilierea) ei erau deseori menţionate ca fiind rădăcina problemelor. La un moment dat, trei din cuplurile principale ale bisericii s-au întâlnit cu pastorul, soţia acestuia, cu mine, soţia mea şi cu Suzy. Au adus cu ei o listă de plângeri împotriva noastră cu privire la biserică şi la modul în care o conduceam. Aceste plângeri nu au fost crezute, iar Suzy a fost calomniată şi considerată capul tuturor relelor. Sindromul negării şi al ţapului ispăşitor creştea din ce în ce mai mult. Mai multe cupluri au părăsit biserica după ce au încercat să discute cu pastorul pe marginea acestor lucruri.

Unele dintre aceste cupluri demne de încredere au fost curând desconsiderate de către pastor, care a afirmat că, de fapt, ele nu au fost niciodată cu adevărat dedicate bisericii şi că nu au fost nici demne de încredere. În loc să discute problemele reale pentru a vedea dacă ele erau adevărate sau nu, oamenii în cauză erau pur şi simplu catalogaţi ca răzvrătiţi. În acelaşi timp, alte cupluri veneau şi aduceau acuzaţii împotriva lui Suzy, spunând că ea susţinea şi recomanda „învăţături nebiblice" (de exemplu, ea recomandase unei femei să divorţeze, ştiind că trăia cu un soţ care abuza de ea; de asemenea, încuraja întoarcerea în trecut pentru a „săpa" cu scopul de a vindeca rănile interioare, încuraja nesupunerea şi neîncrederea în liderii bisericii, avea „o limbă nestăpânită").

Pastorul se afla la un nivel emoţional atât de scăzut, încât îi pusese pe alţi doi pastori să se întâlnească cu cei care întocmiseră plângerile. El încă oscila între a o vedea pe Suzy ca şi consilier al bisericii sau ca o Izabelă.

Într-un final, pastorul a decis să ne întâlnim cu Suzy pentru a discuta aceste chestiuni. S-a încercat acest lucru, însă fără succes. Pastorul ne-a spus că el a vorbit cu Suzy şi i-a comunicat seriozitatea problemei. Mi s-a cerut să o contactez şi să aranjez o altă întâlnire. Suzy, deşi am anunţat-o târziu, mi-a spus că se poate întâlni cu noi duminică dimineaţa. Însă, în ziua întâlnirii, am primit un mesaj în care ea spunea că nu poate veni la întâlnire din cauza unui aranjament stabilit dinainte şi de la care nu putea lipsi. În acea seară, liderii şi alţi conducători de grupuri din biserică s-au întâlnit ca să discute această situaţie deosebit de serioasă. Am vorbit despre toate detaliile care ne parveniseră până în acel moment şi despre atitudinea pe care trebuia să o adoptăm. S-a decis să o chemăm pe Suzy la pocăinţă... a doua zi, duminică, în biserică! Personal, nu eram convins că aceasta era decizia potrivită la acel moment. Mi se părea ceva foarte dur, dar eram atât de prins în sistemul acela religios încât nu am fost capabil să gândesc cu propria-mi minte. Pe de altă parte, încă mai credeam că Dumnezeu ne va da înţelepciunea de a lua decizia corectă. A fost o greşeală să las mentalitatea de haită să mă conducă, în loc să fac ceea ce credeam cu adevărat. Un singur cuplu s-a ridicat şi a spus că greşim şi că ar trebui să ne mai gândim. Din nefericire, noi, ca şi biserică, eram mereu în criză de timp, aşa că această chestiune nu mai suferea amânare.

Duşmanul era la uşă şi abia aştepta să distrugă biserica prin ceva(sau cineva).

A doua zi a fost o zi oribilă pentru mine şi, cred eu, şi alţii au fost de aceeaşi părere. Aproape întreg serviciul bisericesc a fost dedicat „cazului Suzy" şi acuzaţiilor aduse împotriva ei. I s-a cerut să se pocăiască şi să vină să se întâlnească cu noi pentru a vorbi despre problemele amintite mai sus. Din fericire pentru ea, Suzy nici măcar nu era în oraş în acea zi. Eu cred că noi am ştiut instinctiv că nu făceam ceea ce era corect, însă am continuat să acţionăm. De atunci, am regretat profund ceea ce s-a întâmplat în acea zi.

Ca rezultat al acestei situaţii, agravarea crizei emoţionale a pastorului, încercările lui fără succes de a lăsa biserica pe mâna altora, care erau într-o condiţie mai bună, pentru a o supraveghea şi conduce, criza din sânul echipei de pastori, toate acestea ne-au adus în punctul în care am decis să părăsim biserica. A fost una dintre cele mai dificile decizii pe care le-am luat în viaţa mea. Eram pe câmpul de slujire de 15 ani şi credeam că îmi găsisem scopul în viaţă. Însă, după ce am văzut cât rău s-a făcut oamenilor în această biserică, nu mai puteam suporta pastorul sau liderii. Am început chiar să pun sub semnul întrebării motivele mele de a fi implicat în slujire. Ca urmare a acestei decizii, soţia mea şi cu mine am pierdut câţiva prieteni din biserică. A avut loc şi o divizare a bisericii - cei care luau apărarea pastorului într-o parte, ceilalţi, în cealaltă. Oamenii nu puteau înţelege cum au putut lucrurile să ia, atât de repede, o turnură atât de urâtă. Şi ca lucrurile să devină şi mai rele, nu se putea nicicum discuta despre toate câte au avut loc, ceea ce făcea să planeze confuzia asupra tuturor acestor chestiuni, deci oamenii nu ştiau exact care erau problemele. Unii o învinovăţeau pe Suzy pentru toate necazurile, alţii pe asistenţii pastorului care încercau să ia biserica din mâinile acestuia, iar alţii pe pastor însuşi. Biserica a ajuns într-o mare încurcătură.

După ce am plecat din biserică, am încercat să ne împăcăm, să refacem relaţiile rupte. Prima legătură asupra căreia ne-am concentrat a fost cu Suzy, iar apoi cu alţi prieteni. A fost un proces foarte dureros, căci trebuia să avem de-a face cu aspecte din viaţa noastră pe care ori nu le luasem în considerare, ori am fost orbi faţă de ele. În orice caz, a fost dureros să ne dăm seama cât de abuzivi am putut fi faţă de alţii când, tot timpul, noi credeam că îi ajutăm să se apropie de Dumnezeu. Acest lucru ne-a ajutat să revizuim ceea ce credeam din punct de vedere doctrinar şi am ajuns la concluzia că sistemul religios din care ieşisem avea elementele distinctive ale unei secte, în special prin devotamentul care se cerea manifestat faţă de liderul principal şi prin unele din învăţăturile în care am ajuns să credem şi care nu erau deloc biblice. Din fericire, pot să spun că, în timp, cele mai multe dintre acele relaţii distruse au fost refăcute; am reuşit să fim din nou prieteni cu mulţi dintre acei oameni. Mă rog ca niciodată să nu mai las religia, oricât ar fi ea de seducătoare sau de palpitantă, să-mi fure bunul simţ şi adevăratul devotament faţă de Cristos şi familia mea.

Capitolul 3: Isus - un slujitor cu autoritate

„Ţinta poruncii este dragostea care vine dintr-o inimă curată... "(l Timotei l: 5)

Sunt oameni care cred că stilul de conducere al lui Isus a fost învechit şi neglijent. Un lider care nu a dat niciodată directive puternice şi care niciodată nu s-a certat. Această concepţie este foarte răspândită în cultura zilelor noastre şi poate datorită neîncrederii crescânde în autoritate, mai ales în ultimele generaţii. Concentrarea pe atitudinea „anti-autoritate" poate umbri percepţia noastră faţă de autoritatea de drept ce I-a fost delegată lui Isus. Pe lângă aceasta, dacă cineva cade în capcana abuzului spiritual, vederile acelei persoane cu privire la autoritate sunt atât de subminate, încât orice pastor care ar face ceva mai mult decât să încurajeze turma, îi apare ca abuziv şi în afara ordinii lui Dumnezeu.

În realitate, stilul de conducere al lui Isus este foarte diferit de această percepţie. De fapt, dacă citim Biblia, este imposibil să trecem pe lângă poruncile Domnului privitoare la ascultare. Nu este vorba de un principiu învechit din Noul Testament. Isus, la începutul slujirii Sale, spunea: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea şi prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc" (Matei 5:17). În Ioan 14:15, El spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele", iar în Matei 16:23 îi spune lui Petru: „Înapoia Mea, Satano!" Iată o afirmaţie ce nu pare câtuşi de puţin a veni de la un lider căruia îi este frică să direcţioneze sau să mustre. La începutul cap. 21 al Evangheliei după Matei ne este relatat episodul în care Isus le-a spus ucenicilor să împrumute un măgar fără a cere permisiunea stăpânului, ceea ce, într-un fel, ar aduce a furt. Isus nu era câtuşi de puţin un lider căruia să-I fi fost frică de ceva sau care nu dorea să-Şi exercite autoritatea.

Înseamnă aceasta că liderii cu mână tare, ce încearcă să-şi domine oamenii, conduc în stilul lui Isus? Nu, nu înseamnă aşa ceva. Pentru a înţelege relaţia lui Isus cu ucenicii Săi, este necesar ca întâi să înţelegem relaţia Lui cu Tatăl. De fapt, este nevoie de o înţelegere biblică a ceea ce înseamnă dragostea. Apoi, trebuie să pricepem că dragostea noastră pentru Isus se măsoară prin ascultarea pe care I-o arătăm. Iar apoi să vedem care sunt implicaţiile acestui lucru în viaţa bisericii.

Motivaţia lui Isus

Fundamentul fiecărei acţiuni a lui Isus a fost dragostea. Înainte de toate, dragoste faţă de Tatăl, şi, în al doilea rând, dragoste pentru omenire. În relatarea referitoare la femeia de la fântână, în Ioan 4, ucenicii, din sat, s- au întors la Isus după ce au cumpărat ceva de mâncare, fiind foarte surprinşi să-L vadă vorbind cu acea femeie samariteancă. Din trei motive.

În primul rând, un bun evreu nu ar fi vorbit cu un samaritean. Samaritenii erau văzuţi ca nişte veri refractari, să spunem aşa, în comunitatea religioasă a vremii. Un adevărat evreu trecea strada ca să evite o întâlnire cu un samaritean. În al doilea rând, era vorba despre o femeie samariteancă. Un bun evreu nu dorea deloc să fie văzut împreună cu o femeie samariteancă. Acest lucru era considerat ca ceva nedemn de el. În al treilea rând, acea femeie nu era una în compania căreia vreun bărbat ar fi vrut să fie văzut de alţii. Ea a fost căsătorită de cinci ori, iar bărbatul cu care trăia acum nu era soţul ei. Stilul ei de viaţă era probabil reflectat pe chipul ei şi în felul ei de a se îmbrăca.

Ucenicii au încercat să îl facă pe Isus să plece de lângă ea, spunându-I că mâncarea era pregătită.

Răspunsul Lui la dilema lor (nu a Lui) a fost: „Eu am o mâncare pe care nu o cunoaşteţi." El avea ceva, şi considera că acel ceva era mult mai hrănitor şi oferea mult mai multă împlinire decât o masă după o călătorie de o zi. El caracteriza această mâncare ca fiind „voia Celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui" (Ioan 4:34). Acest pasaj este extrem de important pentru înţelegerea inimii şi motivaţiei lui Isus. El defineşte modul de a acţiona al lui Isus, imboldul cu care a acţionat pe pământ.

Dacă El ar fi spus că mâncarea Lui era doar predica sau slujirea oamenilor, atunci nu am avea o imagine completă. Motivaţia lui nu a fost doar să le slujească altora, ci aceea de a fi un slujitor al Tatălui, al Celui care L-a trimis. În Ioan 3:16 citim:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu (Isus)" În Filipeni 2:6-8 citim despre Isus:

„El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce."

El a fost un slujitor al oamenilor, dar întâi de toate, a fost un slujitor al lui Dumnezeu Tatăl. Apostolii Ioan, Petru şi Pavel se referă deseori în scrierile lor la Tatăl ca la „Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos."

Isus I-a slujit Tatălui din dragoste. Afirmaţia poate fi uşor de înţeles, însă profunzimea dragostei şi slujirii Lui sunt greu de cuprins în zilele noastre, când oamenii divorţează atât de uşor, când există loialitate faţă de lucruri greşite şi atâta lipsă de devotament. Cea mai puternică ilustrare a ascultării Lui a fost în grădina Ghetsimani. În grădina dintâi, Eden, omenirea a respins ascultarea, acceptând în schimb egoismul. În cea de-a doua grădină, Ghetsimani, Isus a ales voia Tatălui, deşi reieşea foarte clar, din chinul Lui în rugăciune, că planul Tatălui Său nu era ceea ce El ar fi ales. Din dragoste, El a trăit ca un slujitor.

Dragostea este principiul prin prisma căruia trebuie înţeleasă autoritatea, tot aşa cum Dumnezeu nu lucrează în viaţa omului doar din perspectiva sfinţeniei Lui, ci şi din cea a milei. Dacă nu s-ar întâmpla astfel, atunci întreaga omenire ar fi condamnată. La fel stau lucrurile şi cu autoritatea. Tatăl I-a dat lui Isus toată autoritatea, în cer şi pe pământ, însă mâna Lui autoritară este mereu direcţionată de inima Lui plină de milă şi har. De aceea, în 1 Ioan 4:8, Dumnezeu se autodefineşte ca fiind dragoste. Tot aşa cum mila Lui triumfă asupra judecăţii, autoritatea Lui este exercitată în contextul dragostei.

Dacă examinăm motivaţia lui Isus nu doar în ceea ce a făcut, ci în toată slujirea Sa, în mod constant vom găsi imboldul dragostei. După cuvintele lui Luca, scriitorul cărţii Faptele Apostolilor, Isus afirma ca„este mai bine să dai decât să primeşti". Aceasta provine din chiar natura Tatălui. Din dragoste, El a luat ceea ce avea mai scump, în cazul nostru Isus, şi tot din dragoste L-a trimis să moară pe cruce pentru noi.

În 2 Corinteni 9:7, Pavel vorbeşte despre motivaţia corectă atunci când dăm bani. Banii oferă o perspectivă-cheie asupra inimii omului. Banii constituie standardul după care mulţi oameni măsoară diferenţa dintre supravieţuire şi prosperitate. Majoritatea oamenilor îşi planifică vieţile după starea lor financiară. Banii înseamnă, pentru foarte mulţi oameni, siguranţă. Isus a dat mai multe pilde referitoare la bani decât despre alte subiecte tocmai pentru că acest lucru e atât de important pentru noi, iar modul în care ne administrăm banii este o adevărată reflecţie a inimilor noastre.

Pavel afirmă:

„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui; nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu."

Cu părere de rău înseamnă fără tragere de inimă, fără dorinţa de a o face. Nu de silă înseamnă fără a fi manipulat să o faci. A fi manipulat înseamnă a încuviinţa, a fi de acord cu cineva de frică, pentru a flata acea persoană sau dintr-un sentiment de vinovăţie. Este foarte biblic a te teme de Domnul, iar această teamă ar trebui să ne facă să ascultăm de El în multe situaţii. Însă voia lui Dumnezeu, pe măsură ce noi înaintăm într-o relaţie matură cu El, este să-L ascultăm din dragoste, nu din tema de consecinţe şi nici călăuziţi de dorinţa de a face tot ce vrem noi. Poate cea mai limpede definiţie a harului lui Dumnezeu este că harul ne dă puterea şi libertatea

de a face ceea ce doreşte Dumnezeu să facem, mai degrabă decât să facem ceea ce vrem noi, scăpând apoi basma curată, nepedepsiţi.

Una din trăsăturile comune liderilor abuzivi este utilizarea manipulării pentru a obţine ceva de la biserică sau de la public. Mesaje vizionare sunt predicate, se vorbeşte despre implicarea fiecăruia, de nevoia fiecăruia de a contribui cu ceva, în timp ce aceia care ezită sunt condamnaţi. Rugăminţile pentru contribuţii sunt subliniate prin manipulare spunându-se că dacă cineva nu dă, atunci lucrarea respectivă se va prăbuşi. Este interesant cât de des cei care fac astfel de afirmaţii sunt mari apărători ai credinţei în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă că liderii bisericilor nu ar trebui să facă cunoscute nevoile comunităţii. Însă acest lucru se poate face direct, cu credinţa că Dumnezeu va vorbi oamenilor, fără a folosi frica şi sentimentul de vinovăţie.

Dragostea este o alegere!

Răspunsul la eterna întrebare „De ce permite Dumnezeu păcatul şi suferinţa?" are întotdeauna de-a face cu dragostea. Dumnezeu a dorit ca fiinţele umane, create după chipul şi asemănarea Lui, să Îl iubească liber şi să dorească să Îl cunoască mai îndeaproape. Ca fiinţe create după chipul lui Dumnezeu, avem în noi nevoia şi dorinţa ca alţii să ne iubească şi să ne preţuiască din inimă. În Ioan 6 găsim episodul care ilustrează poate cel mai bine faptul că Isus a dorit o dragoste ce vine mai degrabă din alegere decât din frică. Datorită mesajului prin care El spunea că oamenii vor trebui să mănânce din trupul Lui şi să bea din sângele Lui, o mare parte din popularitatea Lui s-a destrămat. De fapt, mulţi din ucenicii Lui au încetat să-L mai urmeze. În Ioan 6:67 Isus a răspuns întrebărilor şi îndoielilor pe care cei doisprezece le-ar fi putut avea cu privire la El.

Cei mai mulţi dintre noi, dacă am fi fost în aceeaşi situaţie, am fi ales cuvinte puternice pentru a stârni credinţa şi dedicarea. Mulţi ar fi utilizat afirmaţii manipulatoare, cum ar fi „Îmi sunteţi datori, Eu v-am dat tot ce aveam mai bun, vouă, celor doisprezece". Sau poate că am fi încercat să obţinem rezultatele dorite prin frică, spunând: „Tatăl Mi-a dat Mie, personal, un număr de doisprezece ucenici, voi sunteţi aceia. Dacă nu rămâneţi cu Mine acum, veţi rupe legământul şi veţi aduce judecată asupra voastră înşivă." Un apel la marea viziune ar fi putut suna astfel: „Sunt mult prea multe lucruri în joc, pentru ca voi să plecaţi din cauza unor mici neînţelegeri." Dar Isus, în loc să folosească discursuri manipulatoare, i-a întrebat pur şi simplu: „Voi nu vreţi să plecaţi?". El le oferea posibilitatea de a rămâne sau de a pleca. Dorea ca ei să rămână, dar dorea şi ca ei s-o facă pentru că o doresc, chiar dacă ei au fost aleşi mai întâi de Tatăl.

Dumnezeu, în inima Lui, doreşte fii şi fiice care ascultă de El din dragoste, mai degrabă decât nişte sclavi care se supun de teamă. Pavel însumează toate acestea în epistola către Romani, probabil cea mai importantă carte teologică a Noului Testament, capitolul 8 fiind inima cărţii. Versetele 14 şi 15 spun:

„Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm 'Ava! ', adică 'Tată! '"

Un adevărat fiu al lui Dumnezeu se cunoaşte nu după legalismul exterior, ci după o ascultare din inimă, ca a unui copil faţă de tatăl său.

Deoarece Dumnezeu este dragoste, conform pasajelor din 1 Ioan 4:8,16, El doreşte ca la dragostea Sa să răspundem cu ascultare. Aşa a trăit Isus. Chiar şi când era copil, i-a spus lui Iosif: „... Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?" (Luca 2:49). În Matei 18:3, Isus afirmă că noi trebuie nu doar să ne convertim, ci şi să devenim ca nişte copilaşi, dacă dorim să intrăm în Împărăţia Cerurilor. A te „converti" sau „a te naşte din nou" doar pentru a scăpa de flăcările iadului, nu este perspectiva pe care o are Dumnezeu cu privire la Evanghelie. Noi trebuie să intrăm cu Dumnezeu într-o relaţie asemănătoare celei a unui copil cu tatăl lui. Isus a vorbit în mod constant despre aceasta. În Ioan 5:19-20 şi 8:28-29 vedem că Isus a făcut doar ce L-a văzut pe Tatăl făcând. De fapt, El spune că nu a făcut nimic din proprie iniţiativă. El iubea să îi facă pe plac Tatălui; acesta era scopul Lui, aceasta era viaţa Lui.

Siguranţa şi semnificaţia lui Isus

În Luca 3, versetul 22, observăm două lucruri de importanţă majoră în viaţa lui Isus. Întâi, ungerea Duhului Sfânt care a venit asupra Lui sub forma porumbelului. În al doilea rând, Tatăl a vorbit şi a spus că El nu doar că îl iubea pe Isus, dar şi că îşi găsea plăcerea în El. Era foarte important ca Isus să experimenteze aceste două lucruri înainte de începerea slujirii Lui. El avea nevoie de ungerea Duhului căci trebuia să slujească cu putere, fiind, în acelaşi timp, complet om şi complet Dumnezeu. În al doilea rând, avea nevoie de o comunicare continuă şi de asigurarea dragostei şi aprobării pe care o avea din partea Tatălui, atunci când trebuia să facă faţă vremurilor de singurătate, respingere şi persecuţie.

Fiecare om are două nevoi emoţional-spirituale de bază: nevoia de siguranţă şi cea de a avea o valoare, o semnificaţie. Adică, noi avem nevoie de sentimentul că vieţile noastre vor merge bine, iar pe lângă aceasta, trebuie să ne simţim valoroşi, cel puţin înaintea prietenilor şi a familiei. Când ne lipsesc relaţiile bune şi siguranţa, atunci noi apelăm la tot felul de alte modalităţi şi aranjamente pentru a compensa această deficienţă. Şi totuşi, Isus nu a avut nevoie de nici un aranjament. El era atât de iubit de Tatăl, încât umbla într-o mare libertate.

Libertatea de a fi şi de a face tot ceea ce Tatăl L-a chemat să fie şi să facă, fără a-I fi teamă de ameninţările la care era expus. Lui nu îi era teamă că îşi va pierde discipolii sau popularitatea. Lui nu I-a fost teamă să sufere în urma violenţei sau chiar să moară. În cazul Lui, 1 Ioan 4:18 a fost complet împlinit:

„În dragoste(a lui Dumnezeu) nu este frică."

Problema motivaţiei noastre fundamentale în slujire va fi discutată într-un alt capitol, dar acum este necesar să înţelegem de ce Isus era tipul de lider care era. El era gata să-Şi asume riscuri incredibile, nu doar cu viaţa Lui, ci şi cu Biserica. El era gata să le dea ucenicilor libertatea de a continua să-L urmeze sau de a-L părăsi. Tăria acestui tip de libertate constă în faptul că aşa cum El îl iubea pe Tatăl, aşa şi Tatăl îl iubea pe El. În Luca 3:22, Tatăl afirmă: ” Tu eşti Fiul Meu preaiubit; în Tine îmi găsesc toată plăcerea." Când Isus a apărut în slavă pe muntele schimbării la faţă cu Moise şi Ilie, Tatăl iarăşi a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit; în El îmi găsesc toată plăcerea." în Psalmul 2, profetic, Tatăl îi spune Fiului să-I ceară naţiunile iar El îi va da ceea ce cere, marginile pământului în stăpânire. Chiar şi în acest schimb Tată-Fiu vedem că Tatăl îl instruieşte pe Fiu să îi ceară moştenirea aceasta.

În Ioan 13, Isus spune că ştie că venea de la Dumnezeu şi că Se reîntorcea la El. El afirmă în Ioan 14:30 că prinţul lumii acesteia, Satan, venea, dar nu avea nimic în El (Isus). Viaţa lui Isus, pacea Lui şi siguranţa Lui erau toate determinate de relaţia Lui cu Tatăl. Deoarece această dragoste era completă, nu exista nici o întăritură a fricii sau a invidiei care să-L fi făcut să cadă în sclavia cuiva sau a ceva. El nu era dominat de teamă, de respingere sau de impulsurile mulţimilor, căci ştia de unde vine, cine era şi încotro se îndrepta. El nu era un sclav al eului Său şi nici nu avea nevoie să-Şi vadă ucenicii supunându-se fiecărui capriciu al Lui, de teamă că El Şi-ar putea ieşi din fire. El era, de fapt, prima fiinţă umană perfectă, completă. Adam şi Eva au gustat şi ei din acel tip de dragoste, dar, din cauza egocentrismului lor, l-au pierdut.

A curăţa şi a fi curăţat

Cina cea de taină a fost ultima ocazie în care Isus i-a învăţat pe ucenici, înainte de arestarea şi crucificarea Sa. El le-a spus: „Am vrut să mănânc cu voi cina aceasta", şi a început această ultimă lecţie cu spălarea picioarelor lor, aşa cum ar fi făcut-o un slujitor umil. Dacă ne amintim de răspunsul pe care Isus l-a dat ucenicilor atunci când ei au fost surprinşi să vadă că El vorbea cu femeia samariteancă, El le-a spus că are o mâncare pe care ei n-o cunoşteau. Şi din nou, la masă, El le vorbea despre o mâncare mult mai hrănitoare decât cea pe care o cunoşteau ei - lepădarea de sine.

„Voi Mă numiţi 'Învăţătorul şi Domnul', şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora." (Ioan 13:13-14)

Prin aceasta, El nu voia să spună că liderii nu trebuie să conducă cu autoritate, ci, mai degrabă, că liderii trebuie să aibă motivaţia unui slujitor atunci când conduc.

Apropiindu-ne de finalul examinării motivaţiei lui Isus, este semnificativ să observăm momentul în care Tatăl a ales să facă publică aprobarea Sa pentru Isus. Ea a venit pentru prima dată (Luca 3) după ce Isus S-a lăsat botezat de Ioan. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei pentru iertarea păcatelor. Când Ioan L-a văzut pe Isus venind şi după ce a recunoscut prin Duhul Sfânt cine era Isus, el a protestat spunând că el era cel care avea nevoie de botezul lui Isus, nu Isus de al lui. La protestul lui Ioan, Isus a spus: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim ce trebuie împlinit" (Matei 3:15). De ce a spus Isus că trebuie împlinit totul conform cu neprihănirea, când El nu avea nici un păcat personal? Pentru că El recunoştea că Ioan era încă „omul momentului". El era încă purtătorul de cuvânt al Tatălui pentru împărăţia lui Dumnezeu. Deşi Isus Însuşi l-a creat pe Ioan şi întreaga omenire, El nu doar că a recunoscut autoritatea Tatălui asupra lui Ioan, ci S-a şi supus ei. El nu avea nici o vină, de care să fi trebuit să se pocăiască. Dar inima Lui era concentrată asupra a ceva mai mult decât legea. Dorinţa inimii lui a fost întotdeauna să-L onoreze şi să-I facă plăcere Tatălui. Chiar şi dacă aceasta însemna a se supune fiinţei create de El. Doar după această supunere înaintea autorităţii delegate de Tatăl lui Ioan, Tatăl a vorbit de plăcerea pe care o găseşte în Fiul Său şi L-a uns pentru ca, la puţin timp după aceea, El să-Şi înceapă slujirea publică.

A doua ocazie a fost pe muntele schimbării la faţă. Aceasta s-a întâmplat, aşa cum este scris în Matei 17, la scurt timp după ce Isus le-a spus ucenicilor că urma să plece la Ierusalim şi că va suferi mult înainte de a fi ucis (Matei 16:21). De data aceasta, aprobarea Tatălui a venit ca o pregătire pentru chinul ce urma să vină. Tatăl a dat glas, într-un cerc restrâns, dragostei şi aprobării Sale. 1 Ioan 4:18 afirmă: „în dragoste nu este frică". Dragostea nu este o relaţie statică cu adevărul, chiar dacă iubeşti adevărul şi ţii la principii. Ci, mai degrabă, dragostea trebuie să se reverse între cei doi poli ce apar în contextul unei relaţii, dărnicia şi primirea. La acel moment Isus deja petrecuse în jur de doi ani în slujire, fiind călăuzit de Duhul Sfânt pentru a face voia Tatălui. Acum era, însă, momentul cel mai dificil şi mai provocator din întreaga Lui viaţă pe pământ. Tatăl, în loc să-L direcţioneze pur şi simplu, îi comunică din nou şi din nou desfătarea pe care Şi-o găseşte în El, Fiul Său. Imboldul lui Isus, motivaţia Lui, era întărită pentru încercările ce-I stăteau în faţă.

În Împărăţia lui Dumnezeu legea ce guvernează relaţiile este dragostea, ascultarea liber consimţită.

Acesta este motivul pentru care Pavel spune că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de robie care să ne facă să ne fie iar frică, ci un duh de înfiere. Toţi liderii din împărăţie trebuie să aibă imboldul dragostei lui Isus pentru Tatăl. Nu căutând semnificaţie sau siguranţă prin reputaţie, putere sau banii care vin în urma slujirii. Un adevărat lider conduce cu autoritate, dar acea autoritate, dacă este veritabilă, vine de la Tatăl cu scopul de a face să crească dragostea. Dragoste pentru Tatăl şi pentru oamenii pe care El îi iubeşte.

Capitolul 4: Inima de Tată a lui Dumnezeu - o temelie a iubirii

În capitolul anterior am analizat motivaţia care îl impulsiona pe Isus în acţiunile Sale. În acest capitol, vom examina în detaliu inima lui Dumnezeu Tatăl în relaţiile cu fiecare dintre noi ca personalităţi individuale. Doar

printr-o trăire aproape de Dumnezeu putem avea, într-adevăr, un mod de viaţă ca cel al lui Isus.

Dacă mai multor creştini li s-ar cere să dea, într-o propoziţie, definiţia vieţii veşnice, cu siguranţă că am avea răspunsuri diferite; viaţa în locaşuri, plimbările pe străzi de aur, ar spune unii. Pentru alţii, viaţa veşnică înseamnă că nu vor mai fi bolnavi, că nu vor mai fi lacrimi, tristeţe sau dezamăgiri. Alţii ar spune că atunci nu vor mai fi nevoiţi să lucreze; alţii, că nu vor merge în iad. Alţii ar spune că vor putea să-L vadă pe Isus „faţă în faţă". Toate aceste răspunsuri sunt adevărate. Ceea ce este important, însă, este cum defineşte Isus viaţa veşnică. În Ioan 17, care conţine rugăciunea lui Isus înaintea Tatălui, El spune, în versetul 3:

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu."

Dumnezeu a fost întotdeauna un Dumnezeu al relaţiilor. Cu toate că El este desăvârşit în şi prin Sine Însuşi, esenţa Sa – dragostea - este a Se da pe Sine altora. În numerologia ebraică, numărul 3 simbolizează perfecţiunea. Dumnezeu este trei persoane în una. Deuteronom 6:4 spune:

„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn!"

El este un singur Dumnezeu, dar trei persoane, un Dumnezeu triunic: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În Sine, El nu are numai perfecţiunea fiinţei şi a creaţiei, ci şi a părtăşiei perfecte, complete. Când vorbim despre Dumnezeu, întotdeauna trebuie să înţelegem acţiunile Lui prin prisma scopului inimii Lui. Dumnezeu este dragoste, după cele scrise în 1 Ioan 4:8. Dragostea nu poate fi raţionalizată, deşi multe biserici evanghelice din zilele noastre pun atât de mult preţ pe cunoaştere şi experienţă. Biblia este foarte clară în ce priveşte faptul că dragostea se măsoară prin acţiuni, iar nu prin cunoaştere. Valorile noastre trebuie să derive din teologia pe care o adoptăm, dar ele trebuie să ducă la viaţă, nu doar la gânduri şi reflecţii. Lumea post-modernă este plină de filozofi, psihologi, psihiatri şi profesori care vorbesc despre viaţă, dar care deseori nu reuşesc să-şi menţină pe linia de plutire propria căsnicie şi nu ştiu să se relaţioneze cu ceilalţi. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, deseori afirmă că dragostea se măsoară prin acţiuni şi prin reacţii în contextul relaţiilor.

În mai multe pasaje din Vechiul Testament, Dumnezeu se referă la relaţia Lui cu Israel şi luda, ca la o relaţie dintre un soţ şi o soţie. În Genesa 2:24, Dumnezeu vorbeşte despre relaţia de căsătorie spunând:

„De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup."

Această relaţie trebuie să fie de o adâncă intimitate. Şi aici nu ne referim doar la aspectul fizic, ci şi la o împărtăşire a fiinţei interioare a bărbatului şi a femeii. Apostolul Pavel, în prima epistolă către biserica din Corint, avertiza asupra păcatelor trupeşti, spunând că printr-o astfel de faptă un creştin îşi perverteşte, îşi pângăreşte trupul, care este un templu al Duhului Sfânt. El afirma că dacă suntem născuţi din nou prin Duhul Sfânt al Dumnezeului Celui Viu, atunci Duhul lui Dumnezeu este în noi. Efeseni 5:3l-32 ne spune că unirea bărbatului cu femeia prin căsătorie este o imagine a unirii noastre cu Dumnezeu prin Duhul său. Noi suntem persoane individuale, dar în acelaşi timp avem în noi Duhul lui Dumnezeu. Deşi încă nu suntem desăvârşiţi, unirea noastră cu Dumnezeul trinitar, desăvârşit, a şi început. Amintim toate acestea pentru a sublinia că Dumnezeu este un Dumnezeu ce doreşte o adâncă intimitate cu poporul Său - Tatăl cu copiii Lui, iar Isus cu Mireasa Lui. De fapt, în Iacov se spune că „Duhul pe care L-a pus Dumnezeu să locuiască în noi, ne vrea cu gelozie pentru Sine." Dumnezeu este gelos pe orice alt lucru ce are pentru inimile noastre o importanţă mai mare decât cea acordată Lui.

Ca şi în cazul unei căsnicii sănătoase în care nu este vorba doar de intimitate fizică, ci şi de o profundă transparenţă a inimilor, tot astfel şi Dumnezeu doreşte să se relaţioneze cu copii Lui. Pavel afirmă în Romani 8:14- 15 că:

„... toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu... " şi că noi

„... nu am primit un duh de robie ca să mai avem frică; ci un duh de înfiere, care ne face să strigăm 'Ava! ', adică 'Tată! '"

Termenul acesta, Ava, 'Tată', denotă atât o profundă reverenţă înaintea lui Dumnezeu, cât şi strigătul unui

copil care îşi întinde mâinile pentru a fi luat în braţe sau îmbrăţişat de un părinte. Acesta este strigătul inimii lui Dumnezeu înălţându-se în noi, tânjind după Duhul Său. Un strigăt ce arată dorinţa unei adânci intimităţi în relaţia cu copiii Lui. Şi de vreme ce ştim că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu este deplasat să înţelegem că dorinţa fiinţei umane după un partener de suflet, un soţ sau o soţie, este, de fapt, o reflecţie a naturii lui Dumnezeu din lăuntrul nostru pentru a experimenta o mai profundă intimitate.

După cum am afirmat în capitolul precedent, fiecare fiinţă umană are două nevoi emoţionale fundamentale, două dorinţe ale inimii: prima, nevoia de semnificaţie. Noi vrem să ştim că pentru cei din imediata noastră apropiere - familie, prieteni - avem valoare. În al doilea rând noi toţi avem nevoie de un sentiment al siguranţei; adică, trebuie să ştim că vieţile noastre vor decurge bine şi că vom supravieţui şi chiar prospera în sufletele noastre. Omenirea căzută a încercat tot ce a putut pentru a găsi căi prin care să compenseze sentimentul de siguranţă şi semnificaţie derivat din dragostea perfectă a Tatălui. Pentru unii, surogatul este venitul sau posesiunile materiale, casele luxoase, hainele, maşinile. Ei le caută nu neapărat pentru a supravieţui, cât pentru prestigiu. Isus ne-a avertizat să nu fim ca şi neamurile care caută cu îndârjire toate acestea. Unii, din cauza disperării sau a respingerii, se lasă amăgiţi de droguri sau alte acţiuni, ca forme de compensare. Acestea pot fi sexul nepermis sau notorietatea.

Într-un anumit domeniu, puterea industrială sau în cercul de prieteni. Mulţi devin sclavii capriciilor sociale la modă şi încearcă să facă din popularitate un înlocuitor al dragostei lui Dumnezeu. Adevărul este, însă, că, fiind creaţi după chipul Dumnezeului triunic, scopul iniţial pentru care noi am fost creaţi a fost acela de a avea o relaţie profundă cu Dumnezeu. Orice substitut pentru această relaţie, deşi o poate satisface pe termen scurt, este doar un pansament care acoperă adânca rană a sărăciei din suflet.

Această sărăcie, care poate părea adâncă la unii sau superficială la alţii, este o problemă a inimii. Poate că unii încearcă să o acopere cu emoţii, ca să amâne astfel efectele deficienţei, însă, de fapt, ea este o problemă a inimii. Mulţi lideri şi mulţi creştini se confruntă cu această problemă. Isus nu a venit doar pentru ca noi să înţelegem adevărul la nivelul intelectului nostru. El a venit pentru ca noi să avem o relaţie adevărată, cu Adevărul însuşi. În Ioan 5, în discursul împotriva celor care îl persecutau, El face distincţia între o cunoaştere la nivelul intelectului şi o cunoaştere bazată pe experienţa cu Dumnezeu. El afirmă, în versetele 39 şi 40:

„Voi cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!"

O cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu, fără o cunoaştere intelectuală, lasă uşa larg deschisă pentru înşelare, pentru că şi Satan poate apărea ca înger de lumină. Una din copleşitoarele probleme cu care se confrunta Isus era modul în care fariseii se apropiau de Dumnezeu, deoarece ei discreditau imediat tot ce nu le era familiar şi cunoscut.

Conflictul era generat de diferenţa dintre cunoaşterea cu inima şi cunoaşterea cu mintea. Ambele sunt importante.

Nici una nu este completă în ea însăşi. O concentrare asupra experienţei poate duce la preocupări ce pot degenera în înşelare. O focalizare asupra cunoaşterii intelectuale a lui Dumnezeu poate duce la un legalism sprijinit pe metode, tradiţii şi aparenţe exterioare. Pavel afirma că el nu este un slujitor al legii, ci al Duhului.

Mântuirea, în sensul cel mai complet al cuvântului, înseamnă mult mai mult decât evadare din focul iadului şi vieţuire pe străzile de aur ale raiului. În Matei 5:48, Isus spune: „Voi fiţi dar desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." El foloseşte aici termenul grecesc „teleios", care, în esenţă, înseamnă a fi complet, incluzând creştere şi caracter moral. În Ioan 14:30, Isus spune că prinţul lumii acesteia, Satan, nu are nimic în El. Isus era liber să spună aceasta pentru că El era desăvârşit, perfect, în voia Tatălui şi în plinătatea Tatălui. Nu exista nici un „cârlig", nici o uşă deschisă, nici o capcană prin care Satan să-L fi putut manipula.

Din nefericire, nici unul dintre noi nu suntem atât de desăvârşiţi ca Isus. Însă tocmai în aceasta constă frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca Emanuel, este aici. Domnia şi iubirea Lui sunt disponibile tuturor celor care îl caută. Totuşi, mulţi creştini cad, din nefericire, în următoarea capcană: deşi ei îşi au restaurată relaţia cu Dumnezeu, prin cruce, această relaţie poate fi neglijată din cauza lucrurilor făcute pentru Dumnezeu.

Unul dintre ele poate fi legalismul, adică concentrarea asupra comportamentului exterior. Poate fi slujirea lui Dumnezeu, dar care se desfăşoară în afara intimităţii cu Dumnezeu. În Matei 7:2l-23, Isus ne avertizează că în ziua judecăţii, unii vor fi lăsaţi afară, deci nu vor fi în prezenţa Lui, deşi au făcut multe în slujirea lor. Chiar şi slujire în Numele Lui.

Acesta este un avertisment foarte serios pentru liderii creştini cu viziuni şi scopuri mari. Acest avertisment trebuie luat în considerare. Uşor poţi crede că dacă se predă o doctrină corectă, dacă se spun profeţii, dacă au loc vindecări, eliberări, toate acestea înseamnă în mod evident că o slujire sau o persoană se află în voia lui Dumnezeu. La începutul anilor '90, soţia mea şi cu mine am început o biserică în sudul Californiei. Ne întâlneam de două ori pe săptămână, o dată cu toţi membrii, iar cealaltă dată în două grupuri de casă. Eram intrigat de ce biserica nu creştea la mai mult de 30 de membri. La multe întâlniri aveam profeţii puternice peste vieţile oamenilor, ceea ce îi încuraja foarte mult. Erau întâlniri când se rosteau cuvinte de cunoştinţă şi aveau loc vindecări. Deseori prezenţa Duhului era foarte puternică. Dar după un an şi jumătate, nu doar că biserica nu creştea dar şi pierdeam oameni pe care nu ne puteam permite să îi pierdem. Pur şi simplu nu puteam înţelege ce se întâmpla, ce nu mergea bine. Într-o zi, în timp ce eram la o conferinţă a păstorilor şi ascultam un mesaj referitor la a-L căuta pe Tatăl şi voia Lui înainte de toate, mi-am dat seama că eu nu am simţit cu adevărat că Dumnezeu îmi cerea să plantez o biserică. Am început să mă rog pentru acest subiect, şi Domnul mi-a arătat, într-un mod copleşitor, că exista ungere peste întâlniri pentru că El pusese ungere peste viaţa mea. Dar aceasta nu însemna câtuşi de puţin că aveam mână liberă pentru a face ceea ce doream eu, chiar dacă intenţiile mele erau bune.

Oamenii cărora Isus le vorbeşte în Matei 7 poate că au făcut unele lucruri în Numele Lui; şi, foarte probabil, prin Duhul Lui. Dar noi am învăţat de la Balaam că până şi un măgar poate fi uns. Isus spune că cei care fac lucrări de putere dar în afara voii Lui, sunt nişte „ lucrători fărădelege". Ei sunt puşi în antiteză cu „cei care fac voia Tatălui Meu". Se poate dezbate aici problema sensului cuvintelor Domnului: voia El să spună că aceşti oameni vor fi alungaţi din rai sau din imediata Sa prezenţă în rai? În orice caz, nu putem ignora acest avertisment. Darurile ne sunt date de Dumnezeu fără părere de rău (Romani 11:29), dar a opera în darul nostru, oricare ar fi acesta, nu înseamnă în mod necesar a te afla şi în plinătatea voii Tatălui. Aici se găseşte rădăcina problematicii abuzului spiritual.

Un lider poate avea o puternică ungere pentru a conduce, învăţa pe alţii, predica, vindeca, profeţi sau evangheliza. Acest lider poate avea o viziune şi intenţii bune. Însă peste acel lider pot exista legături puse de duşman; el poate fi ori în necunoştinţă de existenţa lor, ori să încerce să le acopere. Dacă el (sau ea) nu acţionează din plinătatea şi motivaţia inimii Tatălui, oricât de mare ar fi ungerea, slujirea îi va fi pătată, dacă nu poluată. Isus scoate în evidenţă acest lucru fără echivoc în Matei 12:35:

„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui... " Proverbe 4:23 spune:

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii."

Când am început să plantez biserici, la începutul anilor '80, eram sigur că sunt în voia lui Dumnezeu. La urma urmei, a dori să evanghelizezi şi să-i înveţi pe oameni despre Dumnezeu, era o intenţie bună. Dar, pe măsură ce i-am dat voie Duhului Sfânt să-mi cerceteze motivele, am descoperit că mai erau şi alte imbolduri în mine, pe lângă intenţiile mele bune. Cântarea lui David din Psalmul 139, îl laudă pe Dumnezeu pentru profunda Lui dragoste pentru noi. Spre sfârşitul psalmului, David îl invită fără teamă pe Dumnezeu să îi cerceteze inima ca să vadă dacă există ceva rău în ea sau dacă ea este greşit motivată. David, aşa cum vedem în 1 Cronici 28, l-a îndemnat pe fiul

lui să-I slujească lui Dumnezeu cu toată inima, căci „Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate

închipuirile şi toate gândurile". Ieremia afirmă în Ieremia l7:9:

„Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?"

Lecţiile pe care le-am învăţat după ce I-am cerut Domnului să-mi cerceteze motivele, au fost fundamentale. Am predat slujba de plantare a bisericilor şi m-am concentrat asupra părţii mele de slujire pentru care nu doar că aveam un dar, ci şi eram călăuzit de Tatăl în acel moment. Asta nu înseamnă că de atunci nu am mai avut probleme; încercări, bătălii şi frustrări, vin din când în când. Dar atunci a fost momentul când am început să înţeleg cu adevărat realitatea cuvintelor scrise de psalmist în Psalmul 127:

„Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc."

Din ianuarie 1994, am avut în biserica noastră mai mult de 800.000 de vizitatori. Aveam aproape 300 de membri, în echipe de slujire, bine pregătiţi. Cei mai mulţi erau din biserica noastră, iar alţii proveneau din alte biserici din jurul oraşului, biserici cu care suntem în bune relaţii. Aceşti oameni slujeau seară de seară, rugându-se pentru vizitatori. Aproape toţi au făcut cursuri de pregătire pentru a sluji în diferite domenii, cum ar fi rugăciunea pentru bolnavi, pentru vindecarea rănilor din trecut, eliberare, cuvinte de cunoştinţă, profeţii, etc. Însă învăţătura fundamentală pe care ei o dobândeau era aceea de a şti cum să-şi rezolve problemele din inimile lor. Am descoperit că oamenii sănătoşi spiritual îi binecuvântează pe cei din jurul lor. Aşa cum a spus Isus: „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui... "

Şi opusul este valabil: oamenii răniţi îi rănesc pe alţii. De exemplu, majoritatea celor care abuzează de copii, au fost şi ei, la rândul lor, abuzaţi în copilărie. În ciuda intenţiei de a nu face copiilor ce le-au făcut lor părinţii, ei duc mai departe blestemul, dacă furia şi amărăciunea lor nu este eliberată prin puterea iertării şi a pocăinţei. De aceea, liderii din biserica noastră pun accent pe împlinire, mai degrabă decât pe daruri; acest lucru este valabil atât pentru membrii echipei de care vorbeam mai înainte, cât şi pentru personalul pastoral. Rezultatul este că, deşi suntem departe de perfecţiune, mulţi dintre cei care ne vizitează au spus deseori că dacă au primit ceva de la biserica noastră, a fost o mai profundă înţelegere a harului şi dragostei lui Dumnezeu pentru copiii Săi.

O capcană în care pot cădea cu uşurinţă creştinii, în special cei chemaţi la slujire „cu normă întreagă", este aceea de a-şi dezvolta o părere nerealistă despre Duhul Sfânt şi darurile Lui. Un punct de vedere conform căruia darurile Duhului sunt mai valoroase decât relaţia cu Duhul. Unii oameni pot ajunge la un nivel în care slujesc în puterea Duhului, dar nu tratează ca prioritar timpul personal de închinare şi rugăciune înaintea Domnului. Tot aşa, un învăţător poate avea o mare înţelegere intelectuală şi apreciere pentru Biblie şi teologie, dar poate neglija persoana Domnului Isus Cristos. Aşa cum am spus-o mai devreme, oamenii pot fi mult mai îndrăgostiţi de adevărul despre Isus decât de Isus - Adevărul Însuşi. Acesta nu este doar un pericol potenţial pentru relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Dacă un lider ajunge în punctul în care foloseşte doar darurile Duhului, atunci el va avea dificultăţi în a-i aprecia pe alţii.

O parte din frumuseţea psalmului 139 constă în faptul că afirmă cu tărie dragostea inerentă a lui Dumnezeu pentru oameni:

„Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" (Psalmul 139:13-14)

Dumnezeu iubeşte oamenii. Nu doar mulţimile, masele mari de oameni, ci El iubeşte pe fiecare om.

Datorită acestei iubiri pentru fiecare om, spre deosebire de cea pentru omenire, L-a trimis Dumnezeu pe Isus ca să moară pe cruce, iar apoi pe Duhul Sfânt ca să ne umple pe fiecare în parte, pe măsură ce ne predăm vieţile Lui. Cei care sunt în conducerea bisericilor trebuie să-şi menţină viziunea şi mila pentru cei pierduţi şi răniţi, dintr-o continuă revelaţie a inimii lui Dumnezeu îndreptate spre aceşti oameni. Isus deseori a slujit celor pierduţi, înfometaţi şi orbi, cu o inimă plină de milă.

Când un lider începe să-şi folosească darurile spirituale fără a avea o relaţie-intimă cu Dumnezeu, mai este doar un pas până când se va ajunge la abuzarea oamenilor de dragul viziunii sau al programului. Oamenii din jurul liderului vor fi văzuţi de acesta ca unelte sau pioni ce pot fi folosiţi şi uneori trataţi chiar ca instrumente de care el se poate debarasa de dragul „planului său măreţ". Isus S-a descris pe Sine ca fiind un bun păstor ce este gata să părăsească cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a o putea găsi pe singura pierdută. Intimitatea cu Duhul Sfânt începe acolo unde are loc o continuă revărsare a revelaţiei inimii lui Dumnezeu. Doar prin revărsarea inimii lui Dumnezeu în inimile noastre, ajungem să semănăm cu Isus: un iubitor de oameni, nu doar o persoană preocupată de atingerea unui scop.

În ultimul capitol am discutat despre faptul că Isus, la Cina cea de taină, Şi-a dat jos veşmintele, pentru a- Şi revela inima. El le-a dat ucenicilor o ultimă lecţie înainte de crucificare, prin care le-a arătat că El, Domnul, nu a venit pe pământ ca să I se slujească, ci ca să slujească. Aceasta este una dintre cele câteva ocazii din Biblie în care se prezintă îmbrăcarea sau dezbrăcarea de haine. Adam şi Eva erau goi şi fără ruşine până în momentul în care au fost neascultători înaintea lui Dumnezeu. Apoi, s-au acoperit. Regele Saul, în 1 Samuel, capitolul 19, a sfârşit prin

a-şi da jos hainele şi a profeţi gol timp de 24 de ore, când Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra lui. David, când a adus chivotul Domnului în cetatea lui David, s-a dezbrăcat de veşminte şi, folosind o învelitoare de preot ca pe un kilt, a săltat şi a dansat cu toată puterea lui. Petru, în Ioan 21, dându-şi seama că Isus era Cel de pe mal, şi-a pus pe el hainele şi a sărit în apă ca să înoate până la El. Toate aceste întâmplări au fost relatate cu scopul de a ne arăta dorinţa oamenilor de a fi transparenţi sau vulnerabili înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. David, atunci când a fost mustrat de soţia lui pentru că „s-a descoperit cum s-ar descoperi un om de nimic", a răspuns că înaintea lui Dumnezeu, este gata să se smerească mai mult decât atât.

Singura întâmplare care este mai puţin explicabilă este cea a lui Petru, care s-a îmbrăcat ca să înoate înaintea lui Isus. Noi ştim că dacă cineva cade dintr-o barcă, trebuie să se descotorosească de tot ce poate fi greutate, ca hainele groase, căci este mult mai uşor să înoţi şi să pluteşti fără ele, acestea nefăcând altceva decât să te tragă în jos. Însă observăm aici că Petru face exact contrariul. El avea doar nişte pantaloni scurţi pe el, căci lucra în barcă, dar când a aflat că Isus era Cel care le-a spus să arunce năvodul în ape mai adânci, a început să se îmbrace.

Ca să înţelegem de ce a făcut Petru acest lucru, trebuie să ne amintim ce se întâmplase doar cu puţin timp înainte. Crucificarea lui Isus era foarte vie înaintea ochilor lui. Dar Petru era copleşit de ruşine şi vinovăţie. El s-a lepădat de Isus de trei ori în noaptea arestării Lui, de teamă să nu fie condamnat împreună cu El. Apoi fost foarte bucuros, extaziat, la învierea lui Isus, dar şi temător din cauza propriei poziţii.

El a fost cel care I-a zis lui Isus: „Doamne, sunt gata să te urmez chiar şi în închisoare sau la moarte." Petru, la început a fost îndrăzneţ, încrezător, şi poate mândru de credinţa şi darurile lui. Însă omul care acum sărea în apă era smerit şi nesigur de el. De fapt, acum el nici nu mai era sigur că Isus îl va primi aşa cum a făcut-o cândva, şi de aici îmbrăcarea, acoperirea. El se afla acum într-o poziţie similară cu cea a lui Adam şi a Evei, care au luat frunze de smochin cu care şi-au acoperit goliciunea unul faţă de altul şi faţă de Dumnezeu. Spre deosebire de Adam şi Eva, Petru nu s-a ascuns de Domnul, ci a fugit, a înotat în întâmpinarea Lui. Isus, în mila şi compasiunea Lui, i-a slujit lui Petru pentru vindecare. Pentru fiecare dintre cele trei lepădări ale lui Petru, Isus l-a condus la un punct al mărturisirii dragostei şi dedicării faţă de El. Ceea ce este important să înţelegem este că deşi Petru era ruşinat şi acoperit, el totuşi a căutat prezenţa Domnului. El nu s-a mulţumit doar să stea în barcă, chiar dacă erau binecuvântaţi cu mult peşte de către Domnul.

După ce păcatul lui cu Batşeba şi uciderea lui Urie, soţul acesteia, a fost expus de profetul Natan, David a scris în Psalmul 51:17:

„Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită."

David şi-a dat seama în inima lui că ceea ce Dumnezeu dorea cel mai mult de la el nu erau mari jertfe exterioare, ca boii şi viţeii. Este atât de uşor să aluneci într-o relaţie cu Dumnezeu care să fie orientată spre performanţă. Noi presupunem că, deoarece facem sacrificii şi lucruri bune pentru Dumnezeu, aceasta înseamnă implicit şi că noi umblăm în plinătatea dragostei lui Dumnezeu.

Petru, până în momentul lepădării de Isus, mai mult ca sigur că devenise foarte mândru. El a fost cel care a auzit de la Tatăl că Isus este Mesia. Petru a avut credinţa de a ieşi din barcă şi de a umbla pe ape cu Isus. El a fost unul dintre cei trei ucenici cărora li s-a îngăduit să-L vadă pe Isus în glorie pe muntele schimbării la faţă.

Mândria lui a ieşit însă în evidenţă atunci când el I-a spus lui Isus să nu meargă la Ierusalim ca să nu fie arestat. Şi apoi, din nou, atunci când a spus: „Toţi ceilalţi Te vor părăsi, în afară de mine."

Un prieten de-al meu, Ron Allen, care este implicat în slujire de peste 25 de ani, deseori spune că tactica lui Satan este următoarea: „Dacă duşmanul nu te poate dărâma din cauza eşecurilor tale, atunci te va doborî prin succesele tale.” Ideea este următoarea: se pare că, în strădania noastră de a-I sluji lui Dumnezeu, atunci când începem să avem succes, dacă inimile noastre nu caută inima lui Dumnezeu, începe să se nască mândria.

Mândria este păcatul originar, chiar înainte de crearea lui Adam şi a Evei. A fost păcatul lui Satan, care a fost furat de propria-i frumuseţe şi glorie, uitând astfel că a fost creat de Dumnezeu. Adam şi Eva au fost ispitiţi de cuvintele seducătoare ale lui Satan, care le spusese că pot fi „ca Dumnezeu", că pot avea suficientă cunoaştere, fiind astfel capabili să-şi controleze singuri vieţile. Dumnezeu urăşte păcatul, dar mai ales, mândria în copiii Săi.

Ura Lui faţă de mândrie este provocată de faptul că atunci când o persoană, inclusiv un creştin, este mânată de această atitudine greşită, ea nu mai are conştiinţa şi nici dorinţa de a primi har şi binecuvântare de la Dumnezeu. Domnul este împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.

Când o persoană, inclusiv un lider creştin, se vede ca foarte importantă datorită capacităţilor sale, dar fără a avea o inimă mulţumitoare înaintea lui Dumnezeu, mândria poate deveni predominantă. Pe măsură ce mândria se dezvoltă în viaţa unui creştin, sentimentul nevoii constante de harul, mila şi călăuzirea lui Dumnezeu devine din ce în ce mai estompat. Şi atunci rezultatul este: tot mai puţin timp de rugăciune căutându-L pe Dumnezeu, aşteptând călăuzirea Lui şi slujindu-I Lui. Sindromul acesta se mai poate manifesta şi prin aceea că cei din familia lui Dumnezeu care nu pot fi la fel de eficienţi ca alţii, încep să fie desconsideraţi. Dispreţul faţă de cei care nu sunt la fel de unşi sau care sunt „pe muchie de cuţit", poate deveni din ce în ce mai acut. Şi curând, cei care sunt sub autoritatea noastră sunt percepuţi ca unelte, pioni care facilitează înaintarea „slujirii noastre", în locul slujirii lui Isus. Şi, pe nesimţite, ne vom identifica cu munca noastră pentru Cristos, şi nu cu relaţia noastră cu El. Devenim păstorul, evanghelistul sau învăţătorul „uns". Toţi ceilalţi sunt pe un plan secundar.

Când mândriei i se permite să intre fără a fi depistată, ea ridică bariere între inima noastră şi inima lui Dumnezeu. Pe măsură ce ne pierdem intimitatea cu El, foarte uşor poate lua naştere în inima noastră duritatea, asprimea, împietrirea faţă de ceilalţi, care sunt percepuţi ca fiind de mică importanţă în „planul nostru măreţ". Pavel avertizează asupra acestui tratament utilitarist faţă de oameni în 1 Corinteni 12. El scrie, în verstele 22 şi 23:

„Ba mai mult, mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului care par vrednice de mai multă cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe."

Pavel se referă metaforic la cei din familia lui Dumnezeu care nu par „valoroşi", comparându-i cu unele părţi ale corpului omenesc, pe care le apreciem şi le protejăm.

Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni este intrinsecă. Fiecare fiinţă umană are o demnitate şi o valoare dată de Dumnezeu, oricare ar fi chemarea, darul sau rodnicia acelui om. Pentru acest motiv a venit Isus şi a murit pe cruce-un medic pentru cei bolnavi şi zdrobiţi, nu pentru cei sănătoşi, un eliberator pentru cei captivi, iar nu pentru cei liberi. Nu există nici o fiinţă umană pe faţa pământului care să nu aibă valoare înaintea lui Dumnezeu. Din nefericire, darwinismul, teoria supravieţuirii celui mai tare, a avut un impact nu doar asupra culturilor lumii laice, ci şi asupra unei părţi a Bisericii. În bisericile cu viziuni şi scopuri înalte, deseori sunt apreciaţi doar cei care îi pot ajuta pe lideri să-şi atingă ţintele. Opusul este la fel de deplorabil: o desconsiderare a viziunii, a ungerii şi a chemării doar de dragul de a-i face pe toţi să se simtă bine, ceea ce duce la mediocritate. Între aceste două extreme se află locul în care liderii bisericilor se pot dedica încurajării lucrătorilor conform cu darurile lor, dar fără a pierde din vedere scopul lui Dumnezeu: vindecarea celor zdrobiţi, eliberarea celor captivi, consolarea şi împrietenirea cu cei singuri, aducerea speranţei în inimile celor deznădăjduiţi. Biserica nu trebuie să fie doar o armată, ci şi un spital.

Cheia menţinerii echilibrului este întotdeauna intimitatea cu Dumnezeu. O apropiere continuă de Dumnezeu aduce după sine roade în mai multe domenii. O bună cunoaştere a Bibliei sau a teologiei poate aduce un cap tobă de carte, aşa cum şi Pavel ne avertiza în 1 Corinteni 8:1. O concentrare asupra faptelor noastre bune şi a realizărilor noastre pentru Cristos, poate aduce după sine mândrie. Dar dacă, înainte de toate, ne concentrăm în a căuta faţa lui Dumnezeu, atunci vom ajunge la acest echilibru. Citim şi studiem Biblia pentru că dorim să-L cunoaştem mai bine pe Isus şi să fim ca El. Îi slujim Lui cu timpul nostru, cu energia noastră, cu banii noştri, pentru că dorim să-L glorificăm pe El, nu pentru că dorim titluri sau poziţii. Când ne rugăm nu doar ca să primim răspunsuri la cererile noastre, ci şi ca să ne închinăm Lui, atunci îngenunchem înaintea Lui, într-o revelaţie profundă înaintea gloriei şi suveranităţii Sale. Când ne întâlnim cu El în rugăciune şi laudă, suntem smeriţi de continua revelaţie a iubirii pe care El ne-o poartă nouă, fiinţe nevrednice. Pe măsură ce petrecem timp cu El, suntem schimbaţi prin descoperirea persoanei Lui. Aşa cum spunea apostolul Pavel, noi trebuie să mergem „din slavă în slavă", şi nu din învăţătură în învăţătură sau din succes în succes.

De două ori Petru „a ieşit din barcă". Ambele ieşiri au fost răspunsuri la prezenţa lui Isus, dar fiecare avea un scop anume. Prima era legată de entuziasmul simţit când L-a văzut pe Isus făcând ceva imposibil. Petru a vrut să intre în acest joc. Aceasta este inima lui Dumnezeu pentru noi - să intrăm în joc şi să facem lucruri imposibile, oricare ar fi situaţia în care ne-am afla. Însă a doua oară, când Isus era pe mal, Petru era disperat şi smerit în faţa iubirii şi iertării Domnului. La fel simte şi inima Tatălui pentru noi.

„A ieşi din barcă" înseamnă a dori să părăseşti starea în care te afli, precum şi zonele tale de confort. Înseamnă a fi atât de îndrăgostit de Isus, încât să nu mai doreşti doar să-ţi târăşti zilele una după alta. Profetul Habacuc, când se referea la a sta în aşteptarea înaintea Domnului, spunea:

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul (celui mândru - n. t), nu este fără prihană în el." (Habacuc 2:4)

Când Petru s-a smerit şi a venit la Domnul Isus, el a primit iertare, vindecare şi o însărcinare (Ioan 21).

Dumnezeu doreşte ca noi să avem încredere în inima Lui, în mila Lui, în aşa măsură încât, în loc să ne acoperim ca Adam şi Eva, să alergăm la El. Vedem clar cum este inima Tatălui în pilda fiului risipitor. Fiul venea acasă cu teamă, iar tatăl, zărindu-1 pe câmp, aleargă înaintea lui ca sâ-1 îmbrăţişeze.

Dumnezeu vrea să elibereze putere şi autoritate peste Biserică pentru a aduce trezire şi un mare seceriş. Cheia obţinerii acestor lucruri este mai mult decât credinţă şi revelaţie. Trebuie să mergem şi noi acolo unde a fost Petru; trebuie să alergăm la Cristos, nu doar ca să „intrăm în joc", ci, cu smerenie, să căutăm dragostea Lui vindecătoare. Deseori, rugăciunile noastre sunt „mai multă putere, mai multă ungere". Însă noi trebuie să ajungem în punctul în care rugăciunile noastre să fie: „Oh, Doamne, cercetează-mi inima, ca să semăn cu Tine din ce în ce mai mult, ca Tu să creşti iar Eu să mă micşorez!" O mare sărbătoare a Rusaliilor se revarsă peste Biserică începând cu anii '90. Însă cheia este, aşa cum spunea Isaia:

„... Iată spre cine îmi voi îndrepta privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu." (Isaia 66:2)

Capitolul 5: O slujire transparentă - aşa cum a fost slujirea lui Isus

„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare." (Proverbe 28:13)

În ultimul capitol am văzut pe scurt care era motivaţia lui Petru când s-a aruncat în apă şi a înotat înspre Domnul Isus. În acest capitol aş dori să examinăm mai îndeaproape ce înseamnă o slujire izvorâtă din plinătate şi efectul pe care această slujire îl are asupra celor cărora le slujim.

Aşa cum am citat în capitolul anterior, Isus, în Ioan 14:30, afirma că prinţul lumii acesteia, Satan, se apropia, însă el nu avea nimic în El, nu avea nici o putere asupra Lui. Apoi, în versetul 31, El spune:

„... pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl."

Isus este prima şi singura persoană de pe pământ care a trăit o viaţă de supunere completă înaintea Tatălui. Dacă nu ar fi făcut-o, atunci S-ar fi auto-descalificat şi nu ar mai fi putut fi Mielul fără cusur al lui Dumnezeu. Este important, atunci când studiem abuzul de autoritate, să înţelegem de ce Isus Şi-a trăit viaţa aşa cum Şi-a trăit-o. Dragostea lui Isus pentru Tatăl nu a fost doar singura motivaţie a acţiunilor Sale, ci şi cadrul în care El gândea, se mişca şi trăia.

Isus nu doar că venea de la Tatăl, ci El, Cuvântul, a fost cu Dumnezeu la început şi toate lucrurile au luat fiinţă prin El, aşa cum ne spune Ioan. Acest lucru este semnificativ prin aceea că toată creaţia este opera Fiului, care Se desfăta în a-I face plăcere Tatălui. Tot ceea ce El a creat, inclusiv omenirea, a luat fiinţă prin dragostea Fiului. Dumnezeu dintotdeauna Şi-a dorit ca şi noi să trăim şi să prosperăm în acelaşi mediu inundat de dragostea Lui. Orice alt tip de viaţă care nu se ridică la acest nivel, nu este voia lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu este dragoste, aşa cum ni se spune în 1 Ioan. Dragostea divină este, a fost şi va fi ethos-ul universului. Libertatea crucii nu poate fi complet experimentată, până când dragostea Fiului pentru Tatăl nu este înţeleasă.

Profunzimile depline ale acestei iubiri depăşesc înţelegerea noastră. Aşa cum se spune în Psalmul 145:3,

„... slava Lui este nepătrunsă." Isus ne-a spus că El a venit ca noi să avem viaţă, şi încă viaţă din belşug. Pe scurt, El a venit ca să ne readucă la starea de intimitate cu Tatăl. Grădina Edenului este pierdută pentru omenire, cel puţin până la revenirea Domnului. Însă harul de a-L cunoaşte pe Tatăl a fost restaurat prin cruce. Crucea însăşi este imaginea dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Isus a fost trimis ca să ne explice cine este Tatăl şi pentru a muri ca să ne demonstreze cât de preţioşi suntem pentru Tatăl. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel a putut spune cu atâta încredere:

„El care nu Şi-a cruţat singurul Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum ar putea să nu ne dea, odată cu El, toate lucrurile?"

Isus este Cuvântul, Logos-ul, Tatăl făcut înţeles nouă. El i-a spus lui Filip că cel care l-a văzut pe El, L-a văzut pe Tatăl.

Stilul de viaţă în secolul XX în lumea vestică este înverşunat, plin de respingere şi fragmentare. Prietenii, colegii, loialitatea, sunt repede date la o parte când se iveşte o oportunitate mai bună. Poate ne este greu să conceptualizăm legătura de dragoste care există între Isus şi Tatăl. Deseori, atunci când ne uităm la viaţa lui Isus, nu vedem mai departe de limitări ca: „trebuie să faci asta", „nu trebuie să faci asta" sau „asta e bine" şi „asta e rău", pentru că noi avem idei preconcepute în ce priveşte dragostea şi acceptarea necondiţionată. Isus nu a făcut tot ce a făcut de teama mâniei sau a nemulţumirii Tatălui. Dragostea Lui pentru Tatăl şi dorinţa de a-I face plăcere în toate, iată care a fost motivaţia Lui. „ Voia Mea este să fac voia Celui care M-a trimis" spunea El. Însă acţiunile lui Isus nu au izvorât din dorinţa de a-I demonstra ceva Tatălui. Deoarece El era una - în esenţă - cu Tatăl, substanţa dumnezeirii Tatălui a pătruns întreaga fiinţă a lui Isus. El ştia foarte bine de unde venea şi unde se întorcea-la dreapta unui Tată iubitor.

Deoarece Isus era atât de plin de Duhul Sfânt şi de cunoştinţa dragostei Tatălui, tot ceea ce putea să-Şi dorească era să-I facă plăcere Tatălui. Aceasta nu înseamnă că El nu a fost ispitit, dimpotrivă. El însă ştia că adevărata Lui hrană, adevărata Lui bucurie era să fie una cu Tatăl. Dorinţa inimii Lui pentru noi este aceeaşi, căci El vrea ca noi să experimentăm aceeaşi intimitate cu Tatăl. El S-a rugat pentru această intimitate în Ioan 17:2l-22, ca aşa cum El este în Tatăl şi Tatăl în El, aşa şi noi să fim una cu El.

Unitatea este una din importantele acţiuni prin care noi ne putem da seama de plinătatea pe care Domnul o are pregătită pentru trupul lui Cristos. În Psalmul 133, citim:

„Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! Este ca untdelemnul de preţ, care turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui. Este ca roua Hermonului, care se pogoară pe munţii Sionului, căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa, pentru veşnicie."

Locul în care Dumnezeu a poruncit binecuvântărilor să curgă este în mijlocul fraţilor ce trăiesc în unitate. Unitatea este unul din cele mai puternice cuvinte profetice pe care Duhul Sfânt le adresează trupului lui

Cristos, în parte pentru trezirea ce are loc, dar mai ales pentru marele eveniment ce urmează să vină - revenirea lui Cristos, pentru a-Şi lua Mireasa! Dar, din nefericire, unele învăţături privind unitatea ţin mai degrabă de conformarea la unele reguli religioase decât la relaţiile dintre fraţi. Creativitatea lui Dumnezeu cere ca dragostea Lui să fie exprimată prin Biserică nu doar în moduri diferite, ci şi prin oameni diferiţi. Duhul Sfânt aduce libertatea creativităţii, în timp ce duhul religios naşte teamă, care, la rândul ei, cere conformare la reguli. Dumnezeu ne oferă libertatea de a avea personalităţi diferite şi de a ne exprima în moduri diferite. Unitatea pe care Dumnezeu o cere este redată printr-o grijă şi apreciere profundă a unui frate faţă de celălalt. Nu în ciuda diferenţelor exterioare, ci apreciindu-ne, îmbinându-ne tăria şi slăbiciunile. Unitatea biblică cere să ne apreciem şi să ne stimăm unii pe alţii pe baza valorii intrinsece pe care a pus-o Dumnezeu în fiecare dintre noi în trupul lui Cristos.

Aşa cum am arătat în paginile anterioare, Isus, înainte de a fi crucificat, i-a învăţat pe ucenici lecţia transparenţei şi a dragostei. El Şi-a dat jos veşmintele şi, folosind un prosop înfăşurat în jurul taliei, a spălat picioarele ucenicilor. Aceasta, în mod normal, era slujba celui mai de jos slujitor. El a răspuns apoi surprizei şi necazului ucenicilor, spunându-le că, dacă aşa îi tratează El - Stăpânul - pe ei, tot astfel trebuie şi ei să se poarte unul cu altul. Unul din elementele cheie care ne ajută să înţelegem această lecţie este faptul că El Şi-a dat jos veşmintele, ceea ce semnifică dorinţa de a fi transparent înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

În cultura noastră vestică, sociologii au observat ceea ce ei numesc „regulile dezvăluirii", reguli care descriu tendinţele naturale, valabile tuturor oamenilor, în comunicarea personală. De obicei, noi nu ne simţim bine şi nici nu vrem să ne dezvăluim sentimentele şi gândurile personale, decât unui grup restrâns format din indivizi care sunt gata să facă acelaşi lucru faţă de noi. Deseori nu ne simţim în largul nostru nici chiar atunci când doar ascultăm ceea ce ne dezvăluie cineva, ştiind că noi nu putem face, la rândul nostru, acelaşi lucru. Acesta este unul din motivele pentru care barurile sunt foarte la modă. De îndată ce curge alcoolul, inhibiţiile dispar şi toată lumea se împrieteneşte.

Această tendinţă de a evita dezvăluirile îşi are rădăcinile în trecut, în grădina Edenului. Ceea ce Adam şi Eva au comunicat, atunci când şi-au acoperit trupurile, a fost că nu aveau încredere în mila şi compasiunea lui Dumnezeu. De atunci încoace, majoritatea oamenilor se simt mai în siguranţă dacă se ascund în spatele unor măşti sau a unor faţade. Faţada poate fi aceea a unui atlet, a unui savant, a unui avocat, a unui mecanic sau a unui ministru. Adică, noi ne extragem, în parte, siguranţa şi semnificaţia din imaginea pe care ne-o proiectăm. În America de Nord, s-a constatat că mulţi oameni de afaceri şi mulţi profesionişti au serioase probleme de sănătate la scurt timp după pensionare. Aceasta se datorează cel puţin parţial faptului că ei nu mai au nici un motiv pentru a-şi pune masca, şi deci, nu mai au nici un scop în viaţă. Cu toate acestea, noi putem permite măştilor noastre să ne domine vieţile în aşa măsură încât unicitatea noastră, dată de Dumnezeu, să fie înghiţită de conformism.

Când trăiam în sudul Californiei, fiind elev de liceu, în jurul vârstei de 17-18 ani, aproape toată lumea îşi extrăgea identitatea din performanţele atinse. Erai „păcălici" dacă specializarea ta era sportul, erai „tocilar" dacă aveai 10 pe linie, erai un „cap pătrat" dacă luai droguri, făceai surfing sau skate-boarding, şi aşa mai departe. Erai ori în centrul atenţiei, ori nu erai deloc. Mulţi refuzau chiar să-şi facă prieteni în afara cercului lor de prieteni sau a grupului lor. Problema fundamentală, însă, era că nu erai acceptat aşa cum erai. Erai admis pe baza aparenţelor şi a performanţelor. Foarte rar găseai tineri mulţumiţi de ei înşişi. Aceeaşi tendinţă se poate manifesta şi la creştini. În ciuda avertismentului lui Pavel de a nu spune: „Eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apolo", deseori exact asta facem. Noi purtăm haine baptiste, sau penticostale, sau anglicane. Uneori acest lucru este literal adevărat. Poţi vizita biserici în care toată lumea tinde să se îmbrace, să se coafeze şi să vorbească la fel. Importante însă nu sunt aparenţele exterioare ci capacitatea de a fi într-adevăr tu însuţi.

Într-o biserică bazată pe performanţe, spre deosebire de o biserică bazată pe relaţii, valoarea şi semnificaţia unui om vine din performanţa exterioară. Aici este problema. Cu câţiva ani în urmă, în timp ce predicam într-o biserică din Mexico City, am afirmat că nimeni nu este perfect, în afară de Dumnezeu. Am spus atunci că nici măcar pastorii, deşi pot fi maturi şi pot avea daruri de la Dumnezeu, nu sunt perfecţi, nu ating standardele sfinţeniei lui Cristos. Am aflat însă, mai târziu, de la nişte prieteni care vorbeau ambele limbi, că pastorul care mă traducea nu a tradus complet mesajul pe care l-am transmis, de teama a ceea ce vor spune oamenii când vor auzi că el, pastorul, nu este perfect. Acesta este, în mod evident, un exemplu de lider căruia îi este teamă să fie el însuşi. Creştinul sau liderul obişnuit, ascuns în spatele unei faţade, poate că nu are un comportament chiar atât de izbitor ca cel al pastorului spaniol, însă comportamentul lui poate fi mult mai condamnabil din cauza faptului că el poate fi subtil camuflat.

Pentru a discuta despre lideri şi faţade, poate că cel mai potrivit lucru este să ne uităm la ilustrările biblice. În relatarea despre tânărul păstoraş, David, care a mers la luptă împotriva lui Goliat, vedem că regele Saul l-a sfătuit să-i îmbrace armura. David a făcut-o, însă apoi s-a plâns, spunând: „... nu pot să merg cu armura asta, căci nu sunt obişnuit cu ea!" Apoi David şi-a dat jos hainele, coiful şi armele. În zilele noastre, cuvintele lui David s- ar transpune în felul următor: „Acesta nu sunt eu!" David ştia că Dumnezeu va fi cu el în lupta împotriva duşmanului turmei lui Dumnezeu aşa cum a fost cu el când a ucis leul şi ursul ca să-şi protejeze oile. El şi-a dat seama că darurile primite de la Dumnezeu nu erau condiţionate de lupta cu armele altcuiva sau de hainele unei alte persoane.

Una din cele mai uimitoare libertăţi pe care le-am primit la cruce este că noi putem umbla mereu cu Cristos, prin Duhul Sfânt. Unul din numele lui Isus reflectă acest lucru: Emanuel - 'Dumnezeu este cu noi'. Isus le-a spus ucenicilor că El nu îi va lăsa, nici nu îi va părăsi niciodată. Când oamenii îşi predau vieţile lui Isus, ei se nasc din nou prin Duhul Sfânt care vine să locuiască în ei. Ei primesc acest „duh de înfiere", prin care devin fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Darurile sau ungerea pe care Dumnezeu ni le dă, sunt în noi. Capacităţile naturale pe care ni le dă Dumnezeu sunt unice, ne sunt proprii nouă, fiinţe atât de minunate, chiar din pântecele mamei noastre (Psalmul 139:13-14). Darurile supranaturale pe care ni le dă Dumnezeu sunt în noi datorită Duhului Sfânt. Astfel, darurile, naturale sau supranaturale, sunt în noi fără a fi copiate după altcineva.

Din nefericire, una din principalele caracteristici ale bisericilor cu "credinţă „toxică" este conformarea la stilul şi persoana liderului. Rezultatul este apariţia unei devalorizări a unicităţii pe care Dumnezeu o dă fiecărui individ. Acest fenomen se numeşte, în termeni sociali, „cultul personalităţii". El apare atunci când în societate sau într-un grup de oameni liderul este atât de hipnotizant şi manipulator, încât majoritatea indivizilor din acel grup se neagă pe sine, îşi neagă unicitatea de dragul de a-şi urma şi chiar întrece liderul, în orice mod posibil. Liderii trebuie cinstiţi, fără îndoială, dar nu până în punctul în care să ne negăm identitatea ca indivizi. Când apostolul Pavel spunea, în 1 Corinteni 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.", el nu spunea

„Modelaţi-vă după mine", ci „Modelaţi-vă după Cristos".

Aşa cum am arătat la începutul cărţii, deseori oamenii care sunt abuzaţi de lideri cer, nechibzuit, această abuzare. Oamenii din zilele profetului Samuel au vrut un rege care să arate şi să vorbească ca regii celorlalte neamuri. La fel stau lucrurile şi cu mulţi creştini în zilele noastre. Un creştin dedicat, serios, poate deveni atât de implicat în construcţia imperiului unui pastor sau al unui lider, încât poate pierde din vedere cerinţa de a căuta întâi împărăţia lui Dumnezeu. Viaţa lui de rugăciune poate deveni o închinare fără substanţă, fără o comunicare personală cu Dumnezeu. În loc să te închini Tatălui în Duh şi-n adevăr, cu uşurinţă îţi poţi pune încrederea şi concentra atenţia asupra unui bărbat (sau unei femei.) Acţionând astfel, îţi pregăteşti, cu siguranţă, căderea. Isus le-a spus liderilor religioşi ai vremurilor Sale:

„Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe

de la singurul Dumnezeu?" (Ioan 5:44) care v-o daţi unii altora şi nu căutaţi slava care vine

Dintre toţi oamenii care I-au slujit vreodată lui Dumnezeu, puţini s-au mişcat în ungerea pe care a avut-o Ilie. Chiar şi în zilele noastre, el rămâne unul dintre cei mai mari eroi ai poporului evreu. Şi acum i se mai păstrează un loc la masa de Paşti. Ilie a fost cel care, împreună cu Moise, a stat cu Isus în slavă pe muntele schimbării la faţă (Matei 17). Duhul, ungerea lui, a fost peste Ioan Botezătorul. Dar, în ce-1 priveşte pe Ilie, Iacov spune: „a fost un om ca noi". Acest lucru înseamnă că, deşi a fost folosit în mod extraordinar de Dumnezeu, el nu s-a putut ridica la standardele de sfinţenie ale lui Dumnezeu.

Unul dintre lucrurile uimitoare pe care le găsim în Biblie este că Dumnezeu nu uită să menţioneze în ea defectele unşilor Săi. Citim cum Ilie fuge de frică dinaintea Izabelei. Într-o zi cheamă foc din cer şi îi ucide pe falşii profeţii ai lui Baal, iar a doua zi frica pune stăpânire pe el. Citim despre David, îndrăgostit de Dumnezeu şi ucigându-şi vrăjmaşii, cum apoi, acelaşi mare om al lui Dumnezeu, comite adulter şi crimă premeditată. Citim despre Petru, cel cu credinţa de a merge pe ape, cum apoi se scufundă de teama valurilor. Ghedeon a fost folosit cu putere de Dumnezeu pentru a scoate israeliţii de sub oprimarea madianiţilor, pentru ca, după câţiva ani, să-i conducă pe israeliţi la prostituţie spirituală cu idoli străini (Judecători 8:22-28). Aceste istorisiri ale eşecurilor în credinţă, curaj şi morală ale liderilor lui Dumnezeu, cu siguranţă că nu sunt puse în Biblie din greşeală. Ele sunt acolo din două motive elementare: întâi, Dumnezeu vrea ca noi să ne dăm seama că bătălia şi slava îi aparţin numai Lui. Aşa cum spune Zaharia: „nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul". În al doilea rând, şi tot la fel de important, Dumnezeu vrea ca noi să ştim că El nu dispreţuieşte omenescul din noi şi nici nu este stânjenit de el. De fapt, El iubeşte omenescul din noi. El urăşte păcatul, căci acesta este răzvrătire împotriva Lui şi aduce distrugere. Dar El iubeşte păcătoşii. El îi iubeşte pe oamenii răniţi, zdrobiţi şi imperfecţi.

Una din modalităţile fundamentale prin care Dumnezeu Se glorifică este aceea de a lucra prin oameni imperfecţi şi deseori slabi. Fiind născuţi din nou, adoptaţi în familia lui Dumnezeu, noi suntem chemaţi să fim cei care fac pace, ambasadori ai lui Cristos. Suntem, în mod automat, înrolaţi în armata lui Dumnezeu pentru a lupta împotriva împărăţiei lui Satan, prinţul acestei lumi. Dar deseori, creştini serioşi, cu intenţii bune, dedicaţi, cad în cursa auto-desconsiderării; ei se văd nişte creştini de mâna a doua, din cauza dezbinărilor pe care mulţi lideri le fac între ei şi oamenii lor.

În Psalmul 8, versetul 2 se spune:

„Din gura copiilor şi a celor ce sug la ţâţă Ţi-ai scos o întăritură de apărare împotriva potrivnicilor Tăi, ca să astupi gura vrăjmaşului şi omului cu dor de răzbunare."

În procesul distrugerii lui Satan, Dumnezeu îl umileşte profund prin aceea că El se foloseşte de vase foarte slabe. Căzând din slavă, Satan a venit pe pământ pentru a încerca să corupă complet omenirea creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul, în comparaţie cu făpturile angelice, este foarte slab. Satan a găsit în Adam şi în Eva, primii noştri părinţi, ţinte uşoare, şi a putut să creeze o prăpastie între om şi Dumnezeu. Ceea ce nu a ştiut Satan, a fost planul divin al lui Dumnezeu de a salva omenirea prin singurul Său Fiu, care urma să se întrupeze.

Astfel, cei care îi răspund lui Cristos sunt adoptaţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, chemaţi să fie creştini sau

„Cristoşi mai mici". Efeseni 2:10 spune:

„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele."

Unele dintre cele mai puternice minuni ale Domnului pe care le-am văzut, au avut loc atunci când „am simţit" că nu am suficientă credinţă sau încredere că aşa ceva se va întâmpla. Una dintre minunile pe care nu am să le uit niciodată s-a produs cu un băieţel de şapte ani, care avea un picior deformat. El trebuia să folosească pantofi speciali. Putea să umble relativ bine, dar atunci când voia să fugă sau să se joace cu alţi copii, cădea.

Mama lui l-a adus la mine ca să mă rog pentru el, înainte de a pleca la o serie de conferinţe. După două zile de slujire, plus trei ore în seara aceea, mă simţeam obosit. Eram atât de slăbit, încât aveam foarte puţină credinţă că va avea loc o vindecare. Dar înaintea ochilor mei, pe măsură ce mă rugam, am putut vedea cum, sub piele, muşchii şi oasele copilului îşi schimbau forma. Întreg procesul de vindecare a durat mai puţin de 10 secunde. Spre uimirea mea, el a început să alerge prin biserică. Mama lui, entuziasmată, sărea în sus de bucurie. Eu mă gândeam: „Stai puţin, vino înapoi! Nu mi-am terminat încă rugăciunea!" Această vindecare m-a ajutat să înţeleg pe deplin mărturisirea lui Pavel că „tăria lui Dumnezeu a fost desăvârşită în slăbiciunea lui (Pavel)."

Când noi, ca lideri sau slujitori, ne smerim până la transparenţă şi vulnerabilitate înaintea celor cărora le slujim, transmitem un mesaj mult mai puternic decât am putea-o face prin cuvinte. Adică noi devenim o epistolă vie, o mărturie a harului lui Dumnezeu. În toate epistolele pe care apostolul Pavel le-a scris, el salută bisericile cu binecuvântarea „Har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Cristos". În epistola către Timotei, la această binecuvântare el adaugă „îndurare". Pavel a slujit în şi dintr-o extraordinară şi continuă revelaţie a harului lui Dumnezeu. El proclama: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească" (Romani 7:18). El era foarte conştient nu doar de viaţa pe care a dus-o înainte de a-L cunoaşte pe Cristos, şi anume aceea de a-i persecuta pe creştini, dar şi de faptul că el nu atingea standardele lui Dumnezeu. El continuă, în versetele 18 şi 19:

„... pentru că ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!"

Lui Isus, care trăia din plinătatea dragostei lui Dumnezeu pentru El, nu îi era teamă să fie vulnerabil înaintea ucenicilor. El spune în Ioan 12:27: „Acum sufletul Meu este tulburat." În timpul lui de însufleţită, intensă rugăciune din grădina Ghetsimani, Lui nu I-a fost frică să le spună lui Petru, Iacov şi Ioan că avea nevoie de rugăciunile lor. La Cina cea de taină, despre care am discutat deja, lui Isus nu I-a fost teamă să ia locul unui slujitor smerit şi să spele picioarele ucenicilor cu veşmintele Sale, aproape dezbrăcat înaintea lor. Dezbrăcarea de haine este tot atât de semnificativă ca şi spălarea picioarelor. El nu îi învăţa pe ucenici doar să-şi slujească unii altora, ci şi să fie vulnerabili şi transparenţi unii faţă de alţii.

Vechea distincţie dintre religios şi laic este anti-biblică, de fapt, în conotaţiile pe care le poartă. Noi suntem chemaţi să fim preoţi ce-L caută şi-I slujesc Domnului Isus Cristos. Este adevărat că nu toţi sunt chemaţi să slujească în cele cinci slujiri sau ca lideri. Şi totuşi, deseori, mult prea mulţi lideri pun bariere între ei şi biserică, bariere ce duc mai târziu la pierderea din vedere a valorii oamenilor şi uneori la abuz, nefericire, cea mai dăunătoare barieră este mândria spirituală. Când citim despre Isus în Evanghelii, vedem că El a trăit atât ca singurul Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca un om printre oameni. Lui nu îi era teamă să se afle în aceleaşi cercuri, cu tâlharii şi prostituatele. El îşi găsea plăcere în omenescul din ei. Hoţii, cerşetorii, paria şi prostituatele nu purtau masca mândriei religioase şi nu se ascundeau în spatele unei false respectabilităţi. Era normal deci, ca Isus să găsească mai multă naturaleţe în compania lor decât în cea a liderilor religioşi. De fapt, în Matei 21:31, Isus spune marelui preot şi bătrânilor de la Templu, că unele prostituate şi unii vameşi vor intra în împărăţia lui Dumnezeu înaintea lor.

Există o idee preconcepută, oarecum comună, conform căreia un lider este calificat a fi lider datorită maturităţii şi sfinţeniei sale. Fără o maturitate biblică elementară, aşa cum Pavel le spunea lui Timotei şi lui Tit, un presbiter nu poate funcţiona aşa cum trebuie. Cu toate acestea, să nu uităm că liderii, oricât de puternici şi unşi ar fi, la urma urmei, sunt tot oameni. Calificarea lor constă în chemare şi daruri. Maturitatea şi integritatea le permit să umble în plinătatea darurilor, însă toate acestea, chemare, ungere, daruri vin de la Duhul Sfânt şi nu pot fi niciodată câştigate sau cumpărate; ele sunt daruri, sau expresii ale iubirii nepreţuite pe care Dumnezeu o revarsă asupra noastră. De aceea, este esenţial să avem în vedere că în noi toţi există o latură omenească. Dumnezeu este glorificat prin faptul că foloseşte fiinţe umane, nu în ciuda umanităţii noastre, ci cu bucurie şi har, dezvăluindu-Şi natura şi harul Său în mijlocul slăbiciunilor noastre. Acesta era lucrul cu care se mândrea Pavel: „Tăria lui Dumnezeu este desăvârşită în slăbiciunile mele." Este important să ne dăm seama că termenul „slăbiciune" nu presupune practicarea păcatului. Nu doresc să dau reţete de „har ieftin", care să ne îngăduie să păcătuim pentru că Dumnezeu ne iartă oricum. Din contră, definiţia harului nu este că putem face tot ce vrem noi, ci că suntem liberi în Cristos, prin puterea Duhului Sfânt, să facem ceea ce Tatăl doreşte ca noi să facem.

Ceea ce vreau să spun poate fi rezumat în cuvintele lui John Arnott, pastor la Toronto Airport Christian Fellowship:

„Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, însă El ne iubeşte mult prea mult, ca să ne lase aşa cum suntem."

Noi suntem complet acceptaţi de Dumnezeu acum, datorită minunii crucii. Aceasta este mărturia noastră! Chiar acum, aşa cum suntem, dacă ne-am predat vieţile lui Cristos, devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, noi toţi, fără excepţie, ne aflăm într-un continuu proces de sfinţire, predându-ne Domnului şi luându-ne crucea în fiecare zi, ca să-L urmăm pe Cristos. Îndreptăţirea, dezvinovăţirea noastră a avut loc la cruce.

Dacă slujirea noastră aduce roade veşnice, aceasta este numai datorită harului, dragostei, puterii şi ungerii lui Dumnezeu peste vieţile noastre. Trebuie să mergem în fruntea poporului lui Dumnezeu şi înaintea lumii, fără a ne încrede în noi înşine sau a promova calităţile şi priceperile noastre. Aşa cum cânta psalmistul în Psalmul 20:7:

„ Unii se bizuie pe carele lor, alţii pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru."

Noi putem fi cinstiţi cu oamenii, arătându-le cine suntem. De fapt, noi putem alege să fim vulnerabili până în punctul în care îi asigurăm pe oameni că şi noi, ca Ilie, suntem ca ei, avem aceeaşi natură. Ca şi Pavel, putem spune: „Dacă mă voi lăuda cu ceva, am să mă laud cu slăbiciunile mele".

Când un lider lipsit de smerenie stă înaintea unei biserici, arătându-şi capacităţile şi puterea, el (sau ea) transmite un mesaj foarte puternic bisericii. Poate că acest mesaj nu este intenţionat, dar cu toate acestea, el e real. Mesajul este că „de îndată ce vei fi la fel de matur, puternic şi cu daruri ca şi mine, atunci Dumnezeu te va putea folosi". Biserica, mereu expusă la acest mesaj nerostit, este supusă unui stil de slujire tip „spectacolul vedetei". În loc să înţeleagă instrucţiunile lui Pavel pentru apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători de a zidi şi echipa biserica pentru slujire, mulţi lideri îşi văd „oile" ca pe nişte instrumente care să le susţină slujirea.

Vom discuta despre acest aspect în următoarele pagini ale cărţii.

Nu vreau să spun că liderii ar trebui ca, de la amvon, să vorbească mereu despre greşelile şi lipsurile lor. Ar fi, şi aceasta, tot o concentrare asupra eului lor, în loc de a aţinti privirile oamenilor asupra Domnului. Nu vreau să spun nici că lipsurile ar trebui mărturisite fără discernământ. Cred doar că, aşa cum este necesar să aducem la lumină anumite probleme, tot la fel de important este să avem înţelepciunea de a şti momentul şi locul în care să o facem. Instrucţiunile lui Iacov de a ne mărturisi păcatele „unii altora" privesc, până la un punct, persoanele apropiate nouă. Dar în cazul păcatelor morale adânci şi a altor păcate serioase, liderii, ca persoane publice, trebuie să se pocăiască public.

Când a spălat picioarele ucenicilor, Isus nu le-a vorbit în public. Acest lucru nu înseamnă că noi nu trebuie să slujim tuturor, dacă ne este în putere. Ideea este că relaţiile profunde sunt foarte importante, dar nu poţi avea prietenii intime cu toată lumea. Trebuie să existe o consecvenţă în relaţiile dintre persoanele apropiate, în care să se poată dezvolta dragostea şi încrederea.

Când vorbim de transparenţă, ne referim la faptul că ea presupune a căuta continuu să direcţionăm, să îndreptăm ochii oamenilor înspre Isus, iar nu înspre noi înşine. Un lider bun este acela care se bucură din suflet de dragostea lui Dumnezeu, nu de laudele şi onorurile primite de la oameni. Când liderul acceptă să fie vulnerabil înaintea bisericii sale şi să spună „Da, Dumnezeu mă foloseşte, dar aceasta doar prin harul Lui; sunt ca şi voi şi mă simt împlinit." De la acest punct încolo, un lider poate într-adevăr să-i conducă pe oameni pe calea unui mod de viaţă asemănător cu cel al lui Isus. Când le spunem oamenilor că şi noi ne confruntăm cu încercări, ispite şi frustrări, ei îşi dau seama că Dumnezeu poate să-i ungă şi să lucreze şi prin vieţile lor. Ei înţeleg că nu trebuie să aştepte până ajung la o stare de perfecţiune, de altfel de neatins.

Liderii trebuie să spună bisericii că şi ei se află în acest continuu proces de sfinţire. Când un lider se ascunde în spatele unei faţade a perfecţiunii, atunci biserica se va simţi întotdeauna la un nivel spiritual sub cel al liderilor ei. În ultimii 15 ani de slujire internaţională în întreaga lume, am întâlnit mii de păstori. Şi nu am întâlnit nici unul care să nu mai aibă probleme de rezolvat în viaţa lui. Singura diferenţă dintre slujirea creştină şi cea laică este chemarea. Şi, o spun din nou, căci trebuie foarte bine înţeles acest lucru, chemarea este un har de la Dumnezeu, nu ceva ce un lider ar putea câştiga.

Teama pe care cu toţii o încercăm, o moştenire de la părinţii noştri Adam şi Eva, ne face a avea tendinţa de a ne „acoperi" problemele, de frica de a nu fi respinşi. Nouă ne este mereu teamă că dacă oamenii ne cunosc aşa cum suntem, ne vor respinge, vor părăsi biserica, nu ne vor mai susţine, etc. Deseori, dacă nu de cele mai multe ori, când alegem să fim vulnerabili, ne vom da seama că vom fi primiţi cu dragoste, cu respect chiar.

Oamenii deseori răspund în felul următor: „Hei, omul acesta este atât de natural. Înţeleg ce i se întâmplă. Dacă pastorul meu îmi cere să mă rog pentru el, să-1 încurajez, atunci, poate că mai este speranţă şi pentru mine."

Evident, nu mă refer aici la păcate ca imoralitatea strigătoare la cer. Dar chiar şi în aceste cazuri, care

cer oprirea slujirii pentru o perioadă de timp pentru restaurare, dacă se cere în mod sincer iertare în faţa bisericii, aceasta va răspunde, de cele mai multe ori, cu dragoste, simpatie şi o sinceră dorinţă de a ajuta. Aşa cum am subliniat în primul capitol, când vorbeam despre tânărul pastor prins în capcana rănilor sale, atunci când păcatele mici nu sunt scoase la lumină, duşmanul va face ravagii, slujiri, familii şi biserici fiind pustiite. Când este vorba de un pastor, adulterul nu are loc peste noapte. Procesul este de obicei de durată, e o pantă pe care el continuă să alunece în sclavie din cauza fricii de respingere. La începutul acestui capitol, am văzut că stilul de slujire al lui Isus a fost complet transparent. El a fost liber să fie natural, aşa cum era, pentru că trăia în dragostea constantă a lui Dumnezeu. În 1 Ioan 4:18 citim:

„în dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste."

Cuvântul din limba greacă folosit aici pentru „desăvârşit" este „teleios". Sensul termenului este a fi crescut până la maturitate. Isus a fost primul om care a ascultat de Tatăl în întregime şi, de asemenea, a fost primul om care a avut această intimitate completă cu Tatăl. El era, bineînţeles, Dumnezeu pe deplin. Însă noi nu putem înţelege slujirea lui Isus dacă nu luăm în considerare realitatea umanităţii Sale.

În Evrei 4:15-16, se spune despre Isus:

„Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie."

Scriitorul epistolei către evrei ne spune că, în slăbiciunile noastre, putem avea speranţă datorită harului lui Dumnezeu. Marele nostru Preot, Isus, fiind om şi Dumnezeu în acelaşi timp, a trecut prin aceleaşi încercări şi ispite ca şi noi. El înţelege şi ne înţelege perfect. Vestea bună a crucii este că plata a fost complet onorată pentru toate păcatele noastre. Noi suntem liberi să primim harul - dragoste nemeritată, tărie, pace, bucurie, autocontrol- nu pentru că suntem vrednici să îl primim, ci pentru că aceasta este natura lui Dumnezeu. Biblia spune că Dumnezeu se opune celui mândru, dar că îi dă har celui smerit. De multe ori când ne aflăm într-o stare de mândrie sau de împotrivire, noi de fapt refuzăm ajutorul şi vindecarea pe care Duhul doreşte să ni le ofere.

A spune că suntem smeriţi înaintea Domnului, dar că stăm mândri înaintea bisericii, este o contradicţie în termeni. Biserica, oricât de imatură ar fi ea la un anumit moment, este trupul lui Cristos, datorită umplerii cu Duhul Sfânt. A ne mărturisi greşelile doar în cămăruţa noastră şi a afişa apoi o atitudine de perfecţiune înaintea bisericii, nu este o atitudine corectă. Repet ceea ce spuneam despre lideri, şi anume că ei nu trebuie să-şi mărturisească păcatele fără discernământ, şi nici să transforme amvonul într-un loc de expunere a propriilor talente. Ei trebuie să fie sinceri, altfel între ei şi biserică se vor ridica ziduri, provocând un „scurt-circuit" nu doar în ce priveşte sfatul lui Pavel potrivit căruia liderii trebuie să echipeze şi să pregătească biserica, ci şi în ce priveşte rugăciunea lui Isus către Tatăl, prin care El îşi manifesta dorinţa ca„ei să fie una".

Când David l-a pregătit pe fiul său, Solomon, pentru construcţia templului Domnului, el i-a împărtăşit o profeţie pe care Domnul i-a dat-o pentru el, Solomon:

„El mi-a zis: 'Fiul tău, Solomon, îmi va zidi Casa şi curţile, căci l-am ales ca fiu al Meu; şi-i voi fi Tată. ' (1Cronici 28:6)

Era evident că David îl iubea pe Solomon, fiul pe care i l-a dăruit Batşeba, după ce copilul născut din adulter a murit. Solomon era răscumpărat din această relaţie. Dar Dumnezeu i-a dat lui David revelaţia că fiul lui va avea o relaţie specială, de tată-fiu, cu Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu spunea aceasta în contextul construirii templului Domnului. David a continuat profeţia în legătură cu Solomon:

„... el va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur; căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui."(1 Cronici 22:9)

Aceasta este una din caracteristicile principale ale unui om al lui Dumnezeu: a fi un bărbat sau o femeie a păcii, a căuta ca pacea să domine orice relaţie. Însă acolo unde nu există împlinire sau teleios în inimile noastre, există frica de pedeapsă şi respingere şi, prin urmare, tendinţa de a acoperi greşelile şi de a te ascunde.

Motivaţia fundamentală a lui Isus, ethos-ul Lui, stindardul pe care îl urma, era inima Tatălui. Hrana Lui era să facă voia Tatălui. Când un lider creştin nu acţionează pentru a-I face plăcere Tatălui, înseamnă că el se hrăneşte de altundeva. Poate din succes, din mărimea bisericii sau din slujire, sau poate din onorurile primite de la alţii. Isus ne-a avertizat:

„Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. (Matei 6: l)

Din cauza fricii de respingere, atât de predominantă în cultura zilelor noastre, pentru mulţi creştini există pericolul de a fi dependenţi de succesul exterior în ochii oamenilor. Ei pot deveni atât de dependenţi, încât îi văd pe fiii şi fiicele lui Dumnezeu, răscumpăraţi prin sângele Mielului, doar ca pe nişte unelte sau nişte resurse.

Dependenţi până în punctul în care putem să-i distrugem chiar şi pe oamenii cărora Dumnezeu ne-a cerut să le dăruim vieţile noastre.

Noi, ca şi lideri sau lucrători, suntem, ca şi Solomon, chemaţi să construim un templu pentru Domnul. Nu temple din piatră, ci „pietre vii, zidite ca lăcaş pentru o preoţie împărătească". Un templu care se aliniază cu piatra din capul unghiului, Isus Cristos. Dar ca şi Solomon, şi ca Isus, noi nu vom atinge plinătatea chemării noastre fără a fi mai întâi fii ai lui Dumnezeu, împăciuitori şi oameni ai păcii. Trebuie să adoptăm atitudinea lui Isus, care nu considera egalitatea lui cu Dumnezeu ca ceva de apucat, ci care S-a dezbrăcat de Sine şi S-a făcut slujitor. Noi trebuie să fim gata să ne dezbrăcăm de veşmintele noastre exterioare şi să le slujim oamenilor în smerenie. Nu ascunzându-ne în spatele măştilor profesionalismului, ci ca fraţi şi surori stând împreună în unitate.

Una dintre rugăciunile cele mai pline de curaj din Biblie este strigătul de vindecare al lui David din Psalmul 139:23-24:

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!"

David cunoştea atât de profund inima lui Dumnezeu, încât, chiar dacă se temea de El (vezi Psalmul 64:9), el ştia fără nici o urmă de îndoială că Dumnezeu este un Dumnezeu al milei şi îndurării. El se ruga, în Psalmul 86:15:

„Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie."

David, tocmai pentru că el cunoştea inima lui Dumnezeu, îndrăznea să aducă rănile, durerile, păcatele şi lipsurile lui înaintea Tatălui. El ştia că va primi ajutor, milă şi har în loc de pedeapsă sau mânie. Aceasta este povestea vieţii lui David. Un om care uneori ajungea la măreţie, dar care a avut mari căderi. Şi totuşi, tăria lui şi motivul pentru care Dumnezeu l-a ales în locul regelui Saul, a fost că el avea o inimă arzătoare pentru Dumnezeu.

Poate că cea mai elocventă întâmplare ce relevă caracterul lui David este aceea în care fiul său, Absalom, s-a răzvrătit împotriva lui. În loc să se lupte până la ultima suflare, în loc să ţină morţiş de poziţia lui, David a plecat, pentru ca Absalom să nu distrugă oamenii din cetatea Ierusalimului (2 Samuel 15:14). Ca şi Isus, David nu se încredea în poziţia sau în puterea lui, ci în mila, îndurarea şi autoritatea supremă a lui Dumnezeu. Aşa cum se spune în Psalmul 75:6-7:

„Căci nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie nu vine înălţarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă. El coboară pe unul şi înalţă pe altul."

În inima lui, David se încredea întotdeauna în Dumnezeu. Deseori, când suntem puşi în faţa încercărilor, tendinţa noastră este de a ne apăra, de a acţiona aşa cum credem noi că e bine. Şi de multe ori când facem astfel, deşi ne imaginăm că ÎI ajutăm pe Dumnezeu, modul în care noi răspundem la situaţie ne arată că nu avem credinţă în Dumnezeu. Încercările, problemele şi chiar rănile pe care le suferim nu vin în ciuda dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Ele se întâmplă cu permisiunea lui Dumnezeu, căci El vrea să ne cureţe, să scoată la suprafaţă lipsurile noastre, rănile şi punctele vulnerabile. Tatăl, în mila Lui, îngăduie aceste lucruri pentru că El S-a angajat să ne facă reflecţii vii ale Fiului Lui, Isus.

Când ajungem să ne luptăm pentru o poziţie, putere sau prestigiu, deseori împiedicăm vindecarea pe care însuşi Dumnezeu doreşte să ne-o dea. Eu nu spun că liderii trebuie să dea autoritate fiecărui lup în haină de oaie care-i apare înaintea ochilor. Dar mult prea des ochii inimilor noastre sunt pângăriţi de teamă şi invidie. Într-o astfel de situaţie, putem să nu ne dăm seama de adevăratele motive ale celorlalţi. Când începem să ne străduim să ţinem „ce este al nostru", facem ca un vârtej de tensiuni, lupte şi neîncredere să se manifeste în trupul lui Cristos.

Cheia este ca noi să ne încredem întotdeauna în bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Acesta era felul în care Isus umbla în permanenţă. Satan nu avea nimic în El: nici un „cârlig" nu-L ţinea legat de lume, şi de aceea, Satan nu putea să-L manipuleze ca să-L scoată din voia Tatălui. Chiar dacă aceasta ar fi însemnat pierderea multora din ucenicii Lui sau moartea de mâna oamenilor pe care El i-a creat. Isaia 30:15 spune:

„... în linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate şi încredere va fi tăria voastră. Dar n-aţi voit!"

Aceasta este formula prin care putem intra în voia Tatălui; ea este chiar opusul tendinţelor noastre naturale de a ne lupta şi de a ne agita.

Dacă putem învăţa să începem să creştem în această relaţie de tip tată-fiu şi să ne încredem în Dumnezeu, în bunătatea Lui, putem începe să „curgem" într-o reală koinonia cu trupul lui Cristos, putem începe să ne tratăm ca fraţi şi să dăm la o parte măştile profesionalismului. Faptul că unii fraţi sunt chemaţi să fie lideri cu o inimă de tată, nu înseamnă că nu ne mai sunt fraţi şi că nu mai suntem chemaţi să ne respectăm unii pe alţii. Noi suntem binecuvântaţi şi primim harul lui Dumnezeu atunci când ne dăm întâietate unii altora şi ne zidim unii pe alţii ca să ajungem la nivelul plinătăţii şi maturităţii în Cristos Isus. Nu atunci când căutăm interesele proprii, ci când avem atitudinea altruistă a lui Cristos unul faţă de altul.

Iar dacă învăţăm să fim fraţi şi surori, atunci putem creşte şi putem fi adevăraţi părinţi spirituali în biserică. Pavel spunea:

„... aveţi zece mii de învăţători, dar puţini părinţi "

Capitolul 6: Cine este pe tron, Saul sau David?

Nici un studiu despre abuzul spiritual nu ar fi complet fără o analiză comparativă a primilor doi regi ai Israelului. De fapt, una din cele mai bune cărţi scrise vreodată pe tema folosirii corecte a autorităţii este Povestirea celor trei regi de Gene Edwards. Cartea este o schiţă a tensiunilor - întâi dintre Saul şi David, apoi dintre David şi fiul său, Absalom. Ideea la care Gene ajunge cu măiestrie, este aceea că tot ce era mai bun în David a fost scos la iveală atunci când el a fost zdrobit şi smerit.

Primul rege al Israelului, Saul, nu a fost ales de Dumnezeu pentru că el reflecta natura lui Dumnezeu, ci pentru că el reprezenta poporul Israel din acea vreme. Într-un fel, Saul reprezenta tot ce era mai bun în Israel. El era cu un cap mai înalt decât oricine şi nu exista un bărbat mai frumos ca el în toată ţara. Saul era un bun războinic şi ştia cum să aducă jertfe religioase. Samuel a spus lui Israel, la Miţpa:

„Vedeţi pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni ca el în tot poporul care să fie ca el." (1 Samuel 10:24)Pe scurt, din punct de vedere exterior el era, probabil, pentru mulţi, regele perfect. Când a fost uns de Duhul Sfânt, Saul a profeţit şi a condus cu mult curaj poporul Israel în luptă.

Cu toate acestea, Saul avea un mare defect pentru un rege: inima lui nu era în flăcări pentru Dumnezeu.

Când profetul Samuel l-a mustrat (1 Samuel 13:14), a spus:

„... dar acum domnia ta nu va dăinui. Domnul Şi-a ales un om după inima Lui şi Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său... "

Contrastul dintre aceşti doi lideri nu este departe de deosebirile care există între apatia bisericii contemporane şi chemarea pe care o face Duhul Sfânt la dragostea dintâi pentru Isus.

A spune că Saul nu credea în Dumnezeu, ar fi o greşeală. A afirma că el niciodată nu s-a dus la Dumnezeu pentru ajutor sau că nu-L iubea pe Dumnezeu într-o anumită măsură ar fi, de asemenea, eronat. Samuel, care a trăit o viaţă de mare dragoste pentru Dumnezeu şi poporul Său, s-a întristat din cauza faptului că Dumnezeu l-a respins pe Saul. Acesta din urmă avea şi puncte forte şi puncte slabe. Dar David, spre deosebire de Saul, nu doar că spera şi credea în Dumnezeu, ci trăia pentru Dumnezeu însufleţit de o pasiune radicală.

Înainte de a vedea care erau defectele lui Saul, haideţi să evidenţiem câteva din părţile lui bune. Cei abuzaţi spiritual deseori sunt buimăciţi de ceea ce li se întâmplă din partea unor lideri unşi, cred ei, de Dumnezeu. Deseori, liderul în cauză este un om bun, cu o inimă de aur. Un conflict dintre două persoane este rareori un scenariu în alb şi negru. Aceasta este o parte a dilemei privind liderii abuzivi. Ei, de obicei, nu sunt oameni răi, ci au şi părţi bune şi părţi rele. Saul nu făcea nici el excepţie.

Haideţi să aruncăm o scurtă privire asupra a două acţiuni ale lui Saul, care arată concret tăria lui. Acestea apar în episodul misiunii de salvare a populaţiei Iabesului din mâinile amoniţilor, după cum vedem în 1 Samuel 11. Înainte de aceasta, Saul fusese proclamat rege al Israelului la Miţpa. Apoi, el s-a dus acasă şi şi-a văzut de treburi. După câtva timp, Nahaş, amonitul, vine şi împresoară Iabesul din Galaad. Oamenii din Iabes s-au oferit să încheie un legământ cu amoniţii, prin care să le slujească acestora din urmă. Nahaş le-a răspuns că acceptă, cu condiţia ca amoniţii să le scoată tuturor bărbaţilor ochiul drept, pentru ca să aducă astfel ruşine peste Israel. Oamenii din Iabes au trimis mesageri în tot Israelul, cerând ajutor. Când unul dintre mesageri a ajuns la Ghibea, locul natal al lui Saul, poporul, după ce a auzit ce se întâmpla, a început să plângă. Saul, întorcându-se de la câmp, i-a întrebat pe oameni de ce plâng. Când a auzit de ameninţarea ce plana asupra locuitorilor Iabesului, Duhul Domnului a venit peste el cu putere, şi s-a mâniat foarte tare. Apoi a trimis mesageri în tot Israelul cerându-le bărbaţilor să se adune. Cu o armată de 300.000 de oameni, el a condus o bătălie care a avut succes; i-au învins pe duşmani, iar oamenii din Iabes au fost eliberaţi.

Această relatare este importantă pentru că ea indică două lucruri semnificative despre Saul. În primul rând, că Saul era uns şi chemat de Duhul Sfânt. El nu s-a uns, nu s-a autoproclamat lider. În al doilea rând, el a răspuns la călăuzirea lui Dumnezeu, cel puţin cu acea ocazie. El nu era tipul de lider căruia să-i fi fost frică să-L urmeze pe Dumnezeu în luptă. El putea fi călăuzit de Duhul Sfânt, iar aceasta este una din principalele caracteristici ale unui „ fiu de Dumnezeu”, după cum ni se spune în Romani 8:15.

Finalul acestei istorisiri ne ajută să pătrundem mai adânc în inima lui Saul, pentru a vedea partea bună de acolo. Când a fost ales rege, au fost oameni care l-au dispreţuit şi care au încercat să îl înlăture. Cu toate acestea, Saul a tăcut şi nu a încercat nici să se apere, nici să-i pedepsească. S-a comportat aşa cum avea să o facă David mai târziu, când poziţia sau statutul i-au fost ameninţate. După marea victorie împotriva amoniţilor, mulţi oameni erau mândri de Saul şi doreau să-i ucidă pe cei care-1 dispreţuiau. Dar Saul a răspuns:

„... Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat o izbăvire lui Israel."

În locul unei atitudini meschine de răzbunare, Saul a răspuns cu milă faţă de cei care îl criticaseră. Şi, mai mult decât atât, el nu şi-a asumat gloria pentru victoria în bătălie, ci I-a dat-o lui Dumnezeu. Este important să observăm că Saul era un om care îl iubea pe Dumnezeu şi care putea să-I slujească.

Problemele au început doar atunci când Saul a fost instaurat ca rege al întregului Israel. În 1 Samuel 13, vedem cum Saul avea mai mult un mod omenesc de a privi lucrurile, în locul perspectivei lui Dumnezeu, care dorea ca Israelul să-şi înfrângă duşmanul, filistenii. În capitolul 14, Saul a răspuns într-o manieră religioasă la mişcarea pe care Dumnezeu o făcuse prin Ionatan împotriva filistenilor. În loc să „intre" în ceea ce făcea Dumnezeu, Saul a făcut un jurământ religios. Jurământul l-a lipsit de o mai mare biruinţă şi aproape că l-a costat viaţa fiului său, Ionatan. În capitolul 15 se vorbeşte despre neascultarea lui Saul - din cauza egoismului său - la vocea profetică a lui Dumnezeu. Acestea sunt relatările care dezvăluie greşelile lui Saul. Trebuie însă să ne punem o întrebare: cum s-a putut întâmpla aşa ceva cu un om al lui Dumnezeu?

Isus a spus că omul bun vorbeşte din vistieria bună a inimii sale. Unul dintre primele semne ce arată lipsa de plinătate sau teleios din inima lui Saul le depistăm la Miţpa, când Samuel a vrut să îl proclame rege. Saul a fost ales prin tragere la sorţi dintre cei din familia lui, care, la rândul ei a fost aleasă din seminţia lui, care, la rândul ei a fost aleasă dintre toate seminţiile. Când a ieşit la sorţi numele lui, l-au căutat şi l-au găsit ascuns între vase. Din nefericire, aceasta este o imagine a multora dintre noi. În interiorul nostru, există un bărbat (sau o femeie) a lui Dumnezeu, născuţi din Duhul Sfânt. Dar mult prea des ne ascundem între vase, în spatele lucrurilor din trecutul nostru. Rănile din trecut, suferinţele, temerile din trecut, eşecurile tind să domine imaginea noastră de sine.

Proverbe 23:7 spune:

„căci el (omul) este ca unul care îşi face socotelile în suflet."

Aceste cuvinte ar putea fi interpretate în felul următor: „Ceea ce crede un om în sufletul lui, îi va determina adevărata personalitate".

Antidotul pentru o astfel de distructivă imagine de sine este să ne luăm rănile, păcatele şi eşecurile şi să le aşezăm în lumina lui Dumnezeu.

Fără urmă de îndoială, Saul a fost chemat şi uns de către Dumnezeu, dar, spre deosebire de David, succesorul lui, el nu era gata să fie vulnerabil înaintea lui Dumnezeu. Când păcatul lui David cu Batşeba a fost expus de către profetul Natan, regele a strigat înaintea lui Dumnezeu, cerând îndurare. Saul, când a trebuit să răspundă pentru păcatul lui, după ce profetul Samuel l-a mustrat, s-a repezit la Samuel, sfâşiindu-i veşmintele. Aşa cum se spune în Proverbe 27:17:

„După cum fierul ascute fierul, tot aşa şi omul aţâţă mânia altui om." Dumnezeu îngăduie situaţiile de

conflict, pentru a putea rezolva rănile şi păcatele din inimile noastre. Când noi răspundem la mila lui Dumnezeu, găsim ajutor, iertare şi vindecare. În Proverbe 28:13 se spune:

„Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare."

Când noi nu răspundem cu credinţă la mila şi harul lui Dumnezeu, şi ne bazăm pe tăria noastră, începem să ne apărăm, apoi intrăm în zona negării şi de acolo în cea a găsirii unui ţap ispăşitor. Negarea şi găsirea de ţapi ispăşitori sunt două din semnele clasice ale bisericilor abuzive.

Ceea ce este important aici este că Saul, la începuturile domniei lui, recunoştea suveranitatea lui Dumnezeu. Însă mai târziu, când era deja instaurat ca rege, i-a fost din ce în ce mai greu să nu se lase dominat de

„bagajul" personal. Omul lui Dumnezeu a devenit, în mod vizibil, din ce în ce mai firesc. Când Isus S-a împotrivit ispitirii lui Satan în pustie, înainte de a-Şi începe slujirea, în Luca 4:13 ni se spune că Satan a plecat de la Isus

„până la o vreme" (un moment oportun). Citind povestea lui Henry din capitolul 1, am văzut cum Satan a aşteptat până când a venit momentul în care a putut provoca distrugeri masive. Satan a aşteptat până când un număr mărişor de oameni erau sub conducerea lui Henry şi atunci a atacat, ruinându-i. Rănile şi nesiguranţa, ce pot fi nişte lucruri minore la un moment dat, pot deveni puncte vulnerabile majore când suntem investiţi în funcţii de mare responsabilitate.

Momentul în care Isus a spus că prinţul lumii acesteia, Satan, nu are nimic în El, era strategic. Vremea arestării, torturării şi crucificării Lui se apropia. În acel ceas de conflict major, de stres, Isus a putut face tot ceea ce Tatăl voia ca El să facă, pentru că El nu „căra" nici un fel de „bagaj". Nu exista nici un „cârlig" prin care duşmanul să fi putut să-L manipuleze. Pavel ne-a avertizat să evităm păcatul care ne învăluie aşa de uşor. Uneori, aceste păcate sunt ale inimii, cum ar fi gelozia şi amărăciunea şi, de obicei, aceste „cârlige" pornesc de la o nesiguranţă şi o teamă de respingere adânc înrădăcinată. De aceea se spune în Proverbe 4:23:

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii."

Bătălia se dă atât în afară cât şi înlăuntru. Duhul Sfânt din noi strigă „Ava, Tată!". Vechiul om firesc din interiorul nostru încearcă să ne prindă în strânsoarea lui, să ne controleze si să ne manipuleze.

Într-un fel, am putea spune că Saul reprezintă omul vechi, firesc, ce este aşezat pe tron, iar David, omul nou în Cristos. Ambii erau imperfecţi, însă David trăia în harul lui Dumnezeu, pe când Saul trăia, mare parte din timp, prin puterea lui. La început, nici povestea lui David nu a fost prea diferită de cea a lui Saul, în sensul că atunci când Samuel a profeţit peste Saul, acesta din urmă căuta măgarii tatălui său, care se pierduseră, iar când Samuel a venit la casa lui Iese, David, fiul acestuia din urmă, era pe câmp, având grijă de oi. Amândoi erau tineri, luaţi dintr-o relativă obscuritate şi puşi în faţa „reflectoarelor" unei întregi naţiuni. La început, observăm anumite similarităţi. Atunci când a venit la putere, Saul a ales să-i ierte pe cei care îl dispreţuiau. David, la rândul lui, a ales să nu fugă şi nici să nu-1 atace pe Saul, atunci când acesta a început să fie gelos pe el. Diferenţele au început să fie vizibile când a apărut stresul cauzat de povara responsabilităţilor şi a autorităţii.

Prin Samuel, Dumnezeu i-a dat instrucţiuni lui Saul, (1 Samuel 13), să aştepte şapte-zile până la venirea

lui Samuel, iar apoi El le va da biruinţă asupra filistenilor, deşi aceştia din urmă erau mult mai numeroşi. Şi totuşi Saul, din cauza evenimentelor care îl copleşeau şi care păreau să se întoarcă împotriva lui, a devenit din ce în ce mai nervos şi temător. Necredinţa lui l-a dus în păcat. În loc să urmeze îndrumările Domnului, a adus el însuşi jertfa, înainte de sosirea lui Samuel. Când a sosit, Samuel l-a mustrat şi a profeţit că domnia lui nu va mai dura mult (1 Samuel 13:5-14). La prima vedere, pare a fi vorba de o simplă chestiune de credinţă. Cine era mai mare: Dumnezeu sau marea armată a filistenilor? Cu siguranţă că era o chestiune de credinţă, dar nu doar de încredere în principiile lui Dumnezeu, ci de credinţă într-o relaţie cu Dumnezeu. Isus ne spune că omul trebuie să se pocăiască şi să devină ca un copil, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Isus însuşi a făcut ceea ce vedea pe Tatăl făcând. Duhul Său, Duhul Sfânt care este în noi, încearcă neîncetat să înalţe acel strigăt al dorinţei de intimitate cu Tatăl. Aici avea Saul deficienţe. Fiind, prin statutul său de rege, o adevărată reflecţie a Israelului din acele vremuri, Saul ştia cum să aducă jertfe religioase. Ştia cum să lupte prin puterile sale. Ceea ce el nu ştia, însă, era cum să umble într-o atitudine de încredere, ca cea a unui copil, în bunătatea şi purtarea de grijă a Tatălui.

Dragostea perfectă a Tatălui, teleios, alungă teama. Cu toţii experimentăm momente când teama ne chinuie, ne roade sufletul. Uneori putem găsi în noi tăria necesară de a merge totuşi înainte, în ciuda opoziţiilor sau a obstacolelor. Însă deseori, Dumnezeu îngăduie să fim puşi în faţa unor situaţii copleşitoare, nu pentru că El este împotriva noastră, ci pentru că El vrea ca noi să învăţăm să ne încredem în El, să ne bazăm pe bunătatea, tăria şi credincioşia Lui. Aceasta a provocat căderea lui Saul. El îl iubea pe Dumnezeu până la un anumit punct şi înţelegea principiile şi preceptele lui Dumnezeu într-o anumită măsură. Problema lui era însă că, spre deosebire de David, nu avea o relaţie de la inimă la inimă cu Dumnezeu, o adevărată prietenie cu Dumnezeu.

Unul din lucrurile pe care Saul şi David le aveau în comun era că ambii au păcătuit flagrant împotriva lui Dumnezeu. În ce-1 priveşte pe David, ne gândim la adulterul cu Batşeba şi apoi la uciderea soţului acesteia, Urie, încercând să ascundă faptul că soţia acestuia era însărcinată. Ceea ce este extrem de important în studiul nostru referitor la lideri şi la relaţia lor cu Dumnezeu nu este a şti dacă David şi Saul erau sau nu perfecţi, ci dacă ei se încredeau sau nu în dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. Când profetul Natan l-a mustrat pe David din cauza păcatului său cu Batşeba şi uciderea lui Urie, David a alergat la Dumnezeu şi I-a căutat faţa. Psalmul 51 conţine strigătul de pocăinţă a lui David înaintea Domnului. Primele patru versete spun:

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta."

David şi-a dat seama că Dumnezeu este un Dumnezeu al milei, al dragostei, încet la mânie şi bogat în bunătate şi adevăr. Saul, pe de altă parte, din cauza lipsei intimităţii cu Dumnezeu, nu cunoştea inima Lui. Saul a sfârşit prin a păcătui într-un mod în care o facem şi noi toţi, câteodată. Samuel i-a vorbit lui Saul despre neascultarea lui, despre faptul că nu a ucis toţi duşmanii, aşa cum ar fi trebuit s-o facă, şi nu a distrus toată prada de război după cum i s-a spus, în urma bătăliei cu amaleciţii (1 Samuel 15). Indicaţiile profetice pe care Dumnezeu le-a dat lui Saul, au fost de a distruge complet duşmanul şi posesiunile acestuia. Dar Saul, din cauza lăcomiei, a păstrat cea mai bună parte din oile, şeptelul şi toate bunurile ce erau pradă de război. El a distrus doar ceea ce nu avea valoare. Când a sosit Samuel, după bătălie, Saul a intrat în faza negării. El a declarat că a ascultat şi a îndeplinit întocmai poruncile Domnului. Răspunsul lui Samuel a fost:

„Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?"

Saul a ales încă o dată să-şi nege păcatul. El a spus că au pus de o parte ceea ce era mai bun pentru a aduce jertfe înaintea Domnului.

Negarea este una dintre simptomele clasice ale comportamentului liderilor abuzivi din punct de vedere spiritual. Atunci când li se pun întrebări, chiar şi într-un mod foarte politicos, plin de smerenie, adesea ei vor da răspunsuri „religioase" pentru a-şi acoperi rănile şi (sau) păcatele. David, după cum am văzut deja, a fost, la fel ca Saul, un păcătos. Pavel, apostolul care a răscolit lumea cu Evanghelia, a recunoscut că nu reuşea să ajungă la standardele lui Dumnezeu. El scria bisericii din Roma:

„... nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc... " (Romani7:15)

Dar Pavel, ca şi David, şi-a dat seama că speranţa lui este în mila şi harul lui Dumnezeu, iar nu în auto- neprihănirea lui. De aceea, ei erau liberi să-şi recunoască păcatul, în loc să meargă pe calea negării. Ca şi în povestea lui Pinocchio, păpuşa de lemn a cărei nas creştea ori de câte ori minţea, la fel se întâmplă şi cu negarea. Cu cât o practici, ea devine tot mai pronunţată. Când avem de-a face cu lideri care ajung în această fază de negare, trebuie să ştim că, întotdeauna, există un motiv în spatele problemelor lor. Problema este generată de dorinţa de îndreptăţire, de justificare, şi ea are rădăcini fie spirituale, fie necredinţa sau un duh Izabelic. Partea grea în ce-i priveşte pe cei prinşi în capcana unei biserici abuzive, este că aceste probleme deseori sunt o realitate. Necredinţa poate împiedica o biserică să ajungă la un stadiu superior de rodnicie. Deseori în biserici există Izabele care au misiunea de a submina conducerea. Problema, în cazul unor biserici, este că acest tip de probleme devin un paravan. Dacă negarea continuă, la nivel de individ sau de grup, ea se va adânci şi se va acutiza tot mai mult în căutarea unui ţap ispăşitor, situaţie pe care o vom discuta mai târziu.

Când judecata lui Dumnezeu a venit asupra lui Saul, Duhul şi ungerea lui Dumnezeu au fost ridicate de peste el. În disperare, Saul a cerut ca micul păstor, David, să vină şi să îi slujească cântându-i la harpă (1 Samuel 16:14- 23). Saul îl iubea foarte mult pe David. El recunoştea darurile şi harul din viaţa acestuia, şi l-a luat ca să-i poarte armele. Mai târziu, când David l-a ucis pe Goliat, Saul l-a făcut unul din conducătorii armatei sale. Acesta este momentul în care au început, într-adevăr, problemele dintre Saul şi David.

Când David şi oamenii lui se întorceau în cetate încununaţi de biruinţa asupra duşmanului, poporul cânta:

„iată-l pe Saul care a ucis mii şi iată-l pe David ca a ucis zeci de mii". Saul a devenit din ce în ce mai gelos pe David, până acolo că a încercat să îl ucidă cu mâna lui. La Saul, problema de suprafaţă era gelozia, dar rădăcina acesteia era inima lui rănită. În loc să fie înrădăcinat şi zidit în dragostea lui Dumnezeu, pentru eu-l lui Saul importante erau popularitatea, statutul şi domnia. Adevărul e că, deşi era rege peste ţară, Saul era sclavul nesiguranţei sale.

Mulţi ani mai târziu, David a trebuit să treacă printr-o situaţie opusă. Acum el era rege şi avea un fiu care încerca să îl detroneze. Şi totuşi, răspunsul lui a fost exact opusul celui dat de Saul. Absalom, fiul lui David, a adus răzvrătire în împărăţie. Rebelii au avut succes, dacă ne gândim că David, pentru a salva oraşul de la distrugere, a fost nevoit să fugă din Ierusalim. Cu toate acestea, mai târziu, David şi cei care erau alături de el au ajuns să fie pregătiţi să meargă la luptă împotriva celorlalte triburi care se alăturaseră fiului său. David a ordonat ca, de dragul său, nimeni să nu se atingă de Absalom. David, spre deosebire de Saul, nu considera poziţia şi prestigiul său ca lucruri pentru care merită să te lupţi cu orice preţ. El a scris în Psalmul 73:26:

„ Carnea şi inima pot să mi se prăpădească, fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire."

Tăria lui nu provenea de la un om, ci din dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu. Ca tânăr care trăia o viaţă singuratică de păstor, el a învăţat că Dumnezeu este Cel care are grijă de el, apărătorul lui. În binecunoscutul psalm al păstorului, David scria:

„Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său. Chiar de-ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea şi-ndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele."

Siguranţa şi valoarea lui David erau derivate din dragostea lui Dumnezeu. 1 Ioan 4:18 spune că dragostea

desăvârşită a lui Dumnezeu alungă frica. Isus a spus, în Luca 18, că „oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca

un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea".

Există câteva condiţii pentru a fi calificat ca un bun lider: darul, chemarea, îndemânarea, experienţa. Dar slujirea care aduce rod adevărat este slujirea care vine din inimă. De aceea, cea mai importantă condiţie pe care trebuie s-o îndeplineşti pentru a fi un bun lider este aceea de a avea cu Dumnezeu o relaţie ca de la copil la Tată. Dragostea fidelă a lui David pentru Dumnezeu a fost cea care l-a calificat să fie un om al lui Dumnezeu.

Neîncrederea lui Saul în Dumnezeu, in dragostea şi grija Lui, l-a descalificat de la statutul de conducător al poporului lui Dumnezeu. Saul a fost rege în Israel, dar Dumnezeu nu a fost Rege peste Saul. Este imposibil ca un lider al poporului lui Dumnezeu să conducă oile la păşuni verzi, dacă el însuşi nu este o oaie pe păşunea lui Dumnezeu.

Capitolul 7: Izabele, răzvrătiţi şi vrăjitori

Se pare că atunci când în bisericile care suferă de abuz spiritual apar probleme, acuzaţiile şi etichetările încep să curgă. De obicei, etichetările şi acuzaţiile sunt de felul: Izabele, vrăjitori, răzvrătire. Să aruncăm o scurtă privire asupra definiţiilor biblice ale acestor termeni şi să vedem ce înseamnă ei. Ar fi nevoie de o întreagă carte pentru a trata aşa cum se cuvine aceste trei subiecte şi problemele pe care ele le cauzează în biserici şi în societate. Vom arunca o scurtă privire asupra acestor definiţii pentru a putea înţelege mai uşor cum abuzează liderii bisericilor de oameni şi invers.

Izabele

Izabela este pentru prima oară amintită în Biblie în 1 Împăraţi 16:31. După cum spune versetul 30, regele Ahab a făcut mai mult rău decât oricare alt rege dinaintea lui. Păcatul lui cel mai mare, care a făcut cel mai mult rău în Iuda, a fost probabil acela de a o lua în căsătorie pe Izabela. Izabela era o prinţesă, fiica împăratului sidoniţilor. Sidonul se afla în Fenicia, teritoriu pe care azi se află Siria. Sidonienii practicau unele lucruri care erau (şi încă sunt) păcate majore. Rădăcina problemei era că ei nu se închinau lui Iehova, ci lui Baal. Baal înseamnă 'domn şi posesor'; era un zeu care cerea o relaţie de tipul stăpân-sclav între el şi închinătorii lui. Unii exegeţi cred că există o legătură între Baal, zeul Bel al Babilonului şi Zeus, marele zeu al Greciei. Astarteea, 'regina cerului' şi soţia lui Baal, era şi ea adorată de către fenicieni.

Păcatul lui Ahab nu a fost doar că el s-a căsătorit cu o femeie din afara poporului Israel, ci şi că el a adoptat credinţa şi practicile ei demonice. Trei sunt păcatele majore pe care Izabela le-a adus din Sidon. În primul rând, negarea Domnului Dumnezeu Iehova, în al doilea rând, prostituţia rituală din temple introdusă în actul închinării (practică a unora dintre fenicieni) şi în al treilea rând, aducerea în Israel a unor prooroci şi preoţi falşi ai lui Baal. Izabelei îi plăcea, de asemenea, să lucreze pe tărâmul spiritual, în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Ceea ce noi numim astăzi percepţie extrasenzorială, telechinestezie, vindecări spirituale, etc. , era o practică comună a proorocilor şi preoţilor lui Baal. Am putea generaliza spunând că Izabela avea trei caracteristici majore: în primul rând, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi a autorităţii Sale, şi, în acelaşi timp, o afinitate pentru tărâmul spiritual. În al doilea rând, o concentrare asupra imoralităţii sexuale, iar în al treilea rând, o dorinţă de a deţine daruri şi puteri spirituale în afara împărăţiei lui Dumnezeu şi de a opera în aceste daruri pornind de la motive egoiste.

Satan nu este capabil să creeze, întrucât el însuşi este o fiinţă creată. Practica lui generală are două aspecte: ori încearcă, cu intenţii malefice, să imite ceea ce face Dumnezeu, ori încearcă să polueze ceea ce Dumnezeu a creat sau (şi) a instaurat (întemeiat). Tot aşa cum există sfânta trinitate a lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, există şi o trinitate falsă, malefică. Acest fals ieftin este format din Satan, tatăl minciunilor, antichristul şi duhul izabelic sau duhul de vrăjitorie. Duhul izabelic, ca opusul fals şi malefic al Duhului Sfânt, este caracterizat de putere spirituală, daruri, autoritate, cu diferenţa că el izvorăşte din sursă demonică. Din nefericire, această diferenţă nu este întotdeauna uşor de observat atunci când începe un război spiritual împotriva unei biserici.

Înainte de a vorbi despre modul în care acţionează o adevărată Izabelă într-o biserică din zilele noastre, este important să amintim anumite lucruri care ne vor ajuta să recunoaştem acest duh. Se pare că în multe biserici există o predispoziţie, printre lideri, de a eticheta ca izabelice două situaţii. În primul rând, ori de câte ori se naşte un conflict cu o femeie implicată într-o slujire, sau care doreşte să facă parte dintr-una, se ajunge la concluzia pripită că ea este fie o 'Izabelă' fie sub influenţa unui spirit izabelic. În al doilea rând, se presupune că duhul sau problema izabelică este ceva ce se poate întâmpla doar femeilor. Baza pentru o astfel de supoziţie este faptul că în Biblie există două situaţii în care se face referire la 'Izabele', 1 şi 2 împăraţi şi Apocalipsa 2:20, amândouă fiind descrise ca femei. Nu există, însă, nici o bază biblică din care să deducem că doar femeile pot fi vulnerabile la duhul izabelic. Una din căile prin care o Izabelă pătrunde într-o biserică este seducţia - fie ea emoţională, spirituală sau sexuală. Este mult prea simplist să punem semnul egalităţii între seducţie şi femei. De fapt, orice individ, fie el de sex feminin sau masculin, este susceptibil atunci când are o inimă motivată de lăcomie, invidie sau gelozie.

Pentru că Biblia numeşte două femei Izabele, nu putem sub nici o formă exclude eventualitatea că şi unii bărbaţi pot fi sub influenţa acestui duh malefic.

Argumentul conform căruia femeile, fiind vase mai slabe, pot fi folosite cu mai multă uşurinţă de duhul izabelic, nu este bine fondat. Eu cred că femeile, în general, nu ar trebui să fie pastori principali sau lideri într-o biserică, însă am văzut si excepţii. Avertismentul biblic din 1 Corinteni 14 referitor la faptul că femeile nu ar trebui să vorbească în adunări, nu se referă la poziţia de lider a femeii, ci mai degrabă se referă la faptul că femeile (şi bărbaţii) nu ar trebui să deranjeze serviciile bisericii punând întrebări. Toate lucrurile trebuie făcute într-un mod decent şi în ordine. Biblia vorbeşte despre cele patru fiice ale lui Filip care erau proorociţe, şi se pare că ele erau într-o anumită poziţie de conducere. Chiar şi pe timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a folosit femei ca Debora, proorociţă şi judecător, care împreună cu Barac, a condus poporul la victorie împotriva duşmanului. Este adevărat că femeile sunt vase mai slabe în anumite privinţe. dar în Cristos nu există femeie sau bărbat, sclav sau om liber; noi toţi suntem una în Isus Cristos. Din nefericire, mulţi bărbaţi creştini au pus un accent mult prea mare pe anumite pasaje din Biblie pentru a-şi justifica părerea potrivit căreia femeile sunt cetăţeni de mâna a doua în biserică.

Trebuie să reţinem că în relatarea despre Izabela din 1 Împăraţi, un lider, un bărbat, i-a îngăduit acesteia

să ocupe o poziţie de autoritate. Foarte rar putem găsi „situaţii izabelice" în care un lider, de obicei un bărbat căruia îi lipseşte discernământul sau tăria, să nu-i fi dat el însuşi o poziţie importantă Izabelei. Deci, haideţi să privim care este începutul sindromului Ahab, cel care îi înlesneşte Izabelei înaintarea, un Ahab care este suficient de slab pentru a fi ademenit de această seducătoare.

Poate că acesta este momentul în care trebuie să menţionăm că există un „duh de seducţie". Căderea lui Satan s-a datorat, după cum o spune Isaia în capitolul 14, versetul 14, mândriei. El a vrut să fie ca„Cel Atotputernic". Cu aceeaşi ispită i-a prins în mreje şi pe Adam şi Eva. El a venit ca un Şarpe şi i-a sedus cu minciuna că, dacă vor mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, vor fi„ca Dumnezeu". Seducţia, artele şi partea mistică a slujirii, par a merge deseori mână în mână. Ezechiel, atunci când vorbeşte despre Satan, identificându-1 în mod metaforic cu regele Tirului, spune:

„... ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur. ; timpanele şi flautele tale erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi mergeai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale din ziua când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine." (Ezechiel 28:12-15)

Isaia se referă la „harpele" lui Satan. Satan, ca şi conducător al îngerilor, „heruvimul ocrotitor", probabil că deţinea funcţia de conducător principal al închinării. Fiind cea mai frumoasă dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, el probabil că trebuia să fi fost reflecţia frumuseţii lui Dumnezeu. Păcatul lui a fost că s-a lăsat prins în mrejele propriei frumuseţi, pentru ca apoi să dorească gloria pentru sine. După ce Satan a fost alungat din prezenţa veşnică a lui Dumnezeu, el şi-a schimbat frumuseţea, transformând-o în arta seducţiei.

Artele sunt minunate daruri de la Dumnezeu pentru omenire. Mulţi dintre marii artişti ai Renaşterii şi-au folosit talentul dat de Dumnezeu în primul rând pentru a-L glorifica pe El. Atunci când talentele, darurile, îndemânările sau frumuseţea sunt folosite de artişti pentru a se concentra asupra lor însele sau asupra omenirii, artiştii alunecă pe panta lui Satan, îndreptându-se spre cădere. Deoarece Satan a fost el însuşi un artist, şi încă unul frumos, lui îi place să se folosească de frumuseţe şi de arte pentru a-i seduce pe oameni, îndepărtându-i de Dumnezeu.

Femeile, în general, sunt captivate de comunicarea verbală. Bărbaţii sunt mai uşor de înşelat prin imagini vizuale. Satan a sedus-o pe Eva, iar Eva l-a sedus pe Adam, făcân-du-1 să nu asculte poruncile lui Dumnezeu.

Aceasta ne ajută să înţelegem cum lucrează duhul izabelic. Regina Izabela a importat probabil nu doar o atitudine demonică de concentrare deschisă asupra senzualităţii, ci şi prostituţia rituală în temple. Actul de prostituţie în temple era ceva obişnuit la majoritatea vecinilor Israelului. În Apocalipsa 2:20, Isus mustră biserica din Tiatira, pentru că o lasă pe „Izabela, femeia aceea" care îşi zice proorociţă, să-i înveţe pe oameni, dar care i-a condus pe unii din slujitorii lui Isus la imoralitate sexuală. De cele mai multe ori, atunci când o femeie este sub influenţa unui duh izabelic, ea îşi va folosi feminitatea pentru a-i seduce şi influenţa pe lideri. Un bărbat mânat de un duh izabelic va flata şi va etala o falsă compasiune şi înţelegere pentru a-i cuceri pe cei care sunt în conducerea unei biserici, îndepărtându-i de Dumnezeu.

Datorită faptului că procesele creatoare, profetice şi artistice, sunt foarte asemănătoare, există riscul ca un mare număr de oameni cu dar profetic şi artistic să cadă pradă unei influenţe izabelice. Izabela prezentată în cartea Împăraţi şi în Apocalipsa, era implicată în profeţii, închinare şi imoralitate incitantă, aţâţătoare. Mă îndoiesc că există statistici referitoare la acest subiect, însă, după ce am fost implicat pe scena internaţională a bisericii timp de 15 ani, cunosc înspăimântător de multe biserici care au fost devastate de imoralitate. De obicei, imoralitatea are loc între oameni care sunt implicaţi în slujire la nivel înalt. Multe soţii de păstori sau presbiteri au fost seduse de lideri de închinare. Mulţi pastori au fost seduşi de femei profund implicate în lucrările din biserică şi care păreau că îl iubesc pe Dumnezeu şi că operează în darul profetic.

Totuşi, este important de reţinut că adevăratul scop pe care îl urmăreşte o Izabelă, este acela de a submina autoritatea pusă de Dumnezeu peste liderii bisericii şi de a-i conduce pe oameni spre ocultism şi imoralitate. La fel de important este să ştim ce nu este o Izabelă. Cineva care pune întrebări celor din conducere, cu o atitudine de smerenie, nu este o Izabelă. Cineva care este epuizat de muncă şi are nevoie de un timp de odihnă, fără a mai avea vreo responsabilitate în biserică pe o anumită perioadă, nu este o Izabelă. Cineva care are o părere teologică diferită sau o divergenţă de păreri pe teme filozofice cu liderii şi crede că Dumnezeu doreşte ca el (sau ea) să meargă într-o altă biserică, nu este în mod necesar un răzvrătit, un rebel, sau o Izabelă. O persoană care operează sub influenţa izabelică, fie că o ştie, fie că nu, are misiunea clară de a uzurpa autoritatea, sustrăgând-o de la lideri pentru a o câştiga ea însăşi.

Adevărul nefericit este că există multe Izabele la lucru în multe biserici. O urmare tristă a acestui adevăr este că mulţi lideri cărora le este teamă să caute adevărul, acuză pe alţii de „izabelism", când, de fapt, poate că motivul problemelor lor este cu totul altul.

Răzvrătirea

Răzvrătirea şi vrăjitoria, sunt, dragi fraţi şi surori, progeniturile duhului izabelic. În 1 Samuel 15:23, profetul Samuel îi spune regelui Saul:

„... neascultarea (răzvrătirea n. t.) este tot atât de vinovată ca şi ghicirea (vrăjitoria n. t.), şi împotrivirea (aroganţa n. t.) nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli... "

Cuvântul Domnului pentru Saul a fost să distrugă cu desăvârşire tot poporul şi toate bunurile amaleciţilor, împreună cu toată prada de război. În loc să asculte, Saul a distrus doar ce era fără valoare, păstrând ce era mai bun pentru el şi cei care îl urmau. Când Samuel l-a mustrat pe Saul, acesta din urmă i-a răspuns folosind o justificare religioasă, spunând că a oprit unele lucruri, ca să le jertfească. Acesta este un punct important, la care ne vom referi puţin mai târziu.

Noul Dicţionar Universitar Webster defineşte răzvrătirea ca „opoziţie faţă de autoritatea sau dominarea cuiva". Bineînţeles, Webster dă o definiţie laică noţiunii de răzvrătire. Din punct de vedere biblic, răzvrătirea este neascultare faţă de Dumnezeu. Omenirea a părăsit Grădina în care avea intimitate cu Dumnezeu şi a păşit în răzvrătire şi neascultare, atunci când Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit. De fiecare dată când comitem un păcat, înseamnă că am ales să facem ce vrem noi. Când regele Saul nu a ascultat complet de Dumnezeu, el a luat decizia de a face după voia lui, iar nu după porunca lui Dumnezeu. Nimeni nu este perfect. Isaia spune că cel mai bun lucru cu care putem să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, este ca o cârpă murdară înaintea sfinţeniei Lui.

Dar diferenţa dintre păcatele lui Saul şi cele ale lui David a fost foarte mare. David a vizitat doar domeniul răzvrătirii, pe când inima lui Saul era cuprinsă de răzvrătire. Noul Testament face o clară diferenţă între cei care cad în păcat şi cei care practică păcatul ca mod de viaţă.

Adevărul este că inima lui Saul era motivată de lăcomie. Neascultarea lui de Dumnezeu se datora idolatriei din viaţa lui. El idolatriza bogăţiile şi puterea. Era ceva împotriva dorinţei inimii lui ca să distrugă bunurile şi bogăţiile pe care le-a luat de la amaleciţi. Rădăcina problemei lui era, după cum deja am văzut, o inimă care nu era centrată asupra lui Dumnezeu. Pentru că îi lipsea dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu, tendinţa lui era de a se încrede în poziţii şi bogăţii, ceea ce îl diferenţia complet de David.

Mai există însă şi un alt nivel, mai adânc, al răzvrătirii, foarte evident în culturile zilelor noastre: răzvrătirea care se naşte din mândria vieţii. Mândria a cauzat căderea lui Satan. Aceasta a fost ispita pe care el le-a oferit-o lui Adam şi Evei. Mândria este dorinţa interioară de a-ţi promova eul. Chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi este să ne lepădăm de noi înşine, de fapt, să murim faţă de eul nostru. Aceasta este calea divină către împlinire.

Atât de multe lupte în viaţă se datorează mândriei. Dispute la serviciu, divorţuri, certuri politice, războaie, toate au la bază, de obicei, mândria - o persoană sau un grup care doreşte să se impună în faţa altora. Profetul Samuel compara neascultarea lui Saul cu aroganţa. A fi arogant înseamnă a-ţi impune voia asupra celorlalţi, în ciuda voii lor. Aroganţa este deseori însoţită de răzvrătire. În lumea vestică contemporană, datorită distrugerii unităţii familiilor în ultimele câteva generaţii, avem enorme probleme cu persoanele care sunt dominate de mândria de sine. Pe scară tot mai largă, putem vedea cum societatea cunoaşte o tot mai mare fragmentare. Cu peste treizeci de ani în urmă, Martin Luther King a susţinut un discurs superb chemând societatea la acceptarea negrilor. El vorbea despre o societate în care copiii lui negri ar putea creşte şi trăi într-o cultură care nu făcea diferenţe de culoare a pielii. În zilele noastre, deşi se foloseşte acelaşi limbaj, există o tot mai mare fragmentare între grupurile etnice, inclusiv cel al albilor.

Aceste tendinţe sunt vizibile şi în multe biserici. Avem mulţi oameni „mântuiţi" care sunt implicaţi în biserici şi în slujire, dar care sunt motivaţi de aroganţă şi de idolatria eului. Acest lucru este des întâlnit la creştinii care fac salturi de la o biserică la alta. Ei foarte rar rămân într-o biserică mai mult de un an, fiind mereu în căutarea

„bisericii perfecte". Ei rămân într-o biserică până când descoperă lacune în biserică sau la lideri. Atunci ei sunt deziluzionaţi şi o pornesc iarăşi la drum. De fapt, aceşti oameni nu vor să fie confruntaţi cu unele probleme şi păcate din vieţile lor, nedorind să le rezolve. Ei iubesc o biserică atâta timp cât sunt cu ea în perioada „lunii de miere". Dar, de îndată ce predica este mai dură cu privire la păcat, ei cred că pastorul nu mai predică adevărata Evanghelie. Ei merg şi în grupurile de casă, dar numai până când cineva începe să se amestece în viaţa lor şi le găseşte greşeli. De fapt, Duhul Sfânt încearcă să folosească diferite membre ale trupului pentru a aduce vindecare şi împlinire, dar, mult prea adesea, răzvrătirea pune stăpânire pe inimi.

Poate că oamenii care ajung într-o biserică abuzivă clasică, rar intră în această categorie. De fapt, ei pot fi deseori învinuiţi de a fi fost mult prea loiali, până la fanatism. Ei tind să fie loiali până la a ignora că se folosesc greşit de Scriptură si de oameni. Ei reprezintă cealaltă faţă a monedei. Sunt o pendulă, care, când se mişcă, întâi merge până la cealaltă extremă. Multe victime ale abuzului spiritual, după ce au părăsit acel mediu toxic, sunt atât de speriate, încât simt că orice autoritate pastorală este o ameninţare. Dacă în acel moment ei nu se deschid ca să primească vindecare, iertare şi consiliere, pot sfârşi prin a se îndepărta de restul trupului lui Cristos. Dacă nu sunt îngrijite, rănile lor pot fi atât de infectate de mândrie şi mânie, încât vor deveni cancerigene şi amare.

Deseori, tot aşa cum se întâmplă şi cu eticheta de „Izabelă", termenul „răzvrătit" este şi el greşit folosit. Un păstor bun şi grijuliu, va privi dincolo de behăitul enervant al oilor, pentru a afla de ce sunt tulburate. Un păstor imatur şi nepăsător se va enerva dacă oile nu-i execută ordinele cu entuziasm. Ca şi în cazul acuzaţiilor aduse unor false Izabele, trebuie să ne punem, cu o atitudine smerită, câteva întrebări.

Un individ care este un membru dedicat bisericii, ar trebui să meargă la conducerea bisericii şi să pună întrebări. Această afirmaţie implică două lucruri: în primul rând, că un membru al bisericii este o persoană care e implicată în relaţiile din biserică, dă zeciuială şi contribuie cu timpul şi energia sa la viaţa bisericii. În al doilea rând, că acest membru al bisericii vine în smerenie înaintea liderilor. Nu vreau să spun în sac şi cenuşă, ci cu o atitudine de respect faţă de liderii delegaţi de Dumnezeu. Şi în al treilea rând, că el pune întrebări liderilor, nu îi ia la întrebări.

Recent, în timpul unei pauze la o conferinţă în Anglia, mă aflam în compania a trei buni prieteni. Doi dintre ei erau oratori la conferinţă. O doamnă între două vârste s-a ridicat de la o masă vecină şi s-a apropiat de noi. Ea ne-a spus că fiica ei de douăzeci şi ceva de ani, care era la aceeaşi masă cu ea, suferea de ani de zile o depresie acută, după ce ani de-a rândul a făcut parte dintr-un grup de satanişti. Apoi a zis că Dumnezeu tocmai i-a spus că dacă unul dintre noi s-ar ruga pentru fiica ei, ea ar fi eliberată. Ne-am dat seama că orice încercare de slujire ar cere câteva ore şi doar ar face-o să se deschidă, ceea ce nu era de mare ajutor, căci i-am fi oferit numai o eliberare parţială. Atunci, femeia a început să ne mustre şi să ne spună că din cauza unor lideri „ca şi noi", ea a părăsit cândva creştinismul. Nu-şi dădea deloc seama că ne lua la întrebări, ne lua la rost cu aroganţă. Dragostea, darurile şi slujirea ar trebui întotdeauna văzute şi înţelese prin prisma dragostei şi nu a pretenţiilor. După încă o porţie de abuz, femeia s-a întors la masa ei. Cu toţii am înţeles atunci că tocmai asistaserăm la un caz clasic de manipulare izabelică. Deşi probabil că acea femeie era mântuită, ea a provocat un extrem de puternic stres mai multor pastori.

Unul dintre motivele pentru care există atât de multe despărţiri în bisericile de tip carismatic în zilele noastre, este mândria. Toată lumea pretinde că a auzit de la Dumnezeu, iar dacă liderii nu se conformează

„cuvântului lor", atunci ei sunt în păcat. Prin definiţie, un lider trebuie să conducă, altfel nu este lider. Criticii deseori denunţă pastorii spunând că ei trebuie să fie întâi de toate „slujitori ai celorlalţi", căci aşa a fost Isus. Aceasta este, totuşi, doar o parte din imaginea lui Isus. El le-a slujit constant oamenilor şi ucenicilor. De fapt, Isus a spus că El a venit să slujească, nu să I se slujească. Dar, pe de altă parte, El a fost Cel care, întotdeauna, i-a condus pe ucenici, şi nu invers. Când Petru a încercat să-I spună să nu meargă la Ierusalim căci va fi arestat, Isus a mustrat influenţa demonică care îl afecta pe Petru. Nu există nici un suport biblic pentru afirmaţia că Isus nu a fost un adevărat lider. Un lider care a slujit, da, însă un lider care Şi-a condus ucenicii.

Unul dintre lucrurile interesante referitoare la răspunsul lui Saul la mustrarea lui Samuel, este că el a încercat să se justifice aducând argumente religioase. El a afirmat că a ţinut partea cea mai bună din pradă pentru a o aduce ca jertfă Domnului. Răspunsul binecunoscut al lui Samuel a fost că Dumnezeu preferă ascultarea în locul jertfelor. Acest pasaj ne dă cheia înţelegerii răzvrătirii spirituale. Când Satan L-a ispitit pe Isus în pustie, el a citat Scriptura, ca parte a trucurilor sale. Pavel, vorbind despre înşelăciune, spune că „Satan însuşi se poate arăta ca înger de lumină". Spiritul religios ce vine de la anticrist este una din cele mai puternice înşelăciuni demonice, pentru că se ascunde în spatele faţadelor şi cuvintelor religioase. Deseori, cel care stârneşte răzvrătirea într-o biserică sau într-o slujire, va încerca să-şi justifice acţiunile sau cuvintele printr-un jargon religios şi chiar prin versete din Scriptură, scoase din context. Scuza pe care a găsit-o Saul a fost că dorea să „aducă jertfe Domnului."

Deseori, liderii nesiguri vor cădea pradă tehnicii de găsire a unui ţap ispăşitor. Ei vor folosi acuzaţii scripturale, utilizând termeni ca „rebel", „răzvrătit" sau „Izabelă" pentru a-i ataca pe oamenii cu care ei au o problemă personală. Pe de altă parte, nenumăraţi creştini care sunt plini de amărăciune şi mânie, vor spiritualiza răzvrătirea lor reală împotriva liderilor cu justificări religioase. Revenind la antiteza Saul - David, vedem diferenţa între modalităţile în care ei au răspuns la păcatul din vieţile lor. Saul a intrat în zona justificării religioase, în cel puţin două situaţii; David, pe de altă parte, când i-au fost puse în faţă păcatele adulterului şi crimei (2 Samuel 12:13), a strigat către Domnul cu căinţă şi a zis:

„Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă şi păcătoşii se vor întoarce la Tine. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat şi limba mea va lăuda îndurarea Ta! Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va rosti lauda Ta.

Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus. Ţie nu-ţi plac arderile de tot. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită." (Psalmul51:9-17)

Din cauză că mândria este rădăcina răzvrătirii, când îi vorbeşti unui om răzvrătit despre această problemă, el va apela, de obicei, la justificări religioase. Va cita versete biblice şi va aduce scuze cu iz spiritual. Cel care bârfeşte pe altcineva, este conştient că fiecare bârfă este un păcat. Însă el va spune că nu bârfeşte, ci încearcă

„să-şi alerteze" fraţii şi surorile, ca să se roage pentru nefericita victimă. Fratele care a produs ruperea a două biserici va admite că pastorul era chemat să conducă dar, „de dragul bisericii", ei au trebuit să fie de partea adevărului.

Răzvrătirea are două faţete. Există, din nefericire, pastori care fac o rutină din a eticheta, incorect, drept răzvrătire, orice acţiune care, cred ei, le ameninţă poziţia. Totuşi răzvrătirea rămâne o mare problemă în biserica contemporană, în special în ultimele două generaţii, în care au apărut oameni care adesea acţionează numai după voia lor, indiferent de consecinţe. Răzvrătirea este o problemă veche, care se întoarce în timp, până la păcatul originar. Nu păcatul lui Adam şi al Evei, ci cel al lui Satan care, în cer, a devenit egocentrist, în loc să fie centrat pe Dumnezeu. În Evrei 13:17, ni se spune:

„Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos."

Vine o vreme când trebuie să părăseşti biserica toxică în care te afli, şi despre acest subiect vom vorbi mai târziu. Totuşi, acest lucru nu se aplică celor aroganţi şi răzvrătiţi.

Vrăjitoria

Pentru a înţelege ce este vrăjitoria, vom adopta metoda aplicată în cazul răzvrătirii, şi anume, vom analiza răspunsul lui Samuel la neascultarea lui Saul. În 1 Samuel, profetul îi spune lui Saul că răzvrătirea lui (neascultarea) era totuna cu păcatul ghicirii (vrăjitoria). Definiţia biblică a răzvrătirii este, simplu, neascultare faţă de autoritatea lui Dumnezeu. În Grădina Edenului, Adam şi Eva nu au ascultat de Dumnezeu prin aceea că au mâncat din fructul oprit. Isus a spus în Ioan 14:15:

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele."

Ascultarea este, întotdeauna, o dovadă a dragostei faţă de Domnul şi faţă de conducerea bisericii tale.

Neascultarea lui Saul a mers mai departe, devenind răzvrătire. Neascultarea lui nu izvora doar din lipsa de respect, ci şi din dorinţa de a avea un câştig personal. Samuel a adăugat la mustrarea sa şi observaţia că „neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea". Vrăjitoria şi idolatria merg mână în mână. Idolatrie înseamnă a te închina la ceva sau înaintea cuiva, altcineva decât Domnul. În Exod 20:3-4, ni se spune:

„Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul".

Iacov a scris că„duhul pe care l-a pus... in noi ne vrea cu gelozie pentru Sine". Dumnezeu urăşte idolatria pentru că ea ne jefuieşte de capacitatea de a ne concentra asupra Lui şi asupra dragostei Lui pentru noi. Vrăjitoria înseamnă, în esenţă, a opera pe tărâmul spiritual cu scopul de a-ţi sluji ţie însuţi sau altcuiva.

În cazul neascultării lui Saul, era vorba de o ofensă mai mare decât lipsa de subordonare. Întâi de toate, el folosea autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu pentru a prospera. Aceasta este vrăjitorie. În al doilea rând, el prefera comorile de argint, aur, oi şi boi în locul voii lui Dumnezeu. Aroganţa lui de a sfida voia perfectă a lui Dumnezeu s-a născut din iubirea idolatră pentru bogăţii. Când un lider spiritual, sau o persoană obişnuită, îşi foloseşte poziţia, talentele şi autoritatea dată de Dumnezeu" pentru a obţine câştiguri personale, avem de-a face cu vrăjitoria!

Acesta este cazul multor creştini, care sunt mântuiţi şi vor merge în rai, dar care s-au abătut de la prima lor iubire. Sistemul de valori al lumii începe să se infiltreze în motivaţiile acţiunilor lor. S-ar putea ca ei să predice Evanghelia, să înveţe oamenii din Cuvânt, să vindece bolnavii, dar, într-un fel sau altul, motivaţia inimilor lor să fie aceea de a-şi construi propria împărăţie, în locul Împărăţiei lui Dumnezeu.

În bisericile de tip penticostal şi carismatic, se pare că există mai multă „vrăjitorie creştină" decât în alte biserici evanghelice. Noi ştim din relatarea lui Balaam că până şi un măgar poate profeţi, când există o ungere de la Dumnezeu. Romani 11:29 ne spune că„... darurile harului lui Dumnezeu sunt fără schimbare". Deseori, Dumnezeu va unge un om, cum a fost şi Saul, despre care, în omniscienţa Lui, Dumnezeu ştie că se va îndepărta de prima iubire. Aceasta se datorează în parte faptului că lui Dumnezeu îi place să vindece şi să mântuiască pe cei pierduţi şi zdrobiţi, şi El nu este atât de pretenţios ca şi noi în ce priveşte mesagerul pe care-1 foloseşte. Pe de altă parte, aceasta se mai datorează şi faptului că Dumnezeu vede sfârşitul tuturor lucrurilor, sfârşit care este ascuns ochilor noştri. Oricum, cert este că unii creştini îşi folosesc darurile spirituale în primul rând pentru câştigul propriu.

Dăruirea spirituală este unul din marile „cârlige" cu care Satan ţine oamenii în sclavia bisericilor abuzive; ea prezintă două probleme reale pentru biserică şi pentru creştinii implicaţi. În primul rând, dacă nu există o supraveghere atentă, cu discernământ spiritual, va avea loc un dezastru. Darurile pot fi evidente în predică, în

învăţătură, în ungerea de vindecare sau în cea profetică. Aproape întotdeauna, limbajul folosit este corect din

punct de vedere teologic". De cele mai multe ori cuvintele şi învăţătura sună foarte biblic. Dar inima, motivaţiile, sunt incorecte. Aceasta este principala cauză pentru care mulţi creştini din bisericile abuzive ezită îndelung înainte de a părăsi aceste biserici. Ei ştiu că sunt folosiţi şi manipulaţi. Ştiu că nu sunt de acord cu o teologie care este din ce în ce mai deplasată, dar cum se poate ca părerile lor, gândurile lor negative despre acel lider să fie corecte, când ungerea este atât de minunată?

În al doilea rând, se va manifesta o împărţire a „ambiţiilor" printre cei care îl urmează pe acel lider.

Aceasta înseamnă că discipolii lui vor fi mult mai concentraţi asupra banilor, numărului de oameni şi semnelor exterioare de succes, decât asupra lui Dumnezeu. Acesta este principiul pe care eu îl numesc al „dinamicilor spirituale". Dinamicile spirituale arată, în esenţă, că ucenicii unui lider devin reflecţia personalităţii liderului şi nu a ceea ce spune el. Isus i-a avertizat pe oameni să facă ceea ce spuneau fariseii, nu ce făceau ei, din cauza ipocriziei lor. Când o persoană se alătură unei biserici - familie, ea devine recipientul curgerii spirituale care vine dinspre lideri. Dacă liderii sunt sănătoşi spiritual, atunci discipolii vor creşte din ce în ce mai sănătoşi. Tot astfel, dacă liderii sunt bolnavi din punct de vedere spiritual şi emoţional, boala se va transmite ucenicilor. Dacă există o întăritură demonică peste lideri, cum ar fi iubirea idolatră de bogăţii, de prestigiu, această întăritură va deveni parte din

„bagajul" pe care îl vor căra după ei şi discipolii.

Poate cineva să fie născut din nou şi, în acelaşi timp, să fie implicat în vrăjitorie? Răspundem apăsat că da. Poate că nu în vrăjitorie pe faţă sau în vrăjitoria în sensul pe care îl cunoaştem cu toţii, ci în vrăjitoria prin care acea persoană îşi foloseşte darurile spirituale şi autoritatea în interes personal, nu pentru Dumnezeu şi pentru cei pierduţi. Trebuie să ştim că există mulţi, foarte mulţi lideri care au de-a face cu vrăjitoria creştină care a acaparat pe unii membri ai bisericii, care caută să obţină autoritate şi să ocupe poziţii importante. Nu doar liderii pot fi seduşi de influenţa izabelică. De fapt, orice om care nu are inima centrată pe Dumnezeu este vulnerabil la a începe să-şi caute propria împărăţie în loc de a-L căuta doar pe Dumnezeu.

Capitolul 8: De ce este legalismul un păcat?

„Dacă Duhul harului este absent, atunci Legea există doar ca să condamne şi să ucidă." (Augustin din Hippo)„Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul

s-a înmulţit şi mai mult." (Apostolul Pavel, Romani 5:20)

A dezbate, într-un singur capitol, problema harului şi a legii, înseamnă a face o nedreptate acestui vast subiect. Ne-ar trebui, probabil, o întreagă carte pentru a înţelege în profunzime daunele, stricăciunile provocate în vieţile oamenilor datorită concentrării asupra legii în detrimentul harului lui Dumnezeu. Pe parcursul următoarelor pagini vom încerca să analizăm puţin de ce legalismul, într-o biserică abuzivă, se aseamănă cu gazul pus pe foc.

Prin natura lor, bisericile cu credinţă „toxică" înclină să adopte legalismul. Acesta poate avea mai multe forme, nuanţe sau culori. În unele biserici, deşi se predică Evanghelia harului, regulile „asta ai voie, asta n-ai voie" sau performanţele au mai multă importanţă decât ceea ce a făcut Isus pe cruce. Pentru a analiza subiectul abuzului spiritual, vom descrie două din formele cele mai răspândite de legalism, care tind să se extindă cu repeziciune în multe biserici abuzive.

Primul şi cel mai evident tip de abuz spiritual prin legalism este ceea ce am putea numi sindromul „crucea plus încă ceva". Acest sindrom se manifestă atunci când oamenii ştiu că intră în relaţie cu Dumnezeu prin har, datorită preţului cu care au fost răscumpăraţi prin cruce. Mai târziu, însă, relaţia cu Domnul şi cu ceilalţi este determinată de performanţele oamenilor, Pe scurt, credinciosul este îndemnat a crede că Dumnezeu îl iubeşte cu adevărat dacă ajunge la un nivel înalt de sfinţenie exterioară. De obicei, acest nivel este determinat de cultura creştină a denominaţiei respective sau de mediul din care provine liderul.

De obicei, liderii care abuzează de cei care îi urmează prin concentrare asupra legalismului, nu văd niciodată „zonele gri". Zona gri este un subiect despre care Biblia nu specifică dacă este păcătos sau nu. Subiecte ca: pot creştinii să bea vin, să folosească tablete contraceptive, să se uite la filme, să asculte muzică laică etc. Spre exemplu, haideţi să aruncăm o privire asupra unei păreri foarte răspândite în bisericile legaliste, în zona gri.

Aceste biserici spun că oamenii obişnuiau să bea vin in biserica primară, însă vinul era ne-alcoolic. Vinul, de fapt, este alcoolic încă de pe vremea lui Noe, David şi Solomon. În Psalmi şi în Proverbe ni se atrage mereu atenţia asupra excesului consumului de vin, ceea ce înseamnă, foarte clar, că vinul era alcoolic. Înainte de a se inventa frigiderul, sucul de fructe nu se putea consuma aşa cum îl consumăm noi azi. Critica adusă celor 120 din camera de sus, cum că erau beţi în ziua Rusaliilor, nu-şi are rostul, dacă vinul nu era alcoolic (Fapte 2:13).

Majoritatea liderilor care susţin că este un păcat ca un creştin să consume orice fel de băutură alcoolică, nu au încercat niciodată să desluşească mesajul din Deuteronom 14:26, sau să-l includă în teologia lor. Moise a încurajat poporul ca, dacă oraşul în care trebuia să-şi dea zeciuiala era mult prea departe, să folosească banii de zeciuială pe orice doreau ei, inclusiv vin sau alte băuturi fermentate: „Acolo, să cumperi cu argintul acela tot ce vei dori: boi, oi, vin şi băuturi tari, tot ce-ţi va plăcea, să le mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, şi să te bucuri tu şi familia ta." Puţini ar fi cei care ar spune că Moise ar fi încurajat pe cineva să cadă în păcat.

Poate consumul de vin sau de alcool să fie un păcat? O spunem clar şi răspicat că poate fi, în multe

situaţii. A bea până la intoxicare este greşit din punct de vedere biblic. Pavel îi încurajează pe cei care sunt liberi în anumite domenii, să nu îşi exercite libertatea înaintea celor cu o credinţă mai slabă (Romani 14:20-21). Dar atunci când îi scrie lui Timotei (1 Timotei 5:23), Pavel îl încurajează să bea puţin vin, căci îi era benefic pentru stomac. În multe „zone gri", consumul alcoolului trebuie să fie decis de fiecare om în parte, în funcţie de cei cu care este împreună, după cum îl călăuzeşte Duhul. De asemenea, cineva care a avut probleme cu alcoolul în trecut nu ar trebui să fie invitat deloc să consume alcool, deoarece reactivarea trecutului i-ar putea provoca neplăceri. Sclavia religioasă apare ori de câte ori extremele sunt puse pe seama călăuzirii Duhului Sfânt. Aşa cum spune Pavel „toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu".

Acest tip de legalism are efecte distructive pe termen lung şi acţionează în trei direcţii. Una este în spirit, fiind puterea religiei făcute de om, care încearcă să uzurpeze preoţia noastră. Isus a murit pentru ca relaţia intimă dintre noi şi Tatăl să fie restaurată. Dumnezeu doreşte atât de mult intimitatea cu noi, încât îşi pune în noi prezenţa Sa, Duhul Lui, atunci când ne năştem din nou. Tipul de control religios despre care vorbim este o subtilă încercare demonică de a ne jefui de călăuzirea Duhului Sfânt şi de a răspunde la alegerile pe care le avem de făcut în viaţă, nu doar datorită disciplinei, ci din bucuria de a răspunde Duhului Sfânt. Pavel, în Coloseni 2:20-23, referindu-se la acest subiect, spune:

„Dacă aţi murit împreună cu Cristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: 'Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! ' Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor, şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti."

În al doilea rând, legalismul reuşeşte, pe o perioadă de timp, să descurajeze victima, făcând-o să nu mai caute faţa lui Dumnezeu şi să nu I se mai închine. Şi atunci, persoana ajunge să se concentreze asupra ei însăşi. Aşa cum, cu hotărâre, spunea şi profetul Isaia, „toate faptele noastre bune nu sunt decât o cârpă murdară" (Isaia 64:6). Pavel spunea că el nu vrea să fie găsit având o neprihănire derivată din lege, ci, mai degrabă, din harul lui Isus. Fără nici o umbră de îndoială, creştinii sunt chemaţi să trăiască o viaţă de slujire, sacrificiu şi neprihănire. Dar, aşa după cum am discutat deja, acest mod de viaţă trebuie să izvorască din bucuria de a fi ascultător de Domnul, răspunzând îndemnurilor Duhului Sfânt, nu din încercările noastre nereuşite de a câştiga dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a dat un duh de robie care să ne facă să ne fie frică, ci un duh de înfiere. După cum spunea Pavel, Duhul din noi strigă „Ava, Tată!".

Aceasta este libertatea crucii - libertatea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi cunoscut de El! Atunci când, în vieţile noastre, accentul cade pe a primi lucruri de la Dumnezeu, tindem să fim reticenţi la a ne închina Lui şi a-L căuta. La urma urmei, de ce am îndrăzni să ne apropiem de El, când ştim ce păcătoşi îngrozitori suntem. De fapt, mulţi dintre noi, ca şi creştini, suntem plini de mândrie şi alte lucruri care ridică bariere între noi şi Dumnezeu. Dar de fiecare dată când cădem înapoi în sistemul legii şi încercăm să trăim o viaţă perfectă pentru a merita dragostea lui Dumnezeu, ne simţim osândiţi. Pavel i-a numit pe creştinii din Galatia „nebuni" pentru că ei au fost seduşi de această înşelare.

Dumnezeu a vorbit prin profetul Osea şi a spus că israeliţii nu trebuiau să se relaţioneze cu Domnul Dumnezeu Iehova cum ar face-o cu Baali. Baali este un nume al falsului dumnezeu Baal, care înseamnă stăpân, relaţia dintre el şi închinătorii lui fiind de stăpân-sclav. Dumnezeu doreşte ca noi să Îl cunoaştem ca Işi, adică iubit sau soţ, unul căruia îi pasă foarte mult de noi. Unii creştini, după ce au fost mântuiţi prin har, trăind în biserici de tip „crucea + legalismul", ajung să fie jefuiţi de înţelegerea naturii, bunătăţii şi milei lui Dumnezeu.

Isus a spus că atunci când adversarul nostru ne duce la judecată, trebuie să ne împăcăm cu el repede, în drumul spre locul judecăţii. Dacă noi îndrăznim să stăm înaintea lui Dumnezeu cu o atitudine de apărare, vom fi întotdeauna găsiţi vinovaţi. Nu trebuie să uităm că noi suntem păcătoşi mântuiţi prin har. Dar când cel care ne acuză are dreptate, să avem încredere în mila şi harul lui Dumnezeu şi să ne mărturisim păcatele, căci doar atunci Dumnezeu se va grăbi să ne ierte şi să ne aducă vindecare. După o anume perioadă de timp, oamenii care sunt prinşi în legalism nu mai pot distinge vocea Duhului Sfânt, care ne avertizează cu privire la păcatul nostru, de vocea acuzatoare a lui Satan, care vrea să ne distrugă. Când Dumnezeu ne pedepseşte, o face din dragoste şi din dorinţa de a ne vindeca. Satan vrea să arunce asupra sufletelor noastre lanţurile religiei, pentru a ne forţa să ne luptăm să atingem, fără a reuşi, perfecţiunea. Putem, într-un mod foarte subtil, să ne îndreptăm privirea de la iubirea lui Dumnezeu spre o frică nebiblică ce ne face să ne fie teamă să ne apropiem de El. Cât timp facem acest lucru, Isus este înlocuit de Baali-falsul dumnezeu al sclaviei. Vestea bună devine, încetul cu încetul, o veste rea.

A doua capcană a legalismului, în care cad multe biserici „toxice", este accentul exagerat pus pe

„misiune", neglijând astfel relaţiile. Când spunem relaţii, nu ne referim la faptul că membrii unei biserici nu petrec timp împreună, deşi, mult prea des, aşa stau lucrurile. Ci ne referim la modul în care ne evaluăm unii pe alţii. În loc să ne privim unii pe alţii ca daruri unice de la Dumnezeu, create după chipul şi asemănarea Lui şi vii prin Duhul Său, noi punem o valoare utilitară unii asupra altora. Nu ne mai preţuim pentru ceea ce suntem, ci ne evaluăm după performanţele sau contribuţiile noastre.

În primul tip de biserică legalistă pe care l-am analizat, rădăcina problemei era, de obicei, o săracă teologie a harului. În al doilea tip de biserică, poate exista o bună teologie, dar ea este ignorată sau călcată în picioare de „maşinăria slujirii". În acest tip de biserică, dacă ai fost rănit sau zdrobit până acolo încât să nu mai poţi contribui cu timp, energie şi bani, eşti considerat un sfânt de categoria a doua.

O biserică sănătoasă, după cum am mai spus, are patru componente de bază: o componentă a pregătirii, una a părtăşiei, una a armatei şi una de spital. O biserică cu o credinţă „toxică" tipică se specializează pe partea pregătirii şi pe cea a armatei. O astfel de biserică se concentrează asupra misiunii de a predica vestea bună şi a elibera captivii. Deseori, aceste biserici acceptă importanţa părtăşiei şi a relaţiilor. Însă relaţiile tind să fie din ce în ce mai mult centrate asupra misiunii şi tot mai puţin pe dragoste, prietenie şi vindecare. Într-o biserică bazată pe o credinţă „toxică", foarte rar există componenta de spital. Motivul este că spitalul e doar pentru cei care L-au ales de curând pe Cristos şi au nevoie de vindecare şi eliberare, ca parte a procesului iniţial de mântuire.

În mod tipic, consilierea celor cu probleme este scurtă, simplă şi ineficientă. Când un membru al bisericii începe să vorbească despre lucruri ca depresia, răspunsul clasic este: „Slujeşte mai mult şi atunci vei secera ce semeni". Când cineva acuză extenuarea, i se spune, pur şi simplu, să se roage mai mult. Nu să se roage pentru a petrece mai mult timp - cu Dumnezeu, ci, mai degrabă ca „să se concentreze din nou" pe lucrare. Când cineva vorbeşte despre faptul că vechi probleme apar din nou în viaţa lui, i se spune că aceste probleme nu sunt reale, pentru că toate lucrurile au fost făcute noi în Cristos. Când cineva vorbeşte despre ispite copleşitoare sau alte probleme, i se răspunde imediat: „Citeşte Biblia mai mult". Problema este că, deşi aceste răspunsuri sunt bune, ele deseori nu constituie întregul răspuns.

Credinţa „toxică" este, evident, o credinţă otrăvitoare şi periculoasă pentru sănătatea oamenilor. Dacă o biserică nu se concentrează pe dragostea, compasiunea şi harul lui Dumnezeu, poate veni o zi în care veste cea bună poate deveni vestea cea rea. Isus i-a mustrat pe liderii religioşi ai vremii Sale care înconjurau „marea şi pământul ca să facă un tovarăş de credinţă, şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, fac din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău ca ei înşişi" (Matei 23:15). Acei lideri erau foarte concentraţi asupra jertfelor exterioare, dar neglijau problemele inimii. Isus i-a asemănat cu nişte vase curate pe dinafară, dar murdare pe dinăuntru.

Datorită faptului că Dumnezeu este dragoste, întâia Lui prioritate este relaţia noastră cu El. În bisericile cu credinţă „toxică", accentul se pune întâi pe performanţă, iar apoi pe părtăşia cu Dumnezeu. În Ioan 15:8, Isus ne spune că Tatăl va fi proslăvit dacă aducem multe roade. Dar calea către rodnicia. noastră este „să rămânem în El". Procesul prin care putem împlini cea mai mare dintre porunci (Marcu 12:30), începe prin a-L iubi întâi pe Domnul cu toată inima noastră. Apoi urmează mintea noastră şi puterea noastră. Inversând această ordine, înseamnă că pe al treilea plan ar fi jertfele şi strădaniile noastre, pe al doilea a-L urma intelectual pe Dumnezeu, iar pe primul plan, ca

o temelie, închinarea şi rugăciunile noastre.

David spunea, în Psalmul 63:3, că bunătatea lui Dumnezeu este mai preţioasă decât însăşi viaţa. Atunci când un lider începe să se folosească de oameni pentru a-şi construi propriul imperiu, slujirea sa se schimbă dintr-o jertfă de bucurie, în sclavie. Problema nu se referă la faptul că noi ar trebui să trăim o viaţă de sacrificiu, ci că dărnicia, orice formă ar avea ea, ar trebui să izvorască din bucuria în Duhul Sfânt. Este mai bine să dai decât să primeşti, şi deseori noi nu putem intra în bucuria Domnului până când nu învăţăm să ne luăm crucea în fiecare zi. În cazul credinţei „toxice", pericolul este că oamenilor li se fură valoarea intrinsecă pe care Dumnezeu o dă fiecăruia dintre noi.

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult dintr-o multitudine de motive. Ne iubeşte pentru că suntem creaţia Lui. El ne iubeşte pentru că ne cunoaşte şi ne înţelege slăbiciunile. Ne iubeşte pentru că am fost creaţi după chipul Lui. Ne iubeşte pentru că Isus ne-a deschis o cale către El. Ne iubeşte pentru că, dacă ne-am încredinţat vieţile în mâna Lui, noi suntem acum fiicele şi fiii Săi umpluţi cu Duhul Sfânt. Într-o biserică ce adoptă credinţa „toxică", toate aceste motive sunt lăsate undeva în urmă. Oamenii sunt apreciaţi şi uitaţi aproape exclusiv datorită contribuţiei sau volumului de muncă depusă.

Acest tip de legalism, sau de relaţie cu Dumnezeu pe baza performanţei, afectează atât relaţia oamenilor cu Dumnezeu, cât şi pe cea dintre fraţi. În bisericile cu credinţă „toxică", există o clară tendinţă de ierarhizare. O persoană cu o slujire care implică vorbirea, devine mult mai importantă şi mai spirituală decât un voluntar care mătură în biserică.

Nu toate chemările sunt egale în importanţă, dar toţi sfinţii sunt egali în importanţă înaintea lui Dumnezeu şi aşa ar trebui să fie unii faţă de alţii. Pavel le-a spus celor din Corint să nu se mai privească unii pe alţii dintr-un punct de vedere lumesc, ci, mai degrabă, să se considere unii pe alţii noi creaţii în Cristos (2 Corinteni 5:16-17).

Isus le-a spus ucenicilor că cel mai mare dintre ei trebuie să fie slujitorul tuturor. Când latura misionară a bisericii ia o amploare mai mare decât dragostea, în mod inevitabil acea biserică va deveni din ce în ce mai mult un sistem bazat pe teoria lui Darwin, cu privire la supravieţuirea celui mai tare. În contrast cu acest sistem lumesc de valori, Pavel scrie bisericii din Corint:

„Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase nu au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste: pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă suferă un mădular, mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el." (1 Corinteni 12:22-26)

Lămurirea problemei bisericilor cu credinţă „toxică" începe atunci când unii membri de seamă ajung la

extenuare sau trebuie să apeleze, pentru o perioadă, la componenta de spital a bisericii. După cum am văzut deja, procesul de sfinţire durează o viaţă întreagă. Există perioade în vieţile noastre în care devenim suficient de sănătoşi spiritual ca să tratăm problemele de lungă durată pe care Dumnezeu vrea ca noi să le rezolvăm. Ca şi în cazul unor pacienţi care au neapărată nevoie de o operaţie, dacă sistemul lor imunitar este prea afectat sau prea slab, ei trebuie să se înzdrăvenească înainte ca operaţia să poată avea loc. Deseori Satan are întărituri în vieţile noastre, şi atunci el aşteaptă ani şi ani de-a rândul înainte de a ne manipula, ca să poată provoca pagubele cele mai mari în Împărăţia lui Dumnezeu. Când acele momente se apropie, atunci avem o foarte mare nevoie de a citi mai mult Biblia, de credinţă şi încredere în promisiunile lui Dumnezeu. Dar noi avem nevoie şi de o familie spirituală, unde transparenţa, dragostea şi compasiunea sunt valori nepreţuite. Dacă această atmosferă nu este prezentă, deseori noi devenim ca nişte struţi prostuţi care îşi îngroapă capetele în nisip.

În cartea Credinţa „toxică" A înţelege şi a depăşi dependenţa de religie, autorii dau următoarea definiţie dependenţei de religie:

„Un dependent de religie este o persoană care se foloseşte de credinţă pentru a evita realitatea şi responsabilitatea. Intenţia unei astfel de persoane nu este de a se închina lui Dumnezeu, ci de a-şi schimba percepţia asupra realităţii. O astfel de persoană este mânată de un perfecţionism care o face să caute să-şi câştige bunăvoinţa lui Dumnezeu prin strădanii din ce în ce mai mari. Religia, şi nu Dumnezeu, îi controlează viaţa."

Bisericile cu credinţă „toxică", ca şi religiile false, atrag mulţi oameni pentru că ele tind să dilueze problemele acestor oameni în sistem şi în limbaj. Membrii acestor biserici sunt descurajaţi chiar şi să vorbească despre problemele lor personale sau alte chestiuni intime. Când o fac totuşi, în loc de dragoste, vindecare sau încurajare li se dau răspunsuri expeditive. Când membrii încearcă să vorbească despre probleme reale din sistem, ei încep să fie atacaţi cu clasicele etichetări de „izabele" sau „răzvrătiţi". David s-a rugat fără teamă ca Dumnezeu să îi cerceteze inima şi să vadă dacă are vreo nelegiuire în ea. Biblia este plină de mesaje profetice, prin care ni se spune că Dumnezeu, în marea Lui dragoste, vrea să-Şi vindece copiii. Lui Dumnezeu nu îi este teamă să arate care sunt rănile şi păcatele din trupul Bisericii. El este dezamăgit atunci când noi nu ne încredem în mila Lui şi încercăm să ne ascundem problemele sau să ne justificăm.

Noi suntem chemaţi, fără nici o urmă de îndoială, să fim oameni ai misiunii. Duhul lui Dumnezeu este peste noi ca să vindecăm pe cei cu inima zdrobită şi să proclamăm libertate peste captivi. Suntem chemaţi să vindecăm bolnavii, să scoatem demonii şi să predicăm Evanghelia. Noi avem un mandat care ne spune că trebuie să ne îngrijim de orfani şi de văduve şi să vizităm pe cei închişi. Însă noi nu suntem doar o armată. Noi suntem o familie. Noi nu suntem doar o corporaţie proiectată să scoată un produs cât mai perfect şi mai eficient posibil. Noi suntem chemaţi să fim oameni care se iubesc unii pe alţii astfel încât lumea să vadă că noi suntem ucenicii lui Cristos. Această dragoste trebuie să se bazeze pe uimitorul har şi pe mila lui Dumnezeu - un dar nemeritat oferit fiecăruia dintre noi. Aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la disciplina din biserică. Înseamnă că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, ducându-ne poverile unii altora nu doar atunci când suntem tari, ci şi atunci când suntem slabi şi în momentele grele. Isus ne-a avertizat cu privire la liderii care, în loc să încurajeze, nu se opresc din a osândi oamenii:

„Ei leagă sarcini grele şi anevoie de purtat, şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte." (Matei23:4)

Capitolul 9: Semnele clasice de avertizare

Un prieten al meu, pe nume John, care fusese înainte un avid jucător de baschet, nu mai este acum capabil să joace din cauza rănilor la tendoanele din jurul rotulei. Când genunchiul i-a fost examinat de un specialist, acesta a fost uimit de gravitatea uzurii tendoanelor. L-a întrebat pe John de ce a aşteptat atât de mult timp până să vină la el. Doctorul i-a explicat că dacă ar fi avut grijă de genunchiul lui atunci când primele simptome au apărut, cu ani în urmă, situaţia nu ar fi fost atât de gravă. Prietenul meu a jucat ani de zile cu o durere crescândă în picior, dar nu s-a ocupat de ea. Până la urmă, neglijenţa lui a dus la afecţiuni ireversibile. Singurul mod în care John va mai putea juca baschet, în afară de o vindecare din partea lui Dumnezeu, este o operaţie foarte complicată şi extrem de costisitoare.

Neglijenţa lui John faţă de semnele de avertizare, este o ilustrare a experienţei multora dintre victimele care au de-a face cu lideri şi sisteme abuzive. Deseori oamenii suportă durerea până într-acolo încât durerile acumulate devin copleşitoare. Biserica fiind familia noastră în Dumnezeu, posibilitatea producerii de daune spirituale severe este o realitate. De dragul unei diplome, a unei avansări în carieră, a unei relaţii, sau în vreme de război, oamenii pot suporta, pentru un timp, un stres incredibil. Vor sfârşi prin a plăti preţul pentru acel stres, dar deseori merită să plăteşti pentru a atinge scopul respectiv. Rezultatul ignorării semnelor de avertizare privind abuzul spiritual este, pentru unii, un dezastru spiritual. Şi, până în momentul vindecării, dauna va afecta, aproape

întotdeauna, relaţia persoanei respective cu Dumnezeu.

Multe din victimele abuzului spiritual de lungă durată nu îşi mai recapătă niciodată dragostea dintâi pentru Dumnezeu. Deseori, singura cale de a ieşi din această deziluzie este a-I îngădui lui Dumnezeu să le „opereze" inimile. Însă, deseori, atunci când ei ajung să ia această decizie, inimile lor sunt deja atât de împietrite de mânie şi durere, încât sunt incapabili să se mai încreadă în Dumnezeu. Este periculos să ignorăm avertismentele de stres extrem sau de durere prelungită. Probabil că ignorarea semnelor de abuz spiritual este cea mai rea dintre ele datorită consecinţelor negative pentru suflet.

Iată care sunt cele mai comune semne de avertizare întâlnite în bisericile şi sistemele abuzive. În aproape orice biserică apar situaţii în care abuzul se produce în mod neintenţionat. Se fac greşeli pentru că noi toţi, inclusiv liderii, suntem oameni. Dacă cei din biserica primară nu ar fi avut lipsuri, Pavel nu ar fi scris multe din epistolele sale. Cei care caută biserica perfectă, sunt complet nerealişti. Eu le spun oamenilor care refuză să se hotărască pentru o anume biserică, deoarece ei o caută pe cea perfectă, că, dacă, intr-un final, au s-o găsească, ea va înceta să fie perfectă imediat ce ei vor ajunge acolo.

Nu spun toate acestea pentru că aş dori să critic fără discernământ toate bisericile. Urme ale unora dintre aceste forme de abuz vor fi în aproape orice biserică. Şi totuşi, într-o biserică cu adevărat abuzivă, multe din aceste manifestări vor fi evidente. Deseori, tendinţele abuzive nu ies la suprafaţă. Mulţi dintre oamenii care suferă de pe urma abuzului se concentrează atât de mult pe misiune, încât nu observă durerea pe care o suferă. Cum se spune, nu văd pădurea de copaci.

Un vizitator sau un nou membru al bisericii deseori nu-şi dă seama de ce se întâmplă deoarece el nu şi-a adâncit relaţiile cu cei din biserică. Noul membru poate fi cuprins de entuziasmul viziunii, sau poate fi concentrat asupra închinării sau a predicii. Tot aşa cum cineva poate vizita o familie fără a-şi da seama de abuzul sexual la care sunt supuşi copiii, la fel de greu este să cunoşti o biserică - familie dacă nu ai trăit împreună cu membrii ei o perioadă de timp. Aceasta este natura legăturii ţesute de Satan. O persoană nu este, de obicei, abuzată până când ea nu a investit destul timp şi bani ca să mai poată da înapoi. Şi deseori, cei care sunt implicaţi cu adevărat şi cunosc problemele, nu acţionează de teama avertismentelor şi etichetărilor de „izabele" ce vin din partea liderilor.

Acesta este motivul pentru care este atât de necesar să ne rugăm pentru a şti locul în care Dumnezeu vrea ca noi să I ne închinăm. Aceleaşi principii sănătoase pe care le adoptăm atunci când vrem să cunoaştem persoana cu care ne vom căsători, ar trebui să le punem în practică şi atunci când vrem să ne alăturăm unei biserici. Căsătoriile bazate pe o perioadă scurtă de peţire pot sfârşi în dezastru, în timp ce o perioadă mai lungă îţi poate da ocazia de a cunoaşte mai bine persoana cu care te căsătoreşti. Cel mai bun mod de a cunoaşte o biserică este de a vizita unele din grupurile mai mici şi de a încerca să cunoşti mai îndeaproape pe unii din membrii bisericii. Dacă oile sunt sănătoase şi fericite, atunci păstorii îşi fac bine treaba.

1. Atitudini elitiste şi (sau) de izolare

Teama tinde să nască izolare. „Sectele" creştine sunt, de obicei, conduse de lideri care cheamă la izolare de restul trupului lui Cristos şi de societate. Deseori, grupurile sau persoanele care doresc să controleze, manifestă un evident dispreţ faţă de ceilalţi. Izolarea, fie în cazul unor indivizi, familii sau instituţii este, de obicei, un mecanism de apărare. Când un grup trăieşte în frică, membrii lui vor apela la mândrie pentru a-şi justifica nevoia de distanţare faţă de ceilalţi. Rădăcina problemei nu este, de fapt, mândria, deşi aceasta poate fi o parte a ei, ci frica.

Când izolarea conduce la o distanţare de alte biserici care predică Evanghelia şi care învaţă din Biblie, atunci este posibil să avem de-a face cu mândria. Când liderii încep a spune lucruri de genul: „Uitaţi tot ce aţi învăţat despre Dumnezeu înainte de a veni aici" sau „Noi suntem singurii care avem adevărata revelaţie", înseamnă că acolo există o mare problemă. Biblia este plină de instrucţiuni care ne spun să privim cu dragoste pe toţi cei care îl mărturisesc pe Isus Cristos ca Domn. Apostolul Pavel afirma că nimeni nu poate spune că „Isus Cristos e Domn", decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). De fapt, Isus spunea că trupul lui Cristos va cunoaşte plinătatea voii lui Dumnezeu numai în unitate (Ioan 17:23). A te rupe de istoria Bisericii şi de alte grupuri de creştini născuţi din nou, înseamnă, de fapt, a divorţa de propria familie şi a-ţi nega genealogia.

Când membrilor unui grup li se cere să rupă toate relaţiile din afara grupului, ei trebuie să considere acest lucru ca un semnal de alarmă. Pavel spunea că noi suntem în lume, dar nu aparţinem lumii. Valorile şi practicile noastre creştine sunt deseori certate cu sistemul lumesc. Dar noi suntem chemaţi să fim lumini spirituale care răspândesc adevărata lumină a lui Isus. Aşa cum Domnul spunea:

„Şi oamenii nu aprind lumina ca să o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă." (Matei5:15)

Isus nu a căzut niciodată în păcat, dar a petrecut mult timp cu păcătoşii, inclusiv cu hoţii şi prostituatele. Relaţiile unui creştin trebuie să fie, în principal, cu fraţii şi surorile în Cristos, dar dacă noi ne rupem complet de vecinii şi colegii de serviciu, cum vor putea ei să vadă dovada dragostei lui Dumnezeu în noi şi prin noi?

Unele biserici şi culte sunt dominate de teama de responsabilitate, de a da cuiva socoteală. În Proverbe 18:1 se spune:

„Cel ursuz (care se separă de ceilalţi -n. t.) caută ce-i place lui, se supără de orice lucru bun."

El se separă de alţii căutând să-şi satisfacă propriile plăceri şi contrazice orice gândire corectă, înţeleaptă. Mândria spirituală poate apare în orice biserică, dar în cazul unei biserici caracterizată prin credinţă

„toxică", rădăcina cauzei separării este teama de a se apropia prea mult de alţii, căci atunci, aceştia ar putea observa teologia greşită sau comportamentul abuziv din acea biserică. Tot la fel, o familie în care un părinte îşi abuzează sexual copiii va evita contactele apropiate cu alte familii.

Când cineva este înrădăcinat în dragostea lui Dumnezeu, simţul siguranţei şi semnificaţiei sale vine din relaţia sa cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Când siguranţa şi semnificaţia noastră izvorăsc din performanţele pe care le atingem, atunci noi nu dorim să stăm prea aproape de alţii de teama de a nu fi comparaţi cu ei şi de a nu părea mai puţin plini de succes decât ei.

Un alt lucru rău care rezultă din atitudinea elitistă a liderilor este acela că ei îşi aplică lor înşişi standarde diferite de cele pe care le aplică oamenilor din biserică. Când această diferenţiere ajunge la extremă, liderii vor simţi chiar că Dumnezeu le dă o „autorizaţie specială" pentru a face ceea ce vor ei, chiar dacă faptele lor nu corespund standardelor biblice obişnuite. Este o mentalitate de „ei şi noi". Liderii care se află într-o astfel de situaţie, deseori se consideră „unşii lui Dumnezeu". În curând, structura bisericii va cunoaşte o ierarhie şi o ordine a eşaloanelor asemenea unei societăţi comerciale laice, bazată pe principii şi valori lumeşti. Cu cât eşti mai aproape de vârful piramidei, cu atât eşti mai „spiritual". Cei care se află pe treptele de jos, „oile", sunt acolo ca să susţină slujirea „celor unşi". Această atitudine este în totală contradicţie cu ceea ce spune Pavel în Efeseni 4:1l-13. Pavel afirmă că apostolii, proorocii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii sunt acolo pentru a pregăti şi echipa biserica, oamenii, pentru ca ei să facă lucrarea de slujire.

Liderii care adoptă o atitudine de elitism răspund la întrebările referitoare la comportament şi bani cu citatul biblic „Nu te atinge de unsul Domnului". Aceste cuvinte, ce aparţin lui David, sunt folosite prin scoaterea lor din context. Uneori, în bisericile abuzive, pastorii se vor supăra foc dacă nu li te adresezi cu titlul lor de „pastor". Isus ne-a avertizat cu privire la fixaţia pe care am putea-o avea cu privire la titluri:

„ Şi 'Tată' să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru, Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi 'învăţători'; căci Unul singur este învăţătorul vostru: Cristosul." (Matei23:9-10)

Liderii delegaţi de Dumnezeu trebuie onoraţi ca daruri ale lui Dumnezeu pentru trupul lui Cristos, dar, în

acelaşi timp, ei nu trebuie să se poziţioneze mai presus de trup, căci acesta este locul lui Dumnezeu, nu al vreunui om. Isus ne-a avertizat că liderii numiţi de El nu trebuie să fie ca neamurile cărora le place să stăpânească cu autoritate peste oameni ci, mai degrabă, ar trebui să se modeleze după El. Deşi El era Domn şi Stăpân, El nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească.

2. Lideri care practică „blestemul" sau judecata

Unul dintre clasicele (şi tristele) exemple de elitism care apar deseori în bisericile abuzive, este cel ce ar putea fi numit „blestemarea" acelora din turmă care se decid să plece, sau care refuză să se supună în domeniile care ridică unele semne de întrebare. În astfel de situaţii, liderii abuzivi vor lansa judecăţi asupra acelora pe care ei îi percep ca fiind nesupuşi. Blestemele nu vor fi pe faţă sau cu glas tare, ci vor fi îmbrăcate într-o terminologie biblică.

Un tip de blestem des întâlnit este proclamarea publică de genul: „Cutare şi cutare a «rupt legământul» cu biserica sau cu liderii". Este extrem de trist atunci când cineva trebuie să se rupă de un cerc restrâns de prieteni, cu care şi-a împărtăşit viaţa, fiind apoi considerat turist prin biserici. Dar atunci când un lider, din dorinţa de a se apăra, de a se răzbuna sau din cauza temerilor, îi atacă în public pe cei care nu vor să se supună, atunci este vorba de blestem. Acest lucru este greşit din două motive. Isus s spus: „Nu judecaţi" (Matei 7:1). El este Judecătorul nostru. De obicei, înlăuntrul nostru există prea multe motive amestecate pentru ca să putem face o judecată dreaptă. Cei care fac astfel de judecăţi, citează, de obicei, exemplul lui Petru, cu Anania şi Safira. Din acest text, putem deduce că, se pare, Petru nu a rezolvat situaţia într-o întâlnire publică. El a făcut-o într-o întâlnire restrânsă, împreună doar cu ceilalţi lideri. În al doilea rând, şi mult mai important, Petru vorbea folosindu-şi darul cuvântului de cunoştinţă şi al profeţiei. Domnul a împlinit acel cuvânt imediat. Afirmaţiile lui Petru nu au fost o judecată, ci o dezvăluire a intenţiilor şi acţiunii lui Dumnezeu.

Un alt argument pro „blestem" pe care îl aduc unii este folosirea poruncii pe care Pavel a dat-o bisericii din Corint de a nu avea legături cu bărbatul care a avut relaţii sexuale cu mama lui vitregă (vezi 1 Corinteni 5). Ceea ce este extrem de important în acea situaţie este că acel bărbat făcea parte din biserică şi trăia într-o imoralitate izbitoare. Isus ne-a arătat cei trei paşi ai procesului prin care putem să ne ocupăm de fraţii sau surorile care au în vieţile lor păcate clare, cum ar fi imoralitatea. Pavel nu l-a judecat pe omul respectiv pentru că el nu era de acord cu stilul de conducere al liderilor bisericii. Întreaga epistolă 1 Corinteni se referă la îndepărtarea din biserică a celor care trăiesc în păcat, dar care susţin că sunt creştini. Nu există nici o indicaţie cum că ar fi fost vorba de control, abuz sau legalism. Ca lider, am fost nevoit să decid ca un frate să fie îndepărtat din biserică. Dar aceasta numai după ce cei doi paşi din Matei 18:15-16 au fost făcuţi. Bărbatul care se afla în acea situaţie, a fost găsit vinovat în două din trei cazuri de sex în afara căsătoriei şi de seducerea femeilor necăsătorite din biserică.

Pronunţarea publică a acuzaţiilor de răzvrătire sau comportament izabelic, are cel puţin trei faţete. În primul rând, noi, ca lideri, trebuie să ne dăm seama că oamenii nu ne aparţin. Isus este adevăratul lor păstor. Ei nu sunt sub autoritatea noastră, ci a lui Dumnezeu. Dacă ei păcătuiesc faţă de mine, atunci eu trebuie să fiu gata să îi iert, tot aşa cum Tatăl vrea să mă ierte pe mine. Faptul că unii păstori aruncă asemenea acuzaţii în public este un indiciu că ei nu slujesc cu o adevărată inimă de păstor. Atitudinea mea şi dorinţa mea pentru oi ar trebui să fie ca, dacă nu le pot sluji şi conduce în aşa fel încât să le fie bine, atunci ele să-şi găsească o biserică şi un lider care pot s-o facă. Inima mea ar trebui să fie îndreptată înspre ele, nu spre zidirea slujirii mele.

În al doilea rând, odată ce a fost lansată etichetarea persoanei în mod public, ea va continua să o urmărească mult timp. Aceste acuzaţii vor dăuna celor care nici măcar nu trebuie să ştie că aceste conflicte au loc. Unii consilieri aseamănă stresul rezultat din astfel de acuzaţii cu sindromul de stres tardiv caracteristic multora dintre veteranii războiului din Vietnam. Oricum l-am numi, atunci când cineva pune suflet şi îşi dedică ani din viaţă unei biserici, pentru ca apoi să plece din biserică în urma unui conflict, durerea poate fi traumatizantă, indiferent dacă a avut sau nu dreptate. Chiar şi în cele mai groaznice situaţii, când oaia acuzată este, într-adevăr, o Izabelă sau un rebel, ca şi lider, rugăciunea mea ar trebui să fie ca ei să găsească har şi vindecare. În loc să pun sare pe rană sau să otrăvesc apele din jurul meu doar pentru că eu însumi am fost rănit, ar trebui să fiu, pe cât este posibil, în pace cu acei oameni, chiar dacă a trebuit să oprim părtăşia. Să ne amintim că trebuie să facem diferenţa între duşmanul nostru, Satan, şi victimele lui, care sunt, uneori, creştini înşelaţi.

A treia problemă privind judecata într-o astfel de manieră, este că nici unul dintre noi nu este atât de desăvârşit încât să poată judeca în locul lui Isus. De obicei, pastorul consideră că biserica este un copil drag lui. El şi-a pus inima şi sufletul în ea. Când cineva încearcă să provoace daune bisericii, păstorul poate deveni ca o ursoaică ce atacă oaia rea pentru a le proteja pe celelalte. Liderii trebuie să îşi dea seama că, în astfel de situaţii, deşi s-ar putea ca persoana în cauză să păcătuiască cu adevărat, ei trebuie să-şi pună totuşi întrebarea: „De ce sunt atât de supărat pe această persoană?".

Reacţionez eu aşa din cauza pericolului la care i-ar putea expune pe ceilalţi sau pentru că mi-e teamă să nu aducă daune imperiului meu? Răspund eu aşa cum ar face-o Cristos sau sunt un sclav al nevoii mele de succes şi respect din partea celorlalţi? Să ne amintim cum S-a comportat Isus atunci când popularitatea Lui scădea. El i-a întrebat pe cei doisprezece dacă nu doreau şi ei să plece. Nu Şi-a manifestat nici o pretenţie şi nu a atacat pe nimeni. După cum a spus-o în Ioan 14:30, Satan nu avea nimic în El, nimic cu care să-L fi putut manipula.

3. Negarea voinţei libere şi invadarea intimităţii

Isus a murit pe cruce pentru ca intimitatea personală cu Dumnezeu Tatăl şi cu El să poată fi restaurată (Ioan 17:3). Pavel caracterizează fiii şi fiicele lui Dumnezeu ca fiind cei conduşi de Duhul Sfânt. Una dintre căile cele mai obişnuite prin care un creştin poate fi abuzat de un lider creştin este controlul şi manipularea vieţii lui. Un lider este chemat să predice şi să înveţe pe alţii cu privire la lucruri cum ar fi o viaţă sfântă, moralitate şi etică biblică. Pe lângă aceasta, liderii bisericii trebuie să-i avertizeze pe oameni cu privire la consecinţele păcatului. În situaţii extreme de desconsiderare voită a moralităţii biblice, liderii trebuie să îi disciplineze pe membrii bisericii, conform cu Matei 18:15-20. Când conducătorii bisericii încep să controleze, ei uzurpă călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului. Zonele în care se încearcă exercitarea controlului într-o manieră nesănătoasă, sunt:

• Controlul asupra alegerii individuale în ce priveşte căsătoria, cariera, etc.

• Manipularea timpului şi banilor membrilor bisericii

• Controlul finanţelor bisericii

• Manipularea membrilor pentru ca ei să-şi asume sarcini şi responsabilităţi, etc.

Eu cred cu tărie în principiul zeciuielii. De fapt, ca şi pastor, nu cred că o persoană s-a alăturat cu adevărat unei biserici, până când nu a început să dea zeciuială. Însă aceasta trebuie să fie o decizie pe care să o ia fiecare individ în parte, nu în urma constrângerii sau a manipulării. Manipularea este folosirea fricii, a flatării şi (sau) a vinovăţiei, pentru a determina pe cineva să facă ceva ce nu doreşte să facă. Noi, ca şi creştini, suntem chemaţi să trăim o viaţă de sacrificiu. Dar, aşa cum am văzut puţin mai înainte, Dumnezeu vrea ca noi să facem alegeri din dragoste, pentru El şi pentru ceilalţi. Dumnezeu vrea ca noi să dăm cu bucurie, nu pentru că suntem obligaţi sau manipulaţi. Aşa cum Pavel spunea bisericii din Roma:

„Noi nu am primit un duh de robie, ca să ne mai fie frică." (Romani8:15)

Deseori, oamenilor care fac parte dintr-un sistem abuziv nu li se mai permite nici un pic de intimitate în ce priveşte finanţele lor, patul conjugal şi aşa mai departe. Într-o căsătorie creştină sănătoasă, de exemplu, comportamentul sexual al cuplului este guvernat de dorinţa de a se satisface unul pe altul, nu de a se folosi unul de altul. Pe lângă principiile biblice care arată ce este şi ce nu este imoralitatea sexuală, cuplul îşi alege practicile sexuale din dragoste şi prietenie reciprocă. Aşa cum spunea Pavel, „patul conjugal să fie nepângărit", dar el trebuie să fie, de asemenea, sacru. În unele biserici abuzive, unii pastori numiţi „de sus" se amestecă în fiecare domeniu al vieţii „oilor" lor. Acest tip de control este, fără îndoială, o încălcare a intimităţii şi o pângărire a unei zone pe care

Dumnezeu o vede ca sacră.

Uneori, bisericile cu credinţă „toxică" se caracterizează printr-o serioasă lipsă de membri educaţi. În astfel de biserici, liderii descurajează oamenii de a avea încredere în propria lor înţelegere a Bibliei. Dumnezeu ne-a creat pe toţi ca să operăm nu doar ca fiinţe spirituale şi fizice, ci şi ca fiinţe intelectuale. Luca afirma că:

„Iudeii aceştia aveau o inimă mai nobilă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa." (Fapte 17:11)

În unele biserici toxice există tendinţa de a se renunţa la gândire. Oamenii sunt încurajaţi şi manipulaţi cu putere să dea şi să slujească, însă nu şi să-şi adâncească cunoştinţele biblice sau să-şi folosească minţile. Acest tip de biserică poate fi numit „biserica clişeu". Ea reduce teologia la zicale religioase banale sau la citatele preferate ale pastorului, folosind greşit versete care nu pot fi corect înţelese pentru că sunt scoase din context. Pe de altă parte, dacă o biserică este alcătuită în special din muncitori şi oameni săraci nu înseamnă nicidecum că ea este un mediu abuziv în sine.

4. Lideri care nu dau socoteală nimănui

Oamenii care sunt în poziţii de conducere trebuie lăsaţi să conducă, altfel nu sunt lideri. Cu toate acestea, deoarece biserica este o familie, nu o ierarhie, membrii bisericii trebuie să aibă dreptul de a pune, în smerenie, întrebări. Deseori pastorii sunt abuzaţi de membrii Bisericii, care sunt împotriva autorităţii şi controlaţi de mândrie. Există însă unii lideri care adoptă atitudinea de stăpân şi nu de slujitor. Isus a venit ca slujitor pentru noi toţi, dar El i-a condus pe ucenici, nu invers. Pe fondul dragostei, smereniei şi dedicării, orice membru al bisericii trebuie să aibă libertatea de a pune întrebări. Dar ei trebuie doar să pună întrebări. Deseori oamenii spun: „Aş vrea să vă pun o întrebare", dar, de fapt, ei cer, nerostit, punerea de acord cu părerea sau voia lor. Când un membru dedicat bisericii are întrebări, trebuie să se poată apropia de lideri şi să pună întrebări, cum ar fi: „De ce adoptăm noi această slujire? Nu înţeleg", sau „Nu înţeleg de ce această lucrare este atât de costisitoare; mă puteţi ajuta să înţeleg importanţa costului?". Liderii sănătoşi spiritual şi inteligenţi vor ca şi cei care îi urmează să fie la fel. Aceşti lideri nu percep astfel de întrebări puse în smerenie şi la momente potrivite, ca fiind atacuri la adresa autorităţii lor. Liderilor nespirituali le este mereu teamă să nu fie văzuţi ca nişte conducători care au greşit. Ei se apără ţinându- se la distanţă de oameni, ca să nu li se poată reproşa niciodată nimic.

Abuzul financiar este, probabil, unul dintre cele mai uşor de observat abuzuri pe care le comit multe biserici. Din nefericire, există multe biserici care nu folosesc banii într-un mod atent. Nici nu mai e nevoie să spunem că dacă un lider îşi foloseşte poziţia pentru a folosi fondurile bisericii în scopuri personale, peste salariul pe care îl primeşte (în urma stabilirii acestui salariu de comun acord), atunci este vorba de furt. Multe biserici, însă, abuzează de liderii lor cerându-le păstorilor să lucreze pentru un salariu insuficient ca să-şi susţină familia, salariu care este sub media venitului membrilor bisericii. Pavel spunea:

„Vrednic este lucrătorul de plata lui." (1Timotei5:18)

Cei care nu sunt de acord ca pastorul să primească un salariu echivalent cu al unui lucrător laic cu responsabilităţi similare, vor spune adesea: „Cei care lucrează în slujire, ar trebui să trăiască prin credinţă". Toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască prin credinţă şi toţi creştinii sunt chemaţi să fie slujitori ai Evangheliei. Despre cei care sunt chemaţi să slujească „cu normă întreagă", Biblia spune că sunt„vrednici de o cinste dublă". A păstori este una din cele mai stresante funcţii. Membrii bisericilor ar trebui să aibă grijă ca liderii lor sa aibă cele necesare, căci astfel, eliberaţi de stresul financiar, ei se pot concentra total asupra bisericii.

Totuşi, există şi lupi în haine de oi. Pot fi şi lideri care văd în slujirea lor o modalitate de a face bani. Banii bisericii trebuie să fie un subiect ce trece de atribuţiile comitetului bisericii. O biserică sănătoasă ar trebui să discute cu membrii săi situaţia financiară a bisericii cel puţin o dată la trei luni. O dată pe lună ar fi cel mai sigur. Liderii care văd banii bisericii ca pe o modalitate de extindere a Împărăţiei lui Dumnezeu nu au nici o reţinere, nimic de ascuns când e vorba de a spune unde s-au dus banii. Aceasta nu înseamnă că membrii au dreptul să ceară schimbări în ceea ce priveşte cheltuielile. Să ne reamintim, liderii trebuie lăsaţi să conducă. Deseori, cei care nu sunt implicaţi într-un sistem sau într-un program, nu pot să înţeleagă toate costurile necesare. Dar atunci când membrii bisericii înţeleg că banii lor sunt cheltuiţi pentru lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu, ei sunt stimulaţi să dea şi pe mai departe cu bucurie.

Atunci când, în mod repetat, liderii folosesc greşit banii bisericii, înseamnă că ei folosesc resursele financiare într-un mod iresponsabil. Ei vor da citate măreţe prin care vor încerca să se scuze, spunând că există diferenţe între modul de lucru laic şi cel cleric, etc. Dacă se vor exercita presiuni asupra lor, atunci ei vor apela la etichetări ca „răzvrătire", „nesupunere" şi vor afişa nişte feţe triste. Acest comportament este identic cu cel al unui părinte care îşi abuzează copilul. El se va înfuria şi se va apăra când alţii vor observa simptomele abuzului la copiii săi. Când există deschidere şi transparenţă, există foarte puţin loc ca Diavolul să intre.

5. Nehotărâre între a-I sluji lui Dumnezeu şi a-i sluji liderului

În orice relaţie, inclusiv în cea dintre un păstor şi un membru al unei biserici, dragostea implică, deseori, oferirea de daruri. Uneori, darul poate fi o sumă de bani, un obiect de valoare, iar alteori un ajutor dat acelei persoane. Demonstraţiile de dragoste pot deveni abuzuri când darurile de slujire sunt revendicate.

Isus le-a spus ucenicilor că El nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească. Liderii sunt chemaţi să conducă, dar ei trebuie să o facă cu o inimă de slujitor. El i-a instruit pe ucenici să nu fie ca neamurile cărora le place să stăpânească peste oameni cu autoritate. Gând pastorul cere servicii şi atitudini servile din partea membrilor, este clar că el nu îl reprezintă pe Cristos. Există o problemă de care bisericile abuzive se lovesc fără încetare. Folosirea unor cuvinte ca: „Am dori să vedem la voi o inimă de slujitor", cu scopul de a manipula oamenii pentru a sluji şi dărui, trebuie să fie întotdeauna un semnal de alarmă.

În unele ţări din Lumea a Treia, există întotdeauna problema etnocentricităţii, adică, valorile culturale ale mediului din care oamenii provin deseori se infiltrează în cultura creştină. În unele biserici africane, de exemplu, am văzut cum pastorul cerea să fie tratat aşa cum un şef de trib este tratat în cultura lor.

Creştinii trebuie să arate întotdeauna respect pentru autoritatea şi responsabilitatea la care Dumnezeu i-a chemat pe lideri. Însă acest lucru poate fi denaturat atunci când un lider profită de oameni. Am vorbit cu foşti membri ai unor biserici abuzive, care-mi povesteau că au fost obligaţi să meargă la pastor, pentru a-i curăţa zăpada din faţa casei sau a-i repara ceva în pivniţă. Când un pastor cere să i se ofere daruri sau servicii, atunci este vorba, fără îndoială, de abuz.

6. Legalismul şi condamnarea

Deseori, din cauza izolării şi a necunoaşterii Bibliei, liderii folosesc legalismul pentru a-i ţine din scurt pe membrii bisericii. În trecut, oraşele miniere erau proprietatea exclusivă a companiei miniere. Deseori, singura slujbă pe care o puteai găsi era în mină. Dar magazinele şi casele deţinute de companie erau în aşa fel conduse şi preţurile lor astfel stabilite, încât să îi ţină pe mineri mereu în datorii. Cu cât mai multe datorii avea lucrătorul, cu atât devenea mai înrobit. Aşa cum spune cântecul: „Mi-am vândut sufletul magazinului companiei". Aceasta este o imagine a bisericilor care se concentrează pe regulile ce spun: „Asta ai voie să faci, asta n-ai voie sa faci". De vreme ce nimeni nu poate fi perfect, conducerea va folosi condamnarea ca pe o armă prin care să-i lege pe oameni. Oamenii vor veni la biserică de frică şi cu un sentiment de vinovăţie, nu cu bucurie. În loc ca rugăciunea personală să fie un timp de dragoste şi comuniune, ea va deveni un fel de trudă religioasă. În loc să fie jertfe de bucurie, slujirea şi dărnicia vor deveni un sistem legalist.

Aşa cum am văzut în capitolul precedent, există în viaţa unui credincios domenii în care el trebuie să-şi asume responsabilităţi. Domenii cum ar fi consumul de vin, luarea de pilule contraceptive, tipurile de sex în căsătorie, şcoala la domiciliu etc. , sunt, cele mai multe, „zone gri". Despre ele, Biblia nu spune explicit dacă sunt bune sau greşite. Acestea sunt domeniile în care indivizii sau cuplurile trebuie să decidă ce le vorbeşte Biblia, ce le spune Duhul Sfânt şi care sunt părerile lor personale. Pavel spunea:

„... toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu." (Romani8:14)

Atunci când un lider încearcă să controleze oamenii în aceste domenii, el îi jefuieşte de preoţia lor în Cristos. Când o biserică ajunge să se concentreze mai mult pe a câştiga dragostea lui Dumnezeu, decât pe ceea ce a făcut Isus pe cruce, legalismul şi legea vor înlocui, subtil, harul. Amvonul va fi folosit tot mai mult pentru a pune legături peste oameni, prin condamnare. În loc ca oamenii să fie încurajaţi să umble în libertatea Duhului Sfânt, căutarea perfecţiunii exterioare devine, tot mai des, o capcană. Serviciile de închinare nu mai sunt momente de sărbătoare a victoriei lui Isus, ci sesiuni de religioasă flagelare a sufletelor.

Liderii trebuie să-i încurajeze pe oameni să trăiască vieţi sfinte, pe placul lui Dumnezeu. Dar libertatea de a o face vine de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, prezenţa lui Dumnezeu, este darul fără plată al vieţii, pe care l-am primit prin cruce. Satan, fiind acuzatorul, foloseşte în mod constant legalismul pentru a ne descuraja şi a ne distruge. Când liderii folosesc mereu legea pentru a certa cu asprime şi a descuraja oile, încurajarea unsă de Duhul Sfânt este înlocuită de condamnare demonică. Isaia, profeţind despre Isus, spunea că El nu va zdrobi trestia frântă şi nu va stinge mucul care arde (Isaia 42:3). Deseori, oamenii care au fost ani de zile în biserici legaliste, păstrează un timp îndelungat sindromul păcatului. Iacov vorbeşte despre mărturisirea păcatelor unii altora pentru a primi vindecare. Dar într-un sistem legalist, oamenilor le este teamă să-şi aducă legăturile sclaviei la lumină. În loc de o atmosferă de dragoste, acceptare şi vindecare, domină un sistem al neprihănirii exterioare şi al tulburării interioare. Când valoarea unui grup este determinată de nivelul de perfecţiune, grupul acela va pune întotdeauna pe primul plan problemele şi nu acţiunile ce duc spre vindecare.

O foarte clară formă de abuz este şi atunci când pastorul îşi arogă dreptul de a încălca intimitatea mărturisirii. Aici nu ne referim la a da oficialităţilor numele unui criminal sau al unui om care abuzează sexual copiii, aşa cum cer legile, pentru a-i proteja pe cei nevinovaţi. Ci, în acest caz, ne referim la faptul că unii păstori preiau informaţia care le-a fost împărtăşită cu încredere în timpul unei consilieri şi, fără a ţine cont de inima şi vindecarea celui care a păcătuit, o foloseşte deschis în predică pentru a da un exemplu celorlalţi. De obicei, aceasta se întâmplă deoarece pastorul simte nevoia de a impresiona turma, arătându-i că el este mai sfânt, superior celor cărora le slujeşte. Aceasta este o încercare de a introduce teama în biserică, cu scopul de a obţine controlul asupra ei, Evident, grija principală a acestui tip de pastor nu este oaia, oricât de bine ar suna predica sa.

7. Sindromul ţapului ispăşitor. Sindromul negării

Expresia „ţap ispăşitor" vine din Levitic 16. Pentru răscumpărarea păcatelor poporului evreu, trebuia ca un ţap să fie ucis şi un altul eliberat. Ţapul lăsat liber în pustie este o prefigurare a eliberării noastre datorită preţului plătit de Isus pentru păcatele noastre.

Dar aceasta poate căpăta o cu totul altă semnificaţie atunci când ţapul ispăşitor este folosit ca o formă de negare. Când cineva caută să-şi extragă sensul şi siguranţa din performanţele înregistrate, atunci acea persoană va încerca, de obicei, să evite confruntările şi responsabilitatea faţă de cineva. Când este pusă în faţa unei

probleme, acea persoană va recurge imediat la scuze, sau va începe să se apere. O persoană care este

obişnuită să evite a fi mustrată, deseori va apela la sindromul „ţapului ispăşitor". Asta înseamnă că niciodată nu e vina lui. Vina, întotdeauna, este a altcuiva. Aceasta poate duce la două lucruri: în primul rând, critica este direcţionată mereu spre altcineva, iar în al doilea rând, frustrarea şi furia generată de situaţia ivită pot fi descărcate asupra ţapului ispăşitor. Actul acesta va scădea temporar tensiunea situaţiei, dezamorsând-o.

Iată cum ne spune Margaret Josephson Rinck că putem identifica acest proces de folosire a cuiva ca ţap ispăşitor:

„În acest proces, membrii familiei (sau ai sistemului) au o înţelegere tacită: «Noi suntem în regulă, dar x sau y are, sau este, o problemă»."

Sindromul „ţapului ispăşitor" este un mecanism de apărare psihologică, folosit pentru a răspândi îngrijorarea în sânul sistemului. (Amintiţi-vă că un sistem este o entitate care are atât conţinut (idei, rol şi definiţii), cât şi procese (adică modalităţi de a face anumite lucruri), şi este complet în sine. Într-un fel, un sistem este suma părţilor sale, dar este mai mare decât aceasta. Are „o viaţă proprie", dincolo de membrii săi, luaţi ca indivizi.

Atâta timp cât noi (sau organizaţia) privim la cel sau cei aşa-zişi „oameni problemă", nu mai suntem nevoiţi să ne uităm la propriile noastre eşecuri. Ţapul ispăşitor acaparează întreaga noastră atenţie, întorcându-ne ochii de la căderile noastre, purtând vina şi ruşinea în locul nostru. Ori de câte ori vedem acest sindrom manifestându-se în vreun sistem, fie el familie, fie organizaţie, trebuie să ne dăm seama că este vorba, de fapt, de probleme mai adânci decât cele ce se văd la suprafaţă, şi care sunt ignorate.

Acest proces de găsire a unui ţap ispăşitor este foarte subtil şi, de multe ori, nici chiar victima nu-şi dă seama de ce se întâmplă. Uneori, ea pare a avea o problemă, iar ceilalţi par a încerca „doar să o ajute". De obicei, ţapul ispăşitor este o persoană foarte sensibilă la anxietatea, la neliniştea din sistem.

Deseori, sistemele (inclusiv bisericile) şi familiile vor căuta mai degrabă să găsească un ţap ispăşitor, decât să găsească o rezolvare a problemelor dureroase. Asta, mai ales dacă acceptarea existenţei problemei poate duce la pericolul eşecului, la pierderea vânzărilor, la scăderea numărului de oameni, a prestigiului, etc. Un manager nepriceput va da vina pe agenţii lui de vânzări dacă firma lui nu are succes, neînregistrând vânzări.

Deseori, pastorii dau vina pe oameni pentru că biserica nu creşte; ei spun că oamenii nu sunt darnici, nu slujesc şi nu se roagă suficient. Uneori creştinii au tendinţa de a da vina pe Satan pentru toate problemele lor, pentru ca imediat apoi să citeze pasajul din 1 Ioan 4:4:

„... Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume... "

Când un sistem cade pradă dorinţei de a găsi un ţap ispăşitor, el devine un cerc vicios, în care toată lumea are suspiciuni faţă de toată lumea. Oamenilor le va fi teamă să ceară ajutor sau să-şi mărturisească problemele.

„Veriga slabă" este, de obicei, atacată pentru lipsă de dedicare şi credinţă. Cea mai mare problemă a unei biserici afectate de acest sindrom, este faptul că vindecarea şi plinătatea devin lucruri rare. Şi cu cât mai mult creşte tensiunea, sub constanta presiune a lui Satan şi a problemelor vieţii, cu atât oamenii devin mai bolnavi. Când unul dintre lideri este extenuat şi are nevoie de o pauză, el este repede catalogat ca fiind un om care „a căzut" sau „şi-a pierdut credinţa". Conducerea fiind judecată după succesele pe care le obţine, păstorii deseori se vor folosi de oi numai atâta timp cât acestea sunt performante, debarasându-se de ele imediat ce ele, cred ei, nu mai corespund scopurilor lor. Sindromul „ţapului ispăşitor" este, de obicei, problema numărul unu a bisericilor cu credinţă „toxică". Membrii sunt trataţi ca nişte bunuri prin care conducerea obţine ceea ce doreşte.

După cum am văzut mai devreme, oamenii prinşi în capcana bisericilor abuzive sunt dependenţi de religie. Când o biserică, de la lideri în jos, este alcătuită aproape exclusiv din dependenţi de religie, Isus devine drogul lor sau instrumentul lor pentru negare. Relaţia lor personală cu Dumnezeu este deseori desconsiderată, tratată cu uşurinţă. Rugăciunea şi închinarea sunt văzute mai mult ca nişte unelte, decât ca o modalitate de comunicare cu Dumnezeu.

8. O continuă schimbare de lideri şi echipe de conducere

Acest ultim semnal de avertizare a prezenţei abuzului este, probabil, cel mai uşor de observat de către cei care nu sunt implicaţi în acea biserică. Ei vor constata că, în mod periodic, liderii de sub conducerea liderului principal sau pleacă sau sunt concediaţi. De obicei, aceste acţiuni nu primesc o explicaţie clară, coerentă, sau sunt învăluite în acuzaţii care, de obicei, contrastează cu caracterul ştiut al liderului alungat. Motivul esenţial este aproape întotdeauna acelaşi: liderul sau membrul echipei de conducere fie a avut o confruntare cu liderul principal

abuziv, fie a spus clar că nu mai poate suporta să facă parte din acel sistem abuziv. Aşa cum spunea W. C. Fields în binecunoscuta sa remarcă:

„Un om poate să-i păcălească pe unii tot timpul, pe toţi, uneori, dar nu poate să-i păcălească pe toţi oamenii întotdeauna."

Majoritatea liderilor inteligenţi, inclusiv cei abuzivi, vor să fie cât mai bine ajutaţi de oameni. Excepţie fac, bineînţeles, liderii nesiguri, care se simt ameninţaţi de cei care au mai multe daruri ca ei, sau care sunt mai împliniţi spiritual decât ei. Aceşti lideri vor pune foarte rar în poziţii de responsabilitate oameni puternici, cu daruri, împliniţi spiritual, de teama ca ei înşişi să nu fie văzuţi într-o lumină proastă. Ei au echipe de conducere formate, în mare parte, din oameni care nu ştiu să spună decât „da", lideri care nu îi contrazic niciodată, nici chiar în dragoste şi respect. Calitatea liderilor şi a echipei de conducere este, de obicei, un barometru al „sănătăţii" liderului principal. Cine se aseamănă, se adună. Liderii „nesănătoşi" vor atrage oameni „nesănătoşi" de partea lor.

Liderii inteligenţi, însă, vor să aibă cei mai buni lucrători. Aici este problema. De obicei, oamenii care îi susţin, care sunt maturi şi au daruri, vor începe curând să observe tendinţele abuzive ale liderului principal.

Adevăraţii păstori nu se vor preocupa doar de mărimea turmei, ci şi de starea fiecărei oi în parte. Când ei vor observa că liderul principal are tot mai mult tendinţa de „a folosi" oile pentru a-şi realiza propria viziune, vor începe, cu dragoste şi smerenie, să pună întrebări acelui lider.

La început liderul v-a încerca să „netezească" problemele, făcându-le să nu pară atât de grave. El va spune că, în mod inevitabil, unii oameni, pur şi simplu, nu-şi pot găsi locul într-o biserică cu viziuni înalte. La urma urmei, nu poţi face omletă dacă nu spargi câteva ouă. Oricum, nu există nici o biserică perfectă. Iar apoi trec la găsirea ţapului ispăşitor şi încep să pună pe tapet problemele fratelui respectiv sau ale surorii respective. De obicei, deoarece liderii asistenţi îl iubesc şi îl respectă pe liderul principal, vor accepta explicaţiile acestuia şi îşi vor abandona întrebările.

Şi ciclul continuă. De obicei, abuzul devine mult prea grav, înainte ca cineva să vrea să rezolve, serios, problemele. Aceste probleme nu doar că nu dispar, ci, mai mult decât atât, se lărgesc şi se dezvoltă. Curând nu va mai fi vorba doar de câţiva oameni răniţi, ci de tot mai mulţi oameni dedicaţi care îşi vor ridica glasurile, extenuaţi. Acesta este punctul în care cei suficient de inteligenţi şi experimentaţi nu vor mai accepta etichetările făcute de liderul principal. Un păstor „bolnav" bate oile atunci când ele behăie sau se împiedică. Un păstor sănătos spiritual vrea să ştie de ce sunt supărate oile sale şi va rezolva problema. Acesta este momentul în care cei mai puternici şi mai maturi dintre membrii echipei de conducere, vor sfârşi prin a pleca din biserică. Ei au ajuns la acel punct în care şi-au dat seama că liderul principal nici nu va accepta faptul că există o problemă, nici nu va adopta schimbările necesare. Aceşti lideri vor pleca, nedorind să mai facă parte dintr-un sistem al credinţei „toxice".

Liderul principal, pe de altă parte, se va descotorosi cât de repede posibil de ei deoarece, crede el, ei reprezintă o ameninţare reală pentru misiunea lui, adică pentru succesul lui personal. De obicei, cu cât liderul care părăseşte biserica ştie mai multe, cu atât mai puternic va fi atacul lansat asupra lui de către liderul principal.

Acest scenariu nu este valabil doar pentru bisericile abuzive bazate pe o credinţă „toxică". Există lideri principali care niciodată nu ar abuza de oameni, dar care sunt atât de controlaţi de frică şi nesiguranţă, încât nu pot accepta ca alţii să fie promovaţi, să iasă la rampă. În aceste cazuri, abuzul este, de obicei, limitat la cercul liderilor. Însă, oricare ar fi situaţia, tot cu o conducere nesănătoasă avem de-a face. Oamenii sănătoşi spiritual cultivă relaţii sănătoase. Liderii „sănătoşi" ridică biserici sănătoase. Liderii „bolnavi" tind să ridice ucenici bolnavi spiritual. Liderii bolnavi spiritual caută cu îndârjire succesul exterior, atrăgând oameni dependenţi de religie, din acelaşi aluat ca şi ei. Ei vor atrage alte persoane care vor dori să folosească religia şi slujirea ca pe un drog care să le ascundă problemele şi tensiunile interioare. Acest scenariu este tipic bisericilor implicate de mult timp în abuzul spiritual.

Capitolul 10: Abuzarea liderilor

Calomnia - exprimarea unor acuzaţii false sau a unor reprezentări greşite, care defăimează şi dăunează reputaţiei unei persoane

Bârfa - expunerea în public a unor fapte intime sau senzaţionale (Noul Dicţionar Universitar Webster,

1977)

Manipularea - utilizarea fricii, flatării sau vinovăţiei, în mod subtil sau grosolan, pentru a forţa o persoană

să facă ceva ce este împotriva voinţei ei. (autorul)

În mod normal, când ne gândim la abuz spiritual, ne imaginăm un lider cu mână de fier, un dictator ce este condus de o ambiţie oarbă sau, poate, de o profundă nesiguranţă. În realitate, mult mai răspândit este abuzul exercitat asupra liderilor de către oamenii din biserică, decât invers. Acest lucru nu diminuează realitatea durerii suferite de cei abuzaţi de liderii unor biserici cu credinţă „toxică", realitate pe care încercăm să o prezentăm în această carte. Cu toate acestea şi problema opusă trebuie luată în discuţie, căci, dacă oamenii răniţi nu sunt vindecaţi, atunci în mod invariabil ei vor sfârşi prin a-i răni pe alţii, fie ei lideri, fie oameni din biserică.

Autoritatea lui Dumnezeu - atât inerentă cât şi delegată

Noi, ca şi creştini, am fost răscumpăraţi cu un preţ. Vieţile noastre nu ne mai aparţin nouă, ci lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:19-20). Atunci când noi renunţăm la a acţiona după propria noastră voinţă, onorăm autoritatea delegată a lui Dumnezeu. În lumea noastră vestică, noi credem, de obicei, că autoritatea lui Dumnezeu peste vieţile noastre este inerentă, vine direct de la El înspre noi. Poate veni prin Biblie, prin călăuzirea Duhului Sfânt, prin predică sau prin rugăciune, dar ea este cu siguranţă voia clară a lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeu îşi mai exercită voia în vieţile noastre într-un mod secundar, prin autoritatea pe care El a delegat-o, adică prin lideri, pastori, supraveghetori, episcopi, etc, prin care El îşi conduce Biserica. Datorită faptului că liderii sunt oameni, există posibilitatea ca ei să folosească greşit autoritatea ce le-a fost dată de Dumnezeu, căci, dacă nu ar fi aşa, nu ar mai fi nevoie de cărţi ca aceasta. În capitolul precedent, am examinat unele semne de avertizare care pot fi indicatori-cheie ai momentelor când liderii încep să treacă dincolo de limitele slujirii lor, intrând în zona abuzului şi a controlului. Tot atât de reală este însă şi problema creştinilor care refuză să dea voie autorităţii delegate de Dumnezeu să conducă biserica.

Problema bisericilor care abuzează de păstorii sau de liderii lor, are două aspecte. În primul rând, cele două generaţii actuale sub şaizeci de ani tind să fie extrem de răzvrătite. Generaţia anilor şaizeci, de fapt, s-a specializat în răzvrătire împotriva tuturor standardelor şi autorităţilor. Fie că era de natură culturală, politică sau morală, răzvrătirea era standardul acelei vremi. Deşi acum ea este mai puţin pe faţă şi mai puţin acută, tinerii ai căror părinţi au făcut parte din acea generaţie au crescut, iar acum trăiesc, într-o moştenită stare de răzvrătire. Răzvrătirea anilor '80 şi '90 nu a avut rădăcinile şi cauzele politice ale răzvrătirii din anii '60. Ea este mult mai izbitoare, este o răzvrătire a egoismului.

Al doilea motiv principal pentru care membrii bisericilor abuzează de lideri, este cam acelaşi, însă ambalat într-o teologie greşită şi într-o spiritualitate prost aplicată. Adică, mulţi creştini pur şi simplu nu înţeleg că împărăţia lui Dumnezeu este o monarhie, nu o democraţie. Isus nu a spus să căutăm cu toată inima noastră să facem ce credem noi de cuviinţă, ci El a zis: „Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui". Un pastor englez pe care îl cunosc, pentru a descrie poziţia multor creştini faţă de autoritatea spirituală, obişnuia să folosească următoarea comparaţie. El descria cât de mult le place englezilor monarhia din ţara lor. Ei iubesc istoria măreaţă, pompa şi ceremoniile care o înconjoară pe regină şi familia regală. Ei iubesc simbolismul şi ideea unei ţări reprezentate de o persoană de rang regesc sau de o familie regală. Cu toate acestea, ei iubesc şi democraţia şi procedurile parlamentare. Oamenii din Anglia sunt asemenea multor biserici. Ei vor şi democraţie, şi monarhie. Şi, exact ca în cazul Angliei, putem sfârşi prin a avea un lider regal (Dumnezeu), care tinde să fie mai mult o figură

simbolică, decât una de autoritate în ceea ce priveşte deciziile pe care le luăm.

Termenul „monarh" provine din latină şi este un cuvânt compus; el se foloseşte pentru a denumi un rege sau o regină. „Mon" înseamnă „unu", şi specifică unicitatea absolută, „unul ca nimeni altul"; „arh" înseamnă

„conducător" sau „şef'. În esenţă, atunci când Isus ne-a spus să căutăm întâi Împărăţia lui Dumnezeu, El scotea în evidenţă importanţa căutării voii lui Dumnezeu în vieţile noastre, înainte de a face ce vrem noi, chiar dacă suntem mântuiţi şi mergem în cer.

Profetul Samuel îi spunea Regelui Saul: „răzvrătirea ta este vrăjitorie". Saul a desconsiderat autoritatea pe care Dumnezeu a delegat-o lui Samuel, fiind controlat de propriile lui dorinţe, de dorinţa de a păstra ce era mai bun pentru el. Iacov pune în contrast înţelepciunea care vine de sus cu cea umană, care este „pământească, firească, drăcească" (Iacov 3-: 15). El caracterizează această înţelepciune ca fiind înrădăcinată în gelozie, egoism, ambiţie şi aroganţă. În Împărăţia lui Dumnezeu, calea de a ajunge la plinătate este să mori faţă de tine însuţi. În modul nostru de gândire firesc, noi vrem să ne punem pe noi şi dorinţele noastre înaintea altora. Când un lider este motivat de egoism şi ambiţie, rezultatul poate fi abuzarea bisericii. Când un membru al bisericii este motivat de ambiţii egoiste, rezultatul poate fi abuzarea liderilor.

Un exemplu clasic de cinstire a autorităţii delegate este cel al lui Isus şi al lui Ioan Botezătorul. Ioan, pregătind venirea lui Isus, boteza oamenii în vederea pocăinţei de păcate. Într-o zi, înaintea lui S-a înfăţişat Însuşi Isus. El S-a alăturat mulţimilor şi dorea să fie botezat de Ioan. Ioan L-a recunoscut prin Duhul, ca fiind Mesia, şi a protestat; de fapt, Ioan a încercat să împiedice acest act (Matei 3:13-17). El a exclamat: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?" Răspunsul lui Isus este extrem de important în înţelegerea autorităţii delegate. El i-a spus lui Ioan: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit."

Isus, în calitate de Miel al lui Dumnezeu, jertfa perfectă, era fără pată, fără păcat. Ioan boteza oamenii

„spre pocăinţă". De ce a vrut Isus să fie botezat de Ioan, când El nu avea nici un păcat? Răspunsul este că Isus înţelegea autoritatea delegată. Isus a fost întotdeauna singurul Fiu al lui Dumnezeu. De la început, El nu doar că a fost cu Dumnezeu, ci era Dumnezeu (Ioan 1:1). Dar El a recunoscut atât autoritatea inerentă a Tatălui peste viaţa Lui, cât şi autoritatea delegată din viaţa Lui. El a onorat autoritatea lui Iosif şi a Mariei, ca băiat şi ca tânăr. Luca 2:52 ne spune că „Isus creştea în înţelepciune şi statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." El Şi-a trăit viaţa într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea părinţilor Lui pământeşti. Când a venit momentul ca El să-Şi înceapă slujirea, primul lucru pe care l-a făcut a fost recunoaşterea autorităţii pe care Tatăl a delegat-o lui Ioan Botezătorul. Aceasta nu însemna că Isus trebuia să Se pocăiască de vreun păcat, pentru că El nu comisese nici un păcat, ci însemna că El, deşi era Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu, recunoştea că Ioan era încă purtătorul de cuvânt al Tatălui la ora aceea.

Nerespectarea acestei autorităţi delegate este una din principalele cauze pentru care în biserici există atât de mulţi oameni frustraţi. Mulţi vor să aibă autoritate, dar refuză să recunoască autoritatea. O regulă de bază în Împărăţia lui Dumnezeu, şi, de fapt, şi în viaţa de zi cu zi, este că nu poţi primi autoritate până când nu recunoşti autoritatea lui Dumnezeu. Isus a recunoscut autoritatea delegată lui Ioan. Deci, în loc ca El să îi slujească lui Ioan, a insistat ca Ioan să îl boteze, făcând astfel ceea ce „se cuvenea". Doar după ce Isus Şi-a arătat astfel smerenia, Tatăl a vorbit, spunând cât de mare plăcere îi făcea Fiul Lui. Doar după supunerea înaintea slujirii lui Ioan, Duhul Sfânt a coborât asupra lui Isus în chip de porumbel şi L-a uns pentru lucrarea ce urma să vină. Porumbelul alb este simbolul puterii prin intermediul păcii. Iacov spune că înţelepciunea din cer este curată şi plină de pace, în timp ce înţelepciunea omenească, pornită din ambiţie şi strădanie, este certăreaţă şi arogantă. Sursa înţelepciunii omeneşti este întotdeauna egoismul şi mândria. Răzvrătirea lui Saul împotriva autorităţii delegate lui Samuel a fost motivată de egoismul său.

Există oare o vreme pentru a părăsi o biserică abuzivă sau un sistem religios abuziv? Desigur! Când semnalul de alarmă începe să sune, şi îţi dai seama că rămânerea în acel sistem înseamnă numai distrugere, atunci e momentul să mergi mai departe. Atunci când citim despre fuga lui David dinaintea regelui Saul, este important să observăm două lucruri. În primul rând, David întotdeauna a onorat autoritatea şi ungerea lui Saul. David nu a plecat până când Saul nu a încercat, cu adevărat, să îl ucidă. Ani mai târziu, când Saul şi armata lui îl urmăreau în pustie, el a avut de două ori posibilitatea să-1 omoare pe Saul. Mulţi ar spune, unii din oamenii lui David au şi spus-o, că David ar fi avut tot dreptul să o facă (1 Samuel 24:4-7). David însă nu a făcut niciodată nimic împotriva lui Saul; la urma urmei, Samuel, marele profet, a fost cel care l-a uns ca rege al lui Israel. Răspunsul lui David a fost că el nu se poate atinge de unsul Domnului. În al doilea rând, când David a fugit de Saul, el nu s-a răzvrătit. El niciodată nu a încercat să îi uzurpe autoritatea, iar când a aflat că Saul şi Ionatan erau morţi, i-a jelit cu mare durere în suflet. David, fără îndoială, a văzut lipsurile lui Saul, ca om şi ca lider. Dar el a onorat autoritatea şi ungerea pe care Dumnezeu a pus-o peste Saul. Poate veni o vreme când singura opţiune este să pleci dintr-o biserică. Dar trebuie multă atenţie, ca încercările noastre de autoconservare să nu se transforme în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, indiferent dacă ea se manifestă în mod direct sau indirect.

Răzvrătirea latentă

Una dintre cele mai comune forme de abuzare a liderilor este aşa numita răzvrătire latentă sau pasivă. Răzvrătirea pasivă are loc atunci când o persoană nu luptă împotriva autorităţii pe faţă, în mod deschis, ci atentează la autoritate în mod continuu, subtil, prin metode mărunte şi ascunse.

Probabil că trăsătura principală a răzvrătirii latente este continua folosire a unui limbaj subtil, incorect.

Victimele răzvrătirii latente au tendinţa de a provoca încontinuu autoritatea. Nu pe faţă, prin întrebări bine formulate, ci printr-o continuă critică şi prin comentarii subtile. De obicei, persoanele implicate în răzvrătirea pasivă împotriva unui lider de biserică, vor îmbrăca răzvrătirea lor în haine aparent spirituale. Ei vor pune întrebări aşa-zis teologice cu privire la fiecare pas pe care îl face liderul. Desigur, fiecare membru trebuie să aibă posibilitatea de a pune întrebări şi de a purta discuţii legitime privind învăţăturile, aşa cum o spunea şi Pavel bisericii din Berea (Fapte 17:10-11). După cum am văzut mai devreme, membrii dedicaţi bisericii trebuie să poată pune întrebări liderilor, în smerenie, cu privire la direcţia în care merge biserica şi la deciziile care se iau. În acest caz, însă, ne referim la un individ care e preocupat mai mult de vânarea de greşeli, decât de problemele reale.

Deseori, cei implicaţi în răzvrătirea latentă sunt oameni aflaţi în imediata apropiere a liderilor, conducători ai rugăciunii de mijlocire, de închinare, de grupuri de casă, etc. De obicei, cei din jurul lor ajung să creadă că slujirea tuturor celorlalţi este puţin deviată, în afară de a lor. Ei îşi vor folosi „deosebita" lor „cunoştinţă" şi

„capacitatea de percepere" pentru a pune sub semnul întrebării şi a submina într-un mod eficace pe toţi cei care reprezintă autoritatea de peste ei. Sub pretextul „trebuie să le spunem oamenilor să se roage pentru pastor", ei vor petrece ore în şir la telefon, bârfind sau scriind scrisori denigratoare, defăimătoare, la adresa pastorului. Dacă sunt traşi la răspundere pentru comportamentul lor, se vor apăra cu îndârjire, pretinzând a fi cei mai înfocaţi suporteri ai pastorului şi spunând că ei vor doar „să vegheze asupra lui din punct de vedere spiritual". Mulţi vor pretinde chiar că Dumnezeu i-a chemat să fie „străjeri" pentru pastor. Dacă ei au cunoştinţe biblice şi teologice, atunci, deseori, vor petrece după-mesele de duminică, după slujbă, împreună cu alţi membri „grijulii" şi vor discuta pe îndelete mesajul pastorului, analizându-1, găsind că a fost bun, însă „suntem îngrijoraţi de câteva dintre cele spuse".

Bârfa şi calomnia sunt păcate serioase. De fapt, Isus a pus calomnia, defăimarea, în aceeaşi categorie cu adulterul şi crima (Marcu 7:2l-23). „Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om", spunea Domnul. Când o persoană, fie ea şi creştină, nu face decât să tot mormăie nemulţumită şi să se tot certe, problema reală se află în inima ei. Pavel poruncise bisericii din Filipi: „Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli" (Filipeni 2:14). Autorul epistolei către Evrei îi instruia pe creştini:

„Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci aşa ceva nu v-ar fi de nici un folos." (Evrei 13:17)

Reiese deci foarte clar, din ambele epistole, că atât răzvrătirea latentă cât şi cea evidentă împotriva liderilor bisericii, sunt păcate reale împotriva lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte folosirea nepotrivită a limbii, Iacov scria:

„Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi vână a izvorului ţâşneşte şi apă dulce, şi apă amară? Fraţii mei, poate oare un smochin să facă măsline sau o viţă să facă smochine? Nici apa sărată nu poate da apă dulce. Cine dintre voi este înţelept şi priceput? Să-şi arate prin purtarea lui bună faptele făcute cu blândeţea înţelepciunii! Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este pizmă şi duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus, este întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică." (Iacov3:9-17)

Păcatul este domeniul legitim al lui Satan. Când membrii unei biserici practică bârfa şi calomnia, sau murmură nemulţumiţi şi se ceartă, indiferent din ce motive, lui Satan i se dau drepturi legale de acces. Asta înseamnă că în multe biserici există uşi deschise duşmanului, tocmai din cauza acestei răzvrătiri latente. Am observat în ultimii cincisprezece ani de slujire internaţională că mulţi pastori, soţiile lor şi familiile lor, par să sufere neobişnuit de mult din cauza unor boli în trup. Aceasta se datorează deseori problemelor psihice cum ar fi stresul, datorită blestemelor de-a lungul generaţiilor, luptelor spirituale şi obiceiurilor nesănătoase de hrănire, cu care toţi avem de-a face. Însă eu sunt convins că, într-o anumită măsură, mulţi lideri şi familiile lor suferă nejustificat, din cauză că unii membri ai bisericilor păcătuiesc împotriva liderilor pe care Dumnezeu i-a pus peste ei. Chiar şi atunci când suferinţa fizică nu este vizibilă, mulţi lideri şi partenerele lor de viaţă par a-şi fi pierdut bucuria de a sluji în trupul lui Cristos, datorită criticilor necruţătoare ce apar în biserică şi care îi atacă aproape la orice pas.

Aşa cum se spune în Evrei, nu câştigăm nimic dacă îi întristăm pe cei care ne conduc. De fapt, acesta este păcat. După cum Isus şi Iacov au arătat, cauza principală a utilizării greşite a vorbirii este amărăciunea, gelozia şi ambiţia egoistă care se află în adâncul inimii. Există oameni care pretind că sunt creştini, dar care au un comportament izabelic. Ei încearcă să uzurpe conducerea instaurată de Dumnezeu, doar ca să-şi umple programul cu ceva, aţâţaţi de flăcările demonice ale ambiţiei. Cei care se răzvrătesc latent lucrează în aceiaşi direcţie cu duhul izabelic; ei par a fi foarte spirituali, dar din inimile lor şi de pe buzele lor iese dezbinare şi egoism.

Răzvrătirea şi „ţapii ispăşitori"

În capitolul precedent, am examinat sindromul „ţapului ispăşitor" pe care îl întâlnim la unii lideri. Acesta este procesul prin care ei dau vina pe alţii pentru a-şi dezamorsa furia şi a-şi ascunde problemele personale. Acest mecanism de apărare poate fi practicat atât de membri, cât şi de lideri. Pe scurt, se poate spune că mulţi oameni întotdeauna dau vina pentru problemele lor pe prima persoană de autoritate care le iese în cale. Acest fenomen îl întâlnim în politica liberală, care întotdeauna dă vina pe guvernul conservator pentru problemele economice, dar rareori, dacă nu niciodată, îşi asumă vreo responsabilitate personală. Creştinii implicaţi în acest tip de răzvrătire nu vor să dea socoteală nimănui.

Cuvântul „responsabilitate" a început să fie un termen pe care multor pastori le este teamă să-1 folosească, din cauza abuzurilor din bisericile cu o credinţă „toxică". Dar trebuie să ne amintim că în creştinism, cel puţin din perspectiva Bibliei, nu se poate trăi decât în contextul relaţiilor. Relaţiile sănătoase sunt ca un drum cu două sensuri. Din relaţii ne pot veni atât tăria şi încurajarea, cât şi îndreptarea în dragoste şi atenţionările. Slujba unui pastor sau a unui lider nu se reduce doar la a încuraja turma, ci şi la a o atenţiona, corecta şi chiar disciplina când este nevoie. Deseori, atunci când un lider îşi îndeplineşte partea mai neplăcută a slujbei sale, criticii spun că

„asta nu-L reflectă prea mult pe Isus". Acest tip de comentarii vin dintr-o cunoaştere doar pe jumătate a Cuvântului lui Dumnezeu. Isus, în Matei 18, a stabilit un proces în trei paşi pentru tratarea situaţiilor în care avem de-a face cu păcate grave în biserică. Pasul al treilea este excluderea din biserica locală. Pavel spune în 1 Corinteni5:11:

„... să nu aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice 'frate', totuşi este curvar sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi."

În mod evident, a da socoteală, a fi răspunzător înaintea cuiva, este un domeniu în care liderii pot, nebiblic, abuza de viaţa unui membru al bisericii. Mult mai des întâlnită, însă, e situaţia în care membrii bisericii îi învinovăţesc pe lideri pentru problemele din vieţile lor personale sau din viaţa bisericii. „Ştii, dacă Jim ar predica mai mult din Cuvânt, atunci am creşte şi noi ca alte biserici" sau „Ei bine, dacă pastorului Jim i-ar fi păsat cu adevărat de mine, atunci nu aş avea toate aceste probleme." Oamenii care folosesc astfel de afirmaţii percep predicile în care se condamnă păcatul, sau încercările de supraveghere pastorală ca fiind un „amestec în viaţa privată". Dar atunci când problemele datorate păcatului personal încep să se agraveze, dintr-o dată se ajunge la concluzia că „pastorului nu îi pasă".

Cu siguranţă, există pastori-seniori care nu ar trebui să ocupe această poziţie, dar, după cum nu există biserici perfecte, nu există nici pastori perfecţi. Dumnezeu a lăsat ca în acest continuu proces de interacţiune între noi, fiinţe imperfecte, să înflorească adevărata dragoste, harul şi mila Lui. Adevărata maturitate în acest domeniu nu se atinge când ajungem la o perfecţiune legalistă, căci nimeni nu poate fi pe deplin sfânt. La adevărata maturitate ajungem când începem să ne stăpânim problemele şi, în smerenie, dorim să ne pocăim şi să ne schimbăm căile, prin harul lui Dumnezeu. Este atât de uşor să aruncăm vina pentru problemele noastre asupra celor ce se află în poziţii de conducere. Dar este cu totul altceva atunci când ne asumăm responsabilitatea lor şi căutăm o soluţie pentru ele. Deseori în viaţă există două alternative: ori te schimbi, ori vei fi schimbat!

Dragostea întreabă, nu pretinde

O altă sferă problematică, în care pastorii sunt deseori abuzaţi, este cea în care oamenii din biserică pretind să fie slujiţi, în loc să o ceară. Abuzul clasic ne duce cu gândul la un lider care pretinde a fi deasupra oamenilor, folosindu-i, în loc să le slujească. Reversul acestei situaţii este întâlnit când membrii unei biserici îi tratează pe lideri sau pe păstor ca pe nişte servitori angajaţi.

Un exemplu des întâlnit este cel al telefonului ce sună disperat la miezul nopţii în casa pastorului.

Scenariul obişnuit este cel al membrului sau al cuplului care a trăit împreună o viaţă plină de amărăciune sau mânie unul faţă de altul. Pastorul a încercat de multe ori să îi înduplece cu rugăminţi, să caute consiliere sau, cel puţin, să-i facă să recunoască realitatea situaţiei lor. Dar acum, la ora 11 noaptea, pastorul trebuie să vină şi să rezolve problema. Acesta este un exemplu tipic de abuz asupra pastorului, pentru că acel cuplu s-a împotrivit fiecărei încercări a liderului de a corecta situaţia; însă acum, situaţia este explozivă, iar el trebuie să vină şi să repare stricăciunile. Nici măcar nu le-a trecut prin gând celor doi că un pastor lucrează minimum 60-70 de ore pe săptămână şi că are tot dreptul să petreacă o seară liniştită acasă, în sânul familiei. Este un caz de abuz, pentru că acel cuplu cere, în condiţiile impuse de ei, un pansament pe vechea lor rană, căutând s-o ascundă vederii, deoarece ei nu vor să rezolve adevărata problemă - inimile lor. Este un caz de abuz, căci, dacă pastorul este prea obosit, sau dacă nu sare ca ars atunci când vor ei, cuplul va răspândi zvonul că pastorul „nu îi iubeşte" îndeajuns pentru a le veni în ajutor. Atunci când discutăm despre mândrie şi smerenie, trebuie amintit faptul că mulţi sunt gata să admită că se află într-o situaţie dificilă, dar nu doresc să-şi asume responsabilitatea ei. Deseori, aceşti oameni sunt dependenţi de handicapul lor. Ei sunt nu atât interesaţi de vindecarea lor, cât de exploatarea problemei lor pentru a atrage atenţia. Dacă pastorul este suficient de abil pentru a evita manipularea, el este etichetat ca fiind „nepăsător".

Un prieten de-al meu şi-a început slujirea păstorind o mică biserică din Texas. Casa în care locuiau el şi

soţia lui, era proprietatea bisericii şi era considerată ca parte din plata către pastor. Într-o zi, când s-au întors acasă

au găsit două femei din biserică umblându-le prin lucrurile personale din dormitor. Credeau că au dreptul să ştie ce poseda pastorul, de vreme ce biserica îi plătea salariul.

Familia pastorului din biserica baptistă în care am fost mântuit, era deseori chinuită de telefoane, la orice oră din zi si din noapte. Uneori, apelurile erau normale sau legate de biserică, dar deseori erau sunaţi de membri ai bisericii care doreau numerele de telefon ale altora. Nimeni nu se gândea că si ei erau o familie care avea dreptul să nu fie tratată ca biroul de informaţii non-stop al bisericii.

Poate că cele mai multe abuzuri au loc în bisericile carismatice şi penticostale, unde unii membri simt că au „un cuvânt de la Domnul" privind direcţia în care trebuie să se îndrepte biserica. Ei cred că percepţia lor spirituală depăşeşte cumva autoritatea şi însărcinarea pastorului de a conduce. Aceşti oameni, care vor să fie nişte Samueli sau Ilii, uită că Pavel a spus că profeţia are scopul de a încuraja, întări şi zidi, nu de a controla şi manipula. Clasicul lor răspuns, atunci când pastorul nu acceptă cuvântul lor neîntemeiat, este că pastorul „stinge Duhul".

Manipularea liderilor

Mulţi dintre noi, fie că o ştim, fie că nu, practicăm subtila artă a manipulării. În general, manipularea implică folosirea fricii, a flatării sau a vinovăţiei pentru a constrânge pe cineva să facă ceva ce, de fapt, nu vrea să facă. Un exemplu clasic este cel al vânătorului de maşini la mâna a doua, care, fără scrupule, se gudură înaintea clienţilor necunoscători. El le toarnă complimente, lăudându-i cât de bine se pricep la maşini. Doar după ce clientul a plătit mult prea mult pentru mult prea puţin şi vede ce a cumpărat, îşi dă seama că toată această laudă, această flatare, nu a avut decât scopul de a-1 „pescui". Acesta este un exemplu de manipulare evidentă. Un exemplu similar este cel al şefului care îi cere angajatului să facă o treabă foarte neplăcută, care nu era cuprinsă în îndatoririle iniţiale de serviciu. Angajatului i se spune că ori o face, ori e concediat. Uneori, totuşi, manipularea poate fi o tactică inconştientă. Uneori este atât de bine să fim în jurul unor anumiţi oameni, încât începem să le facem favoruri pe care nu ni le putem permite. Nu este neapărată nevoie ca ei să-şi folosească încurajările într-un mod nesănătos, pentru a profita de pe urma noastră. Dar este posibil ca ei să ne „hrănească" în acele zone ale vieţii noastre în care ducem mari lipsuri, cum ar fi afecţiunea şi încurajarea.

Cei care se iubesc sau prietenii apropiaţi folosesc deseori afecţiunea pentru a-şi împlini nevoile unii altora.

Înainte de a-i spune soţului ei că ar vrea să facă o nouă zugrăveală în casă, soţia îi va pregăti mâncarea lui preferată. Deseori bărbaţii invită o femeie la un restaurant scump sperând să obţină o noapte romantică. În aceste situaţii, manipularea nu este în mod necesar rău intenţionată. De fapt, ea poate face parte din regulile sociale obişnuite şi chiar acceptate în anumite tipuri de relaţii şi prietenii. Manipularea devine nesănătoasă când ea este un mecanism folosit în mod continuu de o persoană cu autoritate pentru a face lucrurile într-un fel anume, fie împotriva bunului simţ, fie prin impunerea unui sacrificiu personal din partea victimei. Manipularea este malefică atunci când manipulatorul nu ia deloc în seamă persoana pe care o manipulează.

Pastorii unor biserici mici, sub 200 de membri sau în jurul acestei cifre, pot uşor deveni ţintele manipulării din partea unor membri ai bisericii. Exemplul clasic este acela al unei biserici care există de mult timp şi care primeşte un nou pastor. Mai devreme sau mai târziu, noul pastor va începe să schimbe anumite lucruri. Unele dintre schimbări vor fi minore, dar, până la urmă vor avea loc şi schimbări majore. Acest lucru este de aşteptat, de vreme ce Dumnezeu ne-a înzestrat cu personalităţi diferite şi lucrează diferit prin fiecare din noi. Curând, un grup din acea biserică va susţine că lucrurile au mers foarte bine până atunci şi că aşa trebuie să rămână. Apoi, unul dintre cei care dau o zeciuială importantă în biserică va merge într-o bună zi la pastor şi-i va spune: . , Ascultă, dacă continui în felul acesta, darurile de bună voie vor avea de suferit." Cu alte cuvinte, el spune: „Fă bine şi acţionează cum vreau eu, sau nu voi mai susţine financiar biserica şi tu ştii bine că biserica are nevoie de banii mei." Un alt exemplu de manipulare este avertismentul: „Dacă continui cu această nouă viziune, unii vor părăsi biserica." Ei spun, de fapt: „Eu şi prietenii mei ne vom lupta cu tine până la capăt pe chestia asta, şi chiar dacă ieşi câştigător, tot tu vei pierde, pentru că atunci noi vom pleca din biserică." În ambele situaţii, manipulatorii nu sunt suficient de maturi ca să-l întrebe pe pastor, liniştiţi şi în smerenie, de ce orientează biserica în acea direcţie. Iar dacă ei înţeleg cu adevărat, dar continuă manipularea, avem de-a face cu o răzvrătire.

Membrii bisericii trebuie să aibă dreptul de a pune întrebări în smerenie. Un lider adevărat va dori ca oamenii din biserică să înţeleagă foarte bine de ce merg într-o anume direcţie. Un membru bine informat se va ţine, de obicei, de hotărârea luată, pentru că înţelege de ce face anumite sacrificii. Dar acolo unde este răzvrătire, pe faţă sau latentă, există o întăritură de egoism care tinde să conducă inima. Acest tip de egocentrism poate duce la păcatul de a lupta împotriva autorităţii delegate de Dumnezeu.

Noi suntem deseori victime fără voie ale abuzului şi manipulării, fie că suntem lideri sau nu. Toate aceste exemple au fost descrise pentru a arăta că abuzul nu doar că este foarte des întâlnit, ci este şi un drum cu dublu sens. A-ţi da viaţa pentru oile tale ca un adevărat păstor, este un lucru divin. Fiind oameni, liderii cad uneori pradă tentaţiei de a conduce cu mână forte şi de a manipula. Iar noi, membrii bisericilor, pentru că şi noi suntem oameni, cădem deseori pradă tentaţiei de a ignora autoritatea delegată de Dumnezeu, de a nu o onora cum se cuvine şi de a-i abuza pe cei care, în dragostea Sa, Dumnezeu ni i-a dăruit.

Capitolul 11: Dragostea ucigătoare - ruşinea

„Cele mai spirituale fiinţe umane, presupunând că ele sunt şi cele mai curajoase, experimentează şi cele mai dureroase tragedii: dar, chiar din acest motiv, ele cinstesc viaţa, căci ea foloseşte cele mai impresionante arme împotriva lor."

(Frederich Nietzsche: 1844-1900 -filozof german)

Unul din cele mai dureroase efecte ale abuzului spiritual de lungă durată este ruşinea. Ruşinea, spre deosebire de vinovăţia rezultată în urma unui păcat sau a unei greşeli, şi se manifestă printr-un adânc sentiment de depravare şi lipsă de demnitate. Adevărata crimă comisă prin abuzul spiritual al creştinilor născuţi din nou, este că neprihănirea pentru care Isus a murit, ca noi să o avem în locul ruşinii noastre, este, în mare parte, furată victimei. Consecinţele rezultate în urma abuzului sunt că, deseori, oamenii rămân să se zbată într-o mlaştină a ruşinii şi a lipsei de speranţă. Aş dori ca în acest capitol să ne concentrăm atenţia asupra dilemei ruşinii ce apare în relaţia dintre bisericile cu credinţă „toxică" şi victimele lor.

Acum câţiva ani, a fost publicată o carte excelentă, cu titlul: Tot ceea ce trebuie să ştiu, am învăţat la grădiniţă. Autorul a captat atenţia publicului descriind cu mare măiestrie crezul după care trăia şi regulile simple pe care le respecta în viaţă:

„Tot ce trebuie să ştiu: cum să trăiesc, ce să fac şi cum să mă comport, am învăţat la grădiniţă."

Grădiniţa este locul în care noi am învăţat să împărţim toate lucrurile cu ceilalţi, să ne jucăm fără să trişăm, să nu-i lovim pe ceilalţi copii, să punem lucrurile înapoi de unde le-am luat după ce le-am folosit, să ne ţinem de mâini şi să nu ne îndepărtăm de grup. Acolo am învăţat să ne cerem iertare când lovim sau rănim pe cineva, să nu luăm lucruri care nu sunt ale noastre şi să ne spălăm pe mâini înainte de masă. Este o bucurie să recitim aceste reguli simple de convieţuire, care ne reamintesc că, odată, viaţa noastră nu era prea complicată.

Din nefericire, însă, viaţa unui adult nu este chiar atât de simplă. Acestea nu sunt singurele reguli pe care copiii le învaţă când încep să meargă la grădiniţă. Ei experimentează, poate pentru prima dată, că viaţa nu e atât de cinstită, că oamenii nu împart totul întotdeauna şi că nu îşi cer iertare atunci când te rănesc. Viaţa poate deveni, dintr-o dată, dificilă sau chiar copleşitoare când oamenii din afară observă, pentru prima oară, caracteristicile şi trăsăturile specifice familiei noastre.

Cei mai mulţi dintre noi îşi amintesc momentele cumplite când erau tachinaţi de prietenii care îi porecleau

„aragaz cu patru ochi", „grasu compasu" sau „schelet ambulant". Poate că ai fost rănit şi buimăcit când cineva râdea de urechile tale puţin prea mari sau de aluniţa din barbă, deoarece tu credeai că arăţi aşa cum trebuie să arăţi. Poate că ai fost poreclit în tot felul pentru că erai prea scund sau prea înalt, prea deştept, sau nu prea isteţ. Oricare ar fi fost încurcătura în care te aflai datorită acestor porecle, te simţeai umilit şi stânjenit când oamenii râdeau de identitatea ta. Metoda de a răspunde cu alte insulte sau a striga „cine zice ăla e, tu ai zis şi tu rămâi" nu reuşea să îndepărteze veninul din cuvintele lor. Am învăţat, încă din grădiniţă, că există cuvinte tăioase, ce pot lăsa cicatrici toată viaţa.

Acest sentiment, că eşti înţepat, rănit de cuvinte ce taie adânc în fiinţa ta, se numeşte ruşine. Ruşinea este acel sentiment adânc care te face să crezi că există ceva în neregulă cu persoana ta, ceva ce nimeni altcineva nu are şi pentru care nu mai există speranţă de remediere. Atunci ajungi să crezi că ai prea multe lipsuri, că nu ai valoare şi că, poate, eşti rezultatul unei greşeli. Când experimentezi ruşinea, te simţi izolat şi înstrăinat de ceilalţi. Te simţi ca şi cum un pod s-a rupt în două, tu te afli pe un mal, iar restul lumii se uită lung la tine de pe celălalt mal. Simptomele ruşinii sunt păreri, emoţii şi comportamente care redau durerile din interior, dureri cauzate de faptul că ne vedem separaţi de ceilalţi pe vecie.

A te simţi ruşinat este foarte diferit de a te simţi vinovat. În conversaţie, deseori noi confundăm aceste două noţiuni. De exemplu: „Mă simt vinovat că nu am înapoiat cartea de la bibliotecă la timp." Sau „Mă simt vinovat că am fost prins depăşind limita de viteză." Ceea ce noi experimentăm de fapt, în ambele situaţii de mai sus, este ruşine, nu vinovăţie. Adevărata vinovăţie morală este, întotdeauna, rezultatul încălcării standardelor lui Dumnezeu. Vinovăţia spune: „Am greşit, am făcut ceva ce nu trebuia să fac", pe când ruşinea spune: „Eu sunt o greşeală, e ceva în neregulă cu mine". A te simţi ruşinat este cea mai dureroasă experienţă pe care eul o poate provoca eului, indiferent dacă ea este resimţită ca umilinţă, ca laşitate sau ca eşec în a răspunde cu succes provocărilor. Ruşinea este o rană în lăuntrul nostru, care ne desparte de noi înşine şi de ceilalţi.

Atunci când încălcăm legile lui Dumnezeu, când suntem vinovaţi, noi ne putem cere iertare, iar Dumnezeu va şterge păcatul nostru. Este simplu. El nu-şi mai aminteşte de fapta noastră. Şi nici nu cere nimic în schimb. Eu cred că noi suntem atât de obişnuiţi să simţim ruşinea, încât nu mai facem diferenţa între ruşine şi vină. Am făcut o greşeală sau sunt eu însumi o greşeală? Recent, am fost nevoit să mă înfăţişez la tribunal în faţa judecătorului ca să plătesc o amendă pentru exces de viteză. A trebuit să spun cu voce tare, ca declaraţia să-mi poată fi înregistrată la dosar, „Sunt vinovat!" Şi am fost vinovat, am încălcat legea. Cu toate astea, nu am simţit că din această cauză mi-am pierdut valoarea ca persoană. Am făcut o greşeală. Asta e tot. Nu m-am simţit obligat faţă de judecător, faţă de mine însumi sau faţă de Judecătorul Ceresc să-mi fac o autocritică la sânge şi să mă ruşinez spunându-mi că sunt o greşeală (cu toate astea, ca un făcut, am fost oprit de agentul de circulaţie chiar în faţa bisericii, în dimineaţa de Paşti şi, e de la sine înţeles, toată lumea m-a văzut!).

Tristeţea este că în familiile şi în bisericile noastre, noi primim supradoze de ruşine. Suntem bombardaţi în fiecare zi cu mesaje prin care ni se comunică faptul că nu suntem suficient de buni, de perfecţi sau de deştepţi. Ne trezim în fiecare dimineaţă şi ne mobilizăm iar şi iar ca să demonstrăm lumii (şefilor noştri, pastorilor noştri, semenilor noştri) că putem face lucrurile mai bine. Deşi suntem adulţi, ne purtăm ca nişte copii care se întrec să atragă atenţia părinţilor şi strigă: „Hei, tati, uită-te la mine!". Undeva, în minţile noastre, noi începem fiecare nouă zi sperând şi urându-ne „Vreau să fiu perfect!". Căci, dacă am fi perfecţi, am putea să facem lucrurile perfect şi, prin urmare, nu am fi nevoiţi să experimentăm durerosul sentiment al ruşinii.

Unul dintre motivele pentru care suntem atât de obişnuiţi cu ruşinea şi acceptăm să trăim o viaţă plină de ruşine, este că am practicat-o o lungă perioadă de timp.

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut." (Geneza l: 27)

Deseori mă întreb cum trebuie să fi fost pentru Adam si Eva să vadă reflecţia şi asemănarea lor cu Dumnezeu, dacă s-ar fi uitat într-o oglindă. Singura imagine pe care Adam si Eva o puteau vedea sau pe care au cunoscut-o vreodată era Imago Dei, imaginea lui Dumnezeu. Am putea noi să ne imaginăm cum trebuie să fie să ai doar dragoste necondiţionată şi respect absolut pentru tine însuţi, când te uiţi în oglindă? Să fim complet transparenţi înaintea Tatălui şi unul înaintea altuia, fără a fi nevoiţi vreodată să ne ascundem sau să ne apărăm?

Nu trebuie să ne mirăm că la început bărbatul şi femeia erau goi, dar nu simţeau nici un pic de ruşine. Domnul îşi reflecta mesajul, adevărul despre ceea ce erau ei, în însăşi fiinţele lor.

„Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: 'Oare a zis Domnul cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?’ Femeia a răspuns şarpelui: 'Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el, ca să nu muriţi’. Atunci şarpele a zis femeii: 'Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul' Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui si a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: 'Unde eşti? ' El a răspuns: 'Ţi-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică pentru că eram gol, si m-am ascuns." (Geneza 3: l-10)

Relaţia lui Adam şi a Evei cu Dumnezeu s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai erau transparenţi, deschişi, ci erau expuşi, vulnerabili, plini de teamă şi ruşine. Ei ştiau că erau vinovaţi de a fi încălcat singura cerinţă pe care Dumnezeu le-a adresat-o.

Pentru prima dată, ei s-au văzut altfel decât reflecţia perfectă a lui Dumnezeu. Ei amândoi puteau vedea tainele şi răul în ei înşişi şi unul în altul. Părerile referitoare la cine erau ei s-au schimbat, si, din acest motiv, li s-au schimbat şi sentimentele. Deoarece Adam şi Eva L-au abandonat pe Dumnezeu, şi Dumnezeu, la rândul Lui, i-a abandonat pe ei. Acest abandon originar este sursa ruşinii care a intrat în lume. Experienţa abandonului face ca persoana care este abandonată să rămână cu sentimentul lipsei de valoare. Respingerea este o experienţă îngrozitoare. Şi totuşi, chiar dacă abandonul lui Dumnezeu faţă de Adam şi Eva este relativ (Dumnezeu este Cel care i-a îmbrăcat pe cei doi, chiar dacă i-a izgonit din grădină), se pare că noi l-am abandonat pe Dumnezeu în mod absolut.

De vreme ce acum ştim cu toţii că nu mai suntem reflecţia perfectă a lui Dumnezeu, am învăţat (poate

mult prea bine) să ne acoperim imperfecţiunile. Suntem bine antrenaţi, ca nişte atleţi care se pregătesc pentru Olimpiadă, să ne apărăm, să învinovăţim şi să ne protejăm eurile cu orice preţ, Doar gândul de a deveni intimi, transparenţi sau de a ne încrede cu toată inima într-o altă persoană, este înspăimântător. Ne simţim expuşi şi vulnerabili, frica ne paralizează. Alergăm ca să ne găsim un loc unde să ne ascundem, ne protejăm prin nişte puternice mecanisme de apărare, doar ca să ne simţim în siguranţă, protejaţi de durerea respingerii, sperând că nimeni nu va afla şi nici nu va expune adevărul referitor la cine suntem noi în realitate. Ruşinea ar fi de neîndurat dacă oamenii ar afla că... „eu nu sunt perfect", şi, prin urmare, „nu merit dragostea lor!"

Adevărul este că noi suntem vrednici deoarece Dumnezeu spune că suntem vrednici. El nu Şi-a schimbat niciodată modul de a ne privi; noi am făcut-o. Noi încă suntem o reflecţie a imaginii Sale perfecte, cu toate aluniţele şi cu toţi negii de pe feţele noastre. El a fost foarte sincer când ne-a creat şi a spus: „Toate sunt bune." Oglinda lui Dumnezeu a reflectat o imagine perfectă, imaginea Lui reflectată în noi. Însă oglinda noastră este crăpată. Noi vedem imperfecţiuni, cioburi şi, mai ales, negi. Noi vedem aceste lucruri in noi înşine şi le vedem şi în alţii.

Una dintre căile prin care noi aflăm cine suntem este cea a reflectării în oglinda celorlalţi oameni. Cea mai mare influenţă în vieţile noastre o au părinţii şi familiile noastre. Ei reflectă adevărul (aşa cum îl văd ei) cu privire la noi. Fiecare familie are fisurile ei. Nu există pe această planetă nici o familie care să deţină oglinda perfectă. Nu contează familia în care te-ai născut sau ai fost adoptat, noi toţi trecem printr-o anumită zdrobire şi ruşine. Mai există şi alte persoane care joacă un rol extraordinar în vieţile noastre. Profesorii si prietenii, asociaţii şi pastorii pot influenţa puternic imaginea pe care noi o avem despre noi înşine. Există mulţi oameni care intră în vieţile noastre şi-şi lasă o puternică amprentă asupra identităţii noastre, amprentă ce durează o viaţă întreagă. Noi putem fie să le mulţumim şi să îi binecuvântăm pentru aceasta, fie să îi iertăm.

Adevărul absolut despre cine suntem noi cu adevărat, îl deţine numai Dumnezeu. Identitatea şi moştenirea noastră, indiferent de cuvintele care ni s-au spus sau de părerea pe care o avem despre noi înşine, vin de la El. Psalmii sunt plini de promisiunile lui Dumnezeu, promisiuni prin care El ne asigură de dragostea Lui necondiţionată şi de respectul pe care îl are faţă de noi. Chiar dacă tatăl şi mama noastră ne părăsesc, chiar dacă prietenul nostru cel mai bun se întoarce împotriva noastră, chiar dacă suntem abandonaţi de soţul nostru în tinereţea noastră, dragostea lui Dumnezeu rămâne cu noi. Domnul ne-a spus că:

„... veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi." (Ioan 8:32)

Provocarea din această afirmaţie este că, pentru a putea fi eliberaţi, noi trebuie să aflăm mai întâi care este adevărul Lui despre noi. Identitatea şi moştenirea pe care El ne-a dat-o este foarte diferită de identitatea şi moştenirea pe care o primim de la această lume.

Unul din locurile de mare influenţă şi în care putem afla despre adevărul lui Dumnezeu, este biserica. Din nefericire, majoritatea bisericilor nu sunt foarte diferite de familiile din care provenim. Când ne adunăm împreună, noi avem aceeaşi denaturată imagine axată pe ruşine, despre noi înşine, despre ceilalţi şi despre Dumnezeu.

Trebuie oare să simţim, să gândim şi să ne comportăm într-un mod diferit atunci când trecem pragul unei clădiri de biserică? Noi suntem aceiaşi, oriunde ne-am afla. Putem acţiona diferit, în funcţie de locul în care ne aflăm, dar asta înseamnă a ne da drept alţii. Motivul pentru care biserica este atât de puternică şi poziţia pastorului are o atât de mare influenţă, este că noi ascultăm în fiecare săptămână mesaje care ne transformă vieţile. Iar noi, la rândul nostru, putem influenţa şi schimba comunitatea în care trăim. Prin convertire noi suntem influenţaţi să gândim altfel despre noi înşine, despre ceilalţi şi despre Dumnezeu. De aceea, ar trebui ca biserica pe care ai ales-o să reflecte, cât mai exact şi corect posibil, imaginea lui Dumnezeu.

Biblia ne spune să examinăm toate lucrurile cu mare atenţie şi să le păstrăm pe acelea care sunt drepte şi adevărate (1 Tesaloniceni 5:21). Este important, chiar şi în biserica noastră, să examinăm ceea ce învăţăm şi ceea ce ni se spune. Aidoma părinţilor noştri naturali (care ne vor binele), pastorii şi liderii noştri văd şi ei viaţa ca o reflexie într-o oglindă crăpată. Este absolut necesar, pentru sănătatea şi bunăstarea sufletului tău, să îl întrebi pe Dumnezeu, să cauţi să afli adevărul Lui despre cine este El, cine eşti tu şi cum trebuie să trăieşti. Domnul a spus că dacă noi urmăm învăţăturile Lui, vom afla adevărul, iar adevărul ne va elibera. În bisericile noastre, noi i-am dat pastorului o poziţie de autoritate şi putere, poziţie de pe care el ne poate influenţa acţiunile şi convingerile. Nimeni, în afara familiilor noastre, nu are o astfel de „jurisdicţie" asupra vieţilor noastre. Trebuie să fim recunoscători pentru pastorii care au reflectat şi au adus în vieţile noastre sănătate, vindecare şi dragoste.

Pastorii care au abuzat de poziţia lor de autoritate şi putere ca să controleze şi să manipuleze oile, nu sunt decât nişte farisei. Ei sunt călăuze oarbe, ipocrite şi necurate. Isus ne-a avertizat să fim atenţi, să veghem împotriva aluatului fariseilor şi saducheilor. Credinţele lor religioase sunt atât de nocive, atât de distorsionate, încât ei pur şi simplu închid uşa Împărăţiei lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Când păstorii exploatează şi controlează biserica prin învăţături religioase ce declanşează sentimentul de ruşine, acest lucru este tot atât de dăunător ca şi abuzul fizic, verbal sau emoţional. Tot aşa cum în urma abuzului fizic victima rămâne cu răni pe trup, abuzul spiritual lasă cicatrici în psihicul şi în sufletul nostru. Aceste răni sunt deseori provocate de persoane cărora li se acordă respect şi cinste în societate, în virtutea rolului lor de lideri religioşi şi de modele de autoritate spirituală. Ei îşi bazează această autoritate pe Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, şi se văd pe ei înşişi ca fiind păstori cu o însărcinare divină, sacră. Dar atunci când ei violează această încredere, când ei abuzează de autoritatea dată lor, când folosesc greşit puterea clericală pentru a controla şi manipula turma, rezultatele pot fi catastrofale.

Am aflat că aproape toate familiile controlate de ruşine, au caracteristici şi credinţe similare. Am ajuns la această concluzie în urma studiilor făcute asupra alcoolicilor şi a familiilor lor. Tot la fel, familiile în care ruşinea este relativ absentă şi care funcţionează bine, împărtăşesc caracteristici şi credinţe similare. Este important să examinăm aceste modele deoarece „aşchia nu sare departe de trunchi". Noi putem fi atraşi foarte uşor, putem uşor reproduce lucrurile cu care suntem familiarizaţi. Fie că este vorba de biserica noastră sau de familia noastră, efectul mesajelor noastre răstălmăcite, bazate pe ruşine, va fi ceva ucigător, care ne va afecta gândirea, loialitatea faţă de alţii şi moştenirea pe care o lăsăm generaţiei următoare.

Logica ucigătoare

Locul în care trebuie căutate credinţele şi percepţiile noastre, depozitul acestora, este mintea. Gândurile noastre şi adevărurile noastre constituie esenţa modului în care noi percepem propria noastră persoană şi lumea în care trăim. Cu cât moştenim mai multă ruşine, cu atât mai ucigătoare devine gândirea noastră. Există un proverb care spune că omul este asemenea modului în care gândeşte. Este adevărat. De fapt, oamenii de ştiinţă au dovedit ceea ce Domnul ştia dintotdeauna. Gândurile noastre controlează, de fapt, comportamentul şi sentimentele noastre. Acesta e motivul pentru care este atât de important să ştim adevărul despre cine suntem noi şi cine este El. Ceea ce credem declanşează emoţiile, iar emoţiile declanşează comportamentul. Ca să îţi schimbi sentimentele, trebuie să îţi schimbi mai întâi gândirea. Pavel spune în Romani 12:

„... pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre... "

Prin înnoirea minţii noastre şi prin conformarea noastră la adevărul Lui, noi vom cunoaşte adevărul, iar adevărul ne va face liberi. O gândire ucigătoare produce sentimente ucigătoare, care, ia rândul lor, vor da naştere ia un comportament nociv. Cel mai important cadou pe care ţi-1 poţi oferi este schimbarea gândirii ucigătoare, bazate pe ruşine.

Loialitatea ucigătoare

Dacă gândirea noastră este murdară, ea va influenţa orice relaţie a noastră. Mesajele bazate pe stârnirea sentimentului de ruşine, mesaje cu care am crescut fie în biserici, fie în familie, produc o loialitate nocivă faţă de oamenii din jurul nostru. Am fost învăţaţi că a fi loiali familiei şi regulilor familiei este mai important decât a fi loiali adevărului. Toate familiile au reguli şi credinţe după care se ghidează în viaţă. Aceste credinţe sau tradiţii sunt, de obicei, transmise de la o generaţie la alta. Ele sunt „furate", nu învăţate. Noi privim şi învăţăm de la familia noastră cum „trebuie" să „ne comportam" pentru a fi în siguranţă. Aceste trăsături de comportament conferă familiei noastre unicitate. La fel stau lucrurile şi în biserică. Sistemul bisericii are nişte reguli şi convingeri unice care sunt văzute ca sacre de membrii acesteia. Noi învăţăm aceste reguli şi convingeri prin intermediul şcolii duminicale, serviciilor de biserică, studiilor biblice. Ceea ce învăţăm, lăsăm moştenire următoarelor generaţii.

Familiile controlate de sentimentul de ruşine operează conform aceluiaşi set de reguli, fie la biserică, fie acasă. Aceste reguli fac ca familia să pară perfectă şi lipsită de orice problemă. Prima regulă este: fii orb la ce e în jur. Orice s-ar întâmpla, trebuie să ne păstrăm imaginea de familie (biserică) perfectă. Ignoră ceea ce se întâmplă în jurul tău. Până la urmă, problemele vor dispărea. A doua regulă: păstrează tăcerea. Fiecare familie are secretele

ei ruşinoase. Orice s-ar întâmpla, nimeni nu are voie să vorbească despre acest subiect. Toată lumea cunoaşte problema, dar nimănui nu îi este permis să o aducă în discuţie. Secretul de familie trebuie să rămână în familie. Regula a treia: fii împietrit, amorţit. Deoarece nimeni nu are voie să vadă, sau să spună că există vreo problemă, nimeni nu are voie nici măcar să simtă ceva în legătură cu aceasta. Dacă te înfurii sau te doare, fă ceva si găseşte o cale ca să reduci la tăcere aceste sentimente. Regula a patra: ai grijă. Fii atent să nu te încrezi în nimeni şi să nu laşi pe nimeni să se apropie prea mult de tine. S-ar putea să-şi dea seama cât de îngrozitori suntem în realitate. S- ar putea chiar ca ei să scoată adevărul la lumină. Regula a cincia: fii bun. De vreme ce o familie perfectă trebuie să arate şi să acţioneze perfect, cea mai bună modalitate de a o scoate cumva la capăt este să fi copil cuminte. Dacă eşti cuminte, s-ar putea chiar să devii eroul familiei, şi asta e şi mai bine. „Perfecţiunea" ta va distrage atenţia restului familiei de la imperfecţiunile lor. Tot astfel, dacă eşti copil rău, familia poate să-ţi pună ţie în cârcă toate problemele, şi aşa, ei nu vor mai fi nevoiţi să simtă propria lor ruşine.

Respectând „regulile ruşinii", putem deveni mult mai loiali familiei şi secretelor de familie, decât faţă de noi înşine şi chiar faţă de Dumnezeu. Noi ştim care sunt consecinţele ruperii tăcerii. Prin urmare, în loc să apărăm adevărul, devenim apărători loiali ai sistemului. Mai degrabă dorim să păstrăm pacea în familie decât să încălcăm regulile, ca si cum viaţa noastră ar depinde de lucrul acesta.

Moştenirile ucigătoare

Deoarece noi nu ne desprindem de logica letală si de loialitatea ucigătoare, transmitem păcatul nostru din generaţie în generaţie. Se formează modele, iar trecutul familiei este înregistrat ca atare. Una din trăsăturile pe care le-am moştenit din familia mea a fost un copleşitor sentiment de ruşine. Acest sentiment a existat dintotdeauna în viaţa mea. Când am devenit creştin, în timpul liceului, gândul care îmi stăruia în minte era: „Dacă Dumnezeu mă iubeşte, înseamnă că totul e în regulă cu mine." Dumnezeu eliberează captivii, înlăturând moştenirea care nu este de la El. El m-a eliberat de ucigătoarea ruşine pe care am moştenit-o. El mi-a schimbat gândirea letală, înnoind-o. Eu nu am învăţat aceste lucruri ascultând o casetă sau auzind o predică, ci pentru că El m-a iubit îndeajuns pentru a mă elibera.

Este important să ascultăm glasul Păstorului. El îşi cheamă oile pe nume si le conduce. Oile îl urmează pentru că ele îi cunosc glasul. Noi toţi am trăit cu moşteniri din partea familiei şi cu tradiţii bisericeşti atât de mult timp, încât am ajuns tari de urechi şi nu mai discernem adevărul Său de moştenirea plină de minciuni în care credem.

Autorizaţia ucigătoare

Când te orbeşte ruşinea şi crezi că eşti un om perfect, care nu are probleme, probabil că în mintea ta intră gândul că ai permisiunea de a abuza şi controla pe oricine doreşti. Isus a descris acest fel de lideri ca fiind farisei, călăuze oarbe şi ipocriţi. Aceşti lideri abuzivi se cred deasupra legii, socotind că au o autorizaţie specială de la Atotputernicul Dumnezeu ca să judece, să rănească şi să facă de ruşine pe oricine contestă autoritatea şi puterea lor. Pastorul Ken Blue descrie astfel simptomele comportamentului liderilor abuzivi, simptome care conţin toate cele trei componente ucigătoare (logica, loialitatea şi moştenirea) din Matei 23:

1) Liderii abuzivi îşi bazează autoritatea spirituală mai degrabă pe poziţia sau funcţia lor, decât pe slujirea lor faţă de grup. Stilul lor de conducere este autoritar.

2) Liderii din bisericile controlate de sentimentul de ruşine deseori spun un lucru, dar fac altul. Cuvintele lor nu se potrivesc cu faptele lor.

3) Ei manipulează oamenii făcându-i să se simtă vinovaţi pentru că nu se ridică la nivelul de spiritualitate al liderilor. Ei aşează mari poveri religioase pe umerii oamenilor şi nu fac nici un efort să le înlăture. Îţi poţi da seama de faptul că te afli într-o biserică abuzivă dacă poverile acestea devin din ce în ce mai grele.

4) Liderii abuzivi sunt preocupaţi de imaginea lor. Ei lucrează din greu ca să păstreze aparenţele. Ei înăbuşe orice critică ce i-ar putea aşeza într-o lumină defavorabilă.

5) Ei caută titluri şocante şi privilegii speciale, care să îi ridice deasupra grupului. Ei promovează un sistem ierarhic în care ei sunt în frunte.

6) Comunicarea lor nu este directă, sinceră. Vorbirea lor devine foarte vagă şi confuză atunci când se

apără.

7) Ei sunt foarte buni în problemele minore, lăsându-le netratate pe cele cu adevărat importante. Ei sunt

conştiincioşi în ce priveşte detaliile religioase, însă neglijează planurile mari ale lui Dumnezeu.

Dragostea ucigătoare

Bisericile controlate de ruşine produc oameni copleşiţi de ruşine, care nu pot cunoaşte sau experimenta adevărata dragoste a lui Dumnezeu. Ruşinea otrăveşte capacitatea noastră de a avea o relaţie de dragoste cu Domnul, o relaţie umplută de harul lui Dumnezeu. Ruşinea este antiteza reflecţiei Imago Dei. Ea produce exact opusul imaginii reflectate a caracterului lui Dumnezeu. Aceasta este dragostea ucigătoare, o dragoste „toxică", ce otrăveşte capacitatea noastră de a avea o relaţie de dragoste, plină de har cu Domnul şi cu ceilalţi. Ea ne ţine legaţi şi dedicaţi regulilor religioase, făcându-ne să credem că astfel ne câştigăm dragostea lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că Isus era mâniat pe farisei. Ei îi îmbolnăveau pe oameni cu bună ştiinţă, când El venise ca să îi vindece pe cei cu inima zdrobită şi să-i elibereze pe cei captivi.

Capitolul 12: Libertatea iertării

„A greşi este omeneşte, a ierta este dumnezeieşte." (Alexander Pope)

„'Pot ierta, dar nu pot uita! ' este doar un alt mod de a spune 'Nu pot ierta!" (Henry Ward Beecher)

„Apoi Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: 'Doamne, 'de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori? ' Isus i-a zis: 'Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. '" (Matei 18:2l-22)

„Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!" (Isus Cristos, atunci când era crucificat)

Scopul acestui capitol este dublu: întâi de toate, acela de a-i ajuta pe cei care se află acum într-un sistem spiritual abuziv să vadă lucrurile în lumina adevărului. În al doilea rând, să-i ajute atât pe cei care au făcut cândva parte dintr-un astfel de sistem, cât şi pe cei care în prezent se află într-unul, să rupă lanţurile abuzului. Cele unsprezece capitole precedente poate că au fost de folos cititorilor, însă fără a aplica acest ultim capitol, ajutorul primit fie va fi minim, fie se va stinge pe parcurs.

Există în univers legi sau principii care nu pot fi negociate. Legea gravitaţiei este una din ele. Fiecare om de pe pământ este afectat în fiecare secundă de efectele legii gravitaţiei. În prezent, noi cunoaştem şi înţelegem realitatea gravitaţiei. Dar acum patru sute de ani, nimeni nu auzise de ea. În ciuda faptului că principiul acestei legi nu era înţeles, legea gravitaţiei acţiona şi atunci. Acum 2000 de ani, oamenii ştiau că dacă cineva cădea de pe o stâncă, seriozitatea căderii şi a rănilor depindeau de înălţimea stâncii. Gravitaţia este mai puţin evidentă în anumite părţi ale universului, însă aceasta nu o face mai puţin reală. Astronauţii care au fost pe lună au observat, de exemplu, că acolo efectele imediate ale gravitaţiei sunt mult mai puţin numeroase. Ei puteau face salturi mai înalte şi mai lungi decât pe pământ. Când aterizau, efectele erau, de asemenea, mai puţin numeroase, deşi a te arunca de pe o stâncă înaltă ar fi fost tot atât de periculos ca şi pe pământ. Pe lună, însă, acest lucru este mai puţin observabil.

În mod similar, legea iertării, pe care Dumnezeu a instaurat-o, este de o importanţă vitală pentru toţi oamenii. Dar, cu toate acestea, numai după ce o persoană devine ucenic al lui Cristos, îşi dă seama de adevăratele efecte ale iertării, mâniei şi judecăţii. Principiile sunt aceleaşi, însă legile iertării sunt mult mai uşor de observat în domeniul spiritual decât în cel natural. Chiar şi în domeniul natural, doctorii şi psihologii au observat beneficii de lungă durată în vieţile celor care trăiesc cu o atitudine de iertare, în locul uneia de amărăciune şi mânie. Doctorul Grant Mullen, care lucrează la spitalul de îngrijire mentală din Hamilton, Ontario, afirma că:

„Oamenii care continuă să trăiască fără a-şi rezolva problemele emoţionale, au o foarte mare înclinaţie spre simptome de stres. Deseori, efectele problemelor emoţionale nerezolvate pe o perioadă mare de timp, cum ar fi mânia sau amărăciunea, pot cauza dureri cronice, boli şi oboseală acută."

Pentru creştini, însă, legile lui Dumnezeu devin imediat clare. De îndată ce o persoană a ales să primească salvarea şi să îl accepte pe Isus Cristos ca Domn, iertarea nu mai este o opţiune, deşi ea niciodată nu a avut acest statut, ci a fost doar ignorată. Iertarea devine un principiu fundamental de viaţă, ca şi gravitaţia, ea putând fi însă desconsiderată de cei care ignoră consecinţele reale ale neiertării.

Iertarea este una din principalele teme ale Bibliei. Iertarea unui Dumnezeu plin de dragoste, care atât de mult a iubit lumea încât Şi-a dat singurul Fiu preaiubit ca să moară pe cruce pentru a plăti preţul pentru păcatele noastre. Deseori, cei care nu cunosc nimic despre creştinism, cred că Biblia este îngrozitor de nerealistă şi fără nici o tangenţă cu lumea şi cu societatea. De fapt, adevărul este chiar opusul acestei păreri eronate. Biblia este plină de relatări despre bărbaţi şi femei care L-au iubit pe Dumnezeu, dar care nu au reuşit să trăiască nişte vieţi complet sfinte. Se pare că lui Dumnezeu chiar îi place să arate unele lipsuri şi păcate ale unor mari eroi ai Bibliei, cum ar fi David sau Ghedeon. Dumnezeu este un „Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul" (Exod 34:6-7). Omenirea decăzută este incapabilă să trăiască o viaţă de sfinţenie deplină. Noi toţi avem o foarte mare nevoie de harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu îşi găseşte desfătare în noi atunci când luăm decizii bazate pe dorinţa de a-I face Lui plăcere. El ne spune că relaţia noastră cu El poate fi stabilită numai datorită naturii Sale pline de dragoste şi iertare. Aici se află, însă, o parte din pericolul la care sunt expuşi cei care au fost răniţi de alţi creştini, în special dacă aceştia au fost lideri de biserici care au abuzat de ei o perioadă îndelungată de timp.

Starea de har

Un alt principiu care se manifestă atât pe tărâmul spiritual, cât şi pe cel natural, este legea reciprocităţii. De fapt, unul dintre primele lucruri pe care studenţii la fizică le învaţă, este acela că fiecărei acţiuni îi corespunde o reacţiune egală şi opusă. Principiul paralel în Împărăţia lui Dumnezeu este acela că tu nu poţi păstra ceea ce nu dai. Aceasta are de-a face cu însăşi natura lui Dumnezeu. De vreme ce esenţa lui Dumnezeu este dragostea, El ne dă mereu ce are mai bun, cum ar fi Isus, nouă, celor care suntem nevrednici de El. Deci, atunci când Isus i-a învăţat pe ucenici principiile rugăciunii, El le-a spus, „Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Matei 6:15). Tot astfel, nu putem spune că îl iubim doar pe Dumnezeu. Prima poruncă, aceea de a-L iubi pe Domnul, Dumnezeul nostru cu tot ceea ce suntem, este inseparabilă de a doua, şi anume, de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Este imposibil să trăim cu Dumnezeu într-o relaţie bazată pe har, de unii singuri. Pe măsură ce primim har şi milă de la Domnul, trebuie să le dăm mai departe. Apostolul Ioan formulează această idee astfel:

„Dacă zice cineva: 'Eu iubesc pe Dumnezeu' şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său"(l Ioan 4:20-21)

Problema pe care o au mulţi oameni este că ei vor să fie vase în care să curgă har şi milă, dar refuză să ofere altora har şi milă. Isus ne-a avertizat cu privire la acest pericol în pilda împăratului şi a slujitorilor lui, din Matei 18:23-35. Împăratul a poruncit ca unul dintre slujitorii lui care îi datora bani să fie aruncat în temniţa datornicilor, până va putea să-şi plătească datoria. Robul acela a strigat şi l-a rugat pe împărat să aibă îndurare.

„Stăpânului i s-a făcut milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria" (v. 27). Să observăm aici că împăratului nu doar că i s-a făcut milă de el, eliberându-1 din temniţă, dar i-a şi iertat datoria. Suma datorată, zece mii de talanţi, este echivalentul a milioane şi milioane de dolari în banii zilelor noastre. Aceasta este o imagine a păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi cel mai neprihănit dintre noi este vinovat şi nu merită deloc dragostea lui Dumnezeu. Şi totuşi, datorită lucrării răscumpărătoare a lui Isus, păcatele noastre sunt aruncate atât de departe de noi, cât este răsăritul faţă de apus.

Cu toate acestea, robul acela nu a dat dovadă de aceeaşi milă şi acelaşi har faţă de cei care erau îndatoraţi lui. El s-a întâlnit cu unul dintre tovarăşii lui de slujbă care îi datora o sută de dinari, ceea ce însemna plata a o sută de zile de lucru. I-a cerut acestuia să îi dea banii, şi chiar a început să-1 sugrume. Tovarăşul său l-a rugat să aibă răbdare, că îi va plăti. Acesta, însă, a refuzat să-i arate milă şi l-a aruncat în temniţă. Aşa arătăm noi în ochii lui Dumnezeu când îi cerem iertare, dar refuzăm să o dăm celor care au păcătuit împotriva noastră.

Deseori, noi găsim două justificări pe care le luăm ca pretexte pentru a nu ierta. De multe ori exclamăm:

„Dar tu nu înţelegi ce mi-au făcut!". Poate că aşa este. De multe ori este greu să te pui în situaţia altora şi să apreciezi cu adevărat profunzimea durerii şi suferinţei lor. În al doilea rând, atunci când cineva ne face rău, noi deseori simţim că, datorită nevinovăţiei noastre, avem dreptul de a nu le arăta milă, indiferent dacă nevinovăţia noastră este reală sau imaginară. Totuşi, există Cineva care poate înţelege durerea şi respingerea la care suntem supuşi, dar care a suferit într-un mod ce depăşeşte capacitatea noastră de înţelegere.

Când Isus murea pe cruce din cauza asfixierii, încercând să mai ia o ultimă gură de aer, luptându-Se să-Şi ridice trupul pe picioarele pironite de cuiele care I le străpungeau, strigătul Lui nu s-a datorat durerii, ci despărţirii, în acel moment, de Tatăl. Pavel scria:

„Pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." (l Corinteni5:21)

Pentru o perioadă de timp, mânia lui Dumnezeu S-a abătut asupra preaiubitului şi sfântului Său Fiu. Chinul separării, deşi pentru puţin timp, era inimaginabil. Isus, singurul Fiu al lui Dumnezeu, a fost de la început cu Dumnezeu, era Dumnezeu. Dorinţa inimii lui Isus în toate zilele vieţii Sale pe pământ, a fost aceea de a-I face plăcere Tatălui, făcând lucrurile pe care îl vedea pe El făcându-le. El niciodată nu a făcut lucrurile de unul singur. El nu a fost niciodată interesat de a face lucrurile aşa cum voia El. Hrana lui era a face voia Tatălui, chiar cu preţul demnităţii şi vieţii Lui. Noi nu putem înţelege cu adevărat durerea pe care El şi Tatăl au simţit-o în acel moment.

Niciodată înainte de acea clipă şi probabil niciodată în viitor, universul nu va auzi un strigăt de durere mai profund, aşa cum a fost când Isus Şi-a înălţat glasul strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" Mulţi oameni au suferit îngrozitor. Nici unul, însă, nu a suferit atât de pe nedrept, jertfindu-se din dragoste.

Continuând pilda, Isus a spus că atunci când împăratul a aflat că robul său şi-a aruncat tovarăşul în temniţă, „l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti ce datora." Eu nu cred că această pildă spune că noi, ca şi creştini, ne putem pierde astfel mântuirea. Dar cred cu tărie că ea ne spune următorul lucru: dacă un creştin cere dreptate, va primi dreptate. Isus a spus, cel puţin de două ori, că dacă nu îi iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră, atunci nici Tatăl nu ne va ierta pe noi. De fapt, această pildă demonstrează categoric că atunci când ne facem singuri dreptate, noi putem anula, până la un anumit punct, binecuvântările crucii.

Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum spune Pavel, este un tărâm de „neprihănire, pace şi bucurie" (Romani 14:17). Când noi nu arătăm altora mila şi harul pe care Dumnezeu ni le dă nouă, cel puţin până la un anumit punct, noi îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne binecuvânteze în măsura în care El o doreşte. Isus a spus că El a venit pentru ca noi să avem viaţă, şi încă viaţă din belşug. Mulţi creştini însă, par a experimenta doar puţin din bucuria şi pacea ce vin de la Domnul. Eu cred că unul dintre principalele motive pentru care există o asemenea discrepanţă între

promisiunile lui Dumnezeu şi ceea ce experimentăm noi de fapt, este refuzul nostru de a-i ierta pe ceilalţi.

Aşa cum am mai spus, oamenii răniţi, dacă nu primesc vindecare, sfârşesc prin a-i răni pe alţii. Copiii care au fost abuzaţi de tatăl lor şi care aleg să nu-1 ierte, sfârşesc prin a face aceleaşi lucruri cu copiii lor. Suntem îngroziţi când auzim despre un om care şi-a abuzat fizic sau sexual copiii şi care, la rândul lui a fost abuzat când a fost copil. Cum a putut să se poarte astfel, când el însuşi a trecut prin durerea, trauma şi ruşinea unei asemenea experienţe? Motivul este că noi, de obicei, devenim asemenea celor împotriva cărora ne răzvrătim. Singura poruncă ce are inclusă şi o promisiune este aceea de a ne cinsti mama şi tatăl, ca să ne meargă bine în toate zilele vieţii noastre. Când alegem să nu iertăm, mânia şi amărăciunea din noi devin „lăstari de amărăciune". Autorul epistolei către evrei, scrie:

„Luaţi seama ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari de amărăciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea." (Evrei 12:15)

Când inima şi sufletul nostru se umplu de mânie şi amărăciune este ca şi cum trupul fizic ar suferi de cancer în stare galopantă. Întreg organismul este afectat. În Proverbe 4:23 ni se spune:

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii." Isus spunea:

„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura." (Luca 6:45)

Atunci când umblăm în neprihănirea Regelui nostru (în voia lui Dumnezeu), noi experimentăm Împărăţia Lui, în parte, prin pacea şi bucuria Sa în Duhul Sfânt. Când noi alegem să nu ne iertăm unii pe alţii, ca în pilda de mai înainte, putem fi daţi pe mâna chinuitorilor. Aceşti „chinuitori" pot fi orice, de la lipsa păcii lui Dumnezeu, până la duhurile chinuitoare. Nu vreau să afirm că un creştin poate fi posedat de demoni. Ar fi o contradicţie în termeni. Dar în domeniile în care creştinul nu ascultă de nici o lege, ci îşi păstrează mânia şi amărăciunea, el se poate deschide la atacurile demonilor.

Noi trebuie să ne dăm seama de două lucruri în ceea ce priveşte păcatele inimii noastre. În primul rând, mânia, amărăciunea şi alte păcate ale inimii sunt păcate foarte serioase, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni. Isus a spus că dacă un bărbat doar se uită la o femeie poftind-o, este ca şi cum a păcătuit deja din punct de vedere sexual. El a spus că dacă doar suntem mâniaţi pe un frate în inima noastră, merităm judecata. „Oricine îi va zice fratelui său: 'Nebunule! ', va cădea sub pedeapsa focului gheenei" (Matei 5:22). În al doilea rând, păcatul este domeniul legal al lui Satan. Când un creştin alege să nu umble în Împărăţia lui Dumnezeu, el alege să umble pe teritoriul lui Satan. Păcatele noastre, în general, pot fi iertate, dar noi suntem chemaţi să luăm zi de zi decizii care să-I dea onoare lui Dumnezeu. Mulţi creştini îşi pierd dreptul la plinătatea păcii şi bucuriei pe care Mângâietorul doreşte să ne-o dea. În locul acceptării acestor binecuvântări, putem face loc unui duh de tulburare şi 'tortură' care ne va chinui până când vom fi gata să ne supunem Cuvântului lui Dumnezeu şi voii Lui pentru vieţile noastre. Noi putem aparţine lui Dumnezeu, şi totuşi, să nu-I fi predat toate zonele din vieţile noastre. Noi putem aparţine lui Dumnezeu, dar să avem în „casa" inimii noastre „camere" care nu au fost măturate şi curăţate.

Autorul epistolei către evrei ne spune că în Isus Cristos noi avem un Mare Preot care poate înţelege ispitele noastre, chiar şi mânia şi amărăciunea (Evrei 2:17-18). Atunci când greşim, uneori noi suntem mai degrabă victime decât vinovaţi. Dar foarte rar se întâmplă ca atunci când avem un conflict cu cineva, noi să fim complet nevinovaţi. Cristos, venind pe pământ şi murind pentru păcatele noastre, a fost mai mult decât inocent, a fost complet neprihănit în toată fiinţa Lui. În lumina iertării, marele Rege, Dumnezeu, a extins lucrarea de răscumpărare a lui Isus asupra noastră, a creştinilor, care astfel nu mai avem dreptul să păstrăm mânie sau amărăciune împotriva celorlalţi.

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!"

În pildă, în ciuda faptului că regele i-a iertat primului rob uriaşa sa datorie, acesta l-a strâns de gât pe tovarăşul lui, care îi datora, comparativ, o mică sumă de bani. Una dintre caracteristicile creştinilor născuţi din nou cu adevărat ar trebui să fie nu doar pacea, ci şi obiceiul de a zidi şi vindeca relaţii: relaţiile dintre diferitele grupuri etnice, dintre generaţii, şi, în special, dintre om şi Dumnezeu. Nouă ni se spune „creştini" –urmaşi sau ucenici ai lui Cristos (Fapte 11:26). O caracteristică esenţială a vieţii noastre ar trebui să fie nu doar iertarea, ci şi clădirea de punţi peste prăpastia dintre Dumnezeu şi om. Unul dintre motivele pentru care Isus prezenta o atât de mare ameninţare pentru liderii religioşi ai vremii Sale, era că El trecuse dincolo de bariere şi mergea la cei proscrişi, cum erau prostituatele şi hoţii. Pacea nu este doar un aspect al caracterului lui Isus - ea face parte din esenţa fiinţei Sale. În Luca 23:34 ni se spune că, în timp ce suferea pe cruce din cauza durerilor îngrozitoare, Isus se ruga: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac". Dacă cei care se consideră urmaşi ai lui Cristos nu pot alege să îi ierte pe cei care păcătuiesc împotriva lor, atunci ei nu sunt adevăraţi ucenici ai lui Isus Cristos.

De fapt, Dumnezeu nu doar că ne cheamă să îi iertăm pe cei care păcătuiesc împotriva noastră, ci El ne cere să îi şi binecuvântăm! Isus ne spune:

„Aţi auzit că s-a zis: 'Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. ' Dar Eu vă spun: 'Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri... " (Matei 5:43-45)

Motivul pentru care ne este atât de greu să înţelegem adâncimile inimii lui Dumnezeu, este că noi ne aflăm într-un proces de dezvăţare de căile lumeşti. Însă inima, esenţa lui Dumnezeu, este dragostea. O dragoste puternică, ce iartă şi nu ia în considerare răul suferit. Deseori, ca şi creştini, noi spunem că iertăm, dar vrem să păstrăm o listă neagră pe care să notăm de câte ori X sau Y a păcătuit împotriva noastră. Asta arată, de fapt, că nu am iertat cu adevărat. Când Petru îl întreabă pe Domnul Isus: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui? Până la şapte ori?", Isus îi răspunde: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18:2l-22). Numărul este atât de mare, încât nimeni nu ar putea să ţină o evidenţă a iertărilor.

Unul din numele pe care Biblia le dă lui Satan este „acuzatorul". Satan e cel care încearcă, în mod constant, să ne acuze de păcate înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce nu realizează creştinii, însă, este că Satan este foarte legalist. El cunoaşte mult mai bine decât noi legile lui Dumnezeu. Lui îi place nu doar să îi ispitească pe creştini ca să păcătuiască, ci şi să îi manipuleze cu simţăminte de zădărnicie, de vinovăţie, de păcat, de ruşine şi condamnare. Când păcătuim, noi îi slujim, de fapt, acuzatorului, nu Domnului Isus Cristos.

Ca în pilda cu robul nemilos, putem sfârşi şi noi prin a-i strânge de gât pe fraţii şi surorile noastre în Cristos. Unul din lucrurile cele mai importante pe care le putem face, este să oferim altora iertare, reprezentându-L astfel pe Cristos. Iertare nu doar unii faţă de alţii pentru păcatele comise de unii împotriva altora, ci şi iertare în slujirea de ansamblu privind împăcarea dintre Dumnezeu şi om. La scurt timp după învierea Sa, Isus a suflat Duh Sfânt peste ucenici şi le-a spus: „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţinea, vor fi ţinute". Când noi, în mod legalist, ne cerem drepturile pe care ne închipuim că le avem, nu doar că ne jefuim pe noi înşine de binecuvântarea lui Dumnezeu, ci, de fapt, îi 'strângem de gât' pe fraţii noştri. Putem astfel sfârşi prin a ne jefui fraţii, jucând mai degrabă rolul de acuzatori decât de reprezentanţi ai naturii Domnului Isus.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi"

Un ultim gând cu privire la greşeala de a-i judeca pe ceilalţi: acţionând astfel, ne asumăm rolul lui Isus însuşi. În Ioan 5:22-23, citim:

„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis."

Tatăl, în dragostea Lui pentru Fiul, I-a dat Lui întreaga onoare de a judeca. Când noi insistăm să îi judecăm

pe cei care au păcătuit împotriva noastră, suntem vinovaţi de a păcătui împotriva Domnului Isus.

Aceasta nu îi include, bineînţeles, pe cei care sunt numiţi judecători pe pământ, prin sistemul juridic al unei naţiuni. Acei judecători, fie că sunt conştienţi, fie că nu, fac parte din autoritatea lui Dumnezeu în a face dreptate (1 Petru 2:13-14). Nu îi include nici pe liderii bisericii, care, uneori, trebuie să discearnă care este atitudinea inimii şi motivaţia unora înainte de a le da drumul în slujire, a le da poziţii de autoritate, sau, câteodată, de a-i disciplina. Noi suntem cei care putem alege fie să îi strângem de gât pe oameni, învinovăţindu-i, fie să îi binecuvântăm cu iertare. Şi aici funcţionează legea reciprocităţii. Dacă noi oferim milă, vom primi, în schimb, milă (Matei 5:7). Dacă, însă, judecăm şi alegem să nu iertăm, vom fi judecaţi (Matei 7:1).

„Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său." (Matei 18:35)

Anotimpurile iertării

După ce am văzut care este importanţa iertării celor care au abuzat de noi din punct de vedere spiritual, trebuie să mai spunem şi că ieşirea din durerea şi furia provocată de abuzul spiritual, nu va fi, probabil, o decizie rapidă, nici un act singular. Pentru a fi complet eliberaţi de trauma rănilor provocate de liderii spirituali în care ne- am încrezut, este nevoie de timp, căci această eliberare este un proces şi nu un simplu eveniment. Cu cât a fost abuzul mai grav, cu atât mai lungă va fi perioada. O bună prietenă de-a mea, care a suferit un abuz spiritual îngrozitor, şi-a dat seama, la mulţi ani după aceea, că încă tremura de frică atunci când intra în clădirea unei biserici, chiar dacă ştia că biserica respectivă era o biserică sănătoasă.

Este de o importanţă esenţială să înţelegem că noi nu suntem nici spirit pur, nici intelect pur. Noi suntem trup, suflet şi duh. Sufletul include nu doar intelectul şi memoria, ci şi emoţiile. Mulţi creştini desconsideră importanţa emoţiilor. Emoţiile sunt un dar de la Dumnezeu, ce fac ca viaţa să merite să fie trăită. Emoţiile ne îngăduie să ne bucurăm de viaţă, de ceilalţi oameni şi de Dumnezeu. Emoţiile ne pot mişca de la o stare de apatie la acţiune. Prin emoţii putem experimenta durerea, care şi ea este un dar de la Dumnezeu. Fără emoţii, nu am fi cu nimic diferiţi de roboţii programaţi să execute anumite lucrări.

Emoţiile noastre, însă, nu trebuie confundate cu spiritul nostru. Omul poate trece prin durere, tristeţe sau necaz, experimentând în acelaşi timp pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere (Filipeni8:10). Noi putem experimenta zilnic tăria lui Dumnezeu în vieţile noastre, prin bucuria în Duhul Sfânt (Neemia 8:10), resimţind totuşi pierderile şi durerea. Un creştin care tocmai şi-a pierdut un prieten sau un copil poate trece printr-o întreagă perioadă de durere din cauza pierderii suferite, bucurându-se însă la gândul că ei sunt cu Isus. Aşa cum spune autorul cărţii Eclesiastul:

„Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Naşterea îşi are vremea ei, şi moartea îşi are vremea ei; săditul îşi are vremea lui şi smulgerea celor sădite îşi are vremea ei. Uciderea îşi are vremea ei şi tămăduirea îşi are vremea ei; dărâmarea îşi are vremea ei şi zidirea îşi are vremea ei; plânsul îşi are vremea lui şi râsul îşi are vremea lui; bocitul îşi are vremea lui şi jucatul îşi are vremea lui." (Eclesiastul 3: l-4)

Emoţiile noastre sunt nişte daruri şi nişte unelte minunate, dar noi nu trebuie să fim dominaţi de ele. Este, de asemenea, o greşeală să le ignorăm şi să le desconsiderăm. La fel cum plăcerea de a sta lângă căldura unui foc se poate transforma în durere când te apropii prea mult, şi emoţiile noastre pot fi un indicator fie al binecuvântării fie al pericolului. A încerca să ne negăm emoţiile înseamnă a renunţa la un preţios dar al lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai dureroase emoţii pe care le putem experimenta este respingerea. Datorită faptului că Dumnezeu este atât de credincios în dragostea Sa, probabil că noi n-am fost creaţi pentru a trece printr-o respingere atât de gravă cum e divorţul, pierderea unui prieten sau abandonul din partea părinţilor. Abuzul spiritual din partea unui lider din biserică pe care l-am respectat, l-am urmat şi, poate, l-am iubit, nu se deosebeşte de abuzul pe care-1 suferă un copil din partea unui părinte sau a unui adult în care a avut încredere. Nu este doar abuz, ci o trădare a unei încrederi deosebite. Ar fi o mare greşeală să subestimăm daunele şi deziluzia care se poate abate asupra unui suflet prin procesul de violare a încrederii şi prin abuz. În acelaşi timp, ar fi o mare greşeală ca victima să rămână o victimă, alegând fie să nu îl ierte pe cel care a abuzat de ea, fie să nu ceară ajutorul lui Dumnezeu. Este bine de observat că, deşi liderii pot fi oameni delegaţi de Dumnezeu, ei sunt, totuşi, ca noi toţi, imagini imperfecte ale bunătăţii Sale.

De aceea, când cineva iese dintr-o situaţie în care a fost abuzat, iertarea şi eliberarea completă vor fi un proces, şi nu doar o simplă alegere de moment. Tot aşa cum durerea afectează o anume perioadă de timp, şi iertarea are nevoie de timp, deşi nu neapărat la fel de lung. Primul pas este de a lua decizia că vei merge mai departe prin harul lui Dumnezeu. Diavolul te va ispiti agăţându-se de mânia, durerea şi deziluzia ta pentru a-ţi spune: „Ce rost mai are să încerci din nou, s-o iei iar de la capăt?". Aproape toţi cei care au trecut prin trauma unui divorţ au avut de înfruntat aceeaşi minciună. Cei care, însă, au refuzat să creadă aceste minciuni, s-au bucurat de relaţii noi, minunate.

Mulţi cred că au nevoie de un munte de credinţă ca să mişte o sămânţă de muştar. Dar Dumnezeu ne cunoaşte slăbiciunile şi cere credinţă doar cât o sămânţă de muştar ca să mute un munte. Ar fi o greşeală să credem că în perioada de necaz, furie şi confuzie ce urmează abuzului, victima poate fi repede eliberată de mânie şi de durere. Cheia, totuşi, este de a lua măsura de credinţă pe care o ai în Dumnezeu şi în Cuvântul Lui, şi să alegi să-I dai Lui povara ta. Chiar şi în mijlocul unei dureri copleşitoare, prin credinţă, omul poate să-I ceară lui Dumnezeu harul de a ierta. Sau chiar să-I ceară credinţa de a merge mai departe, de a se îndrepta către voia Lui prin ascultare. Dumnezeu este atât de credincios încât chiar şi atunci când noi nu suntem capabili să iertăm sau să păşim în credinţă, dacă ne smerim şi ne mărturisim nevoia de har, tărie şi o inimă ascultătoare, El va începe să ne poarte prin acest proces de eliberare. Chiar şi atunci când credem că nu mai avem deloc credinţă, noi putem folosi acea sămânţă de muştar doar cerându-I lui Dumnezeu credinţă şi har. Este important să ne amintim că până şi cea mai lungă dintre călătorii începe cu un prim pas.

Cât timp va dura vindecarea? Cei care au crescut în familii sănătoase spiritual şi au un puternic simţ al siguranţei şi semnificaţiei, vor trece peste această perioadă mai repede decât alţii. Cei care au intrat în sistemul abuziv cu răni şi cu o proastă imagine de sine vor avea nevoie, probabil, de mai mult timp. Cu cât ţi-ai dedicat mai mult inima şi sufletul unui sistem, cu atât mai mult timp ai nevoie ca să te vindeci de mânie şi de copleşitorul sentiment al pierderii pe care îl vei încerca.

Una din soluţii este să-ţi dai seama că ai de-a face cu un sistem cu credinţă „toxică". Ele sunt, de obicei, alcătuite din indivizi care îşi extrag seva semnificaţiei lor din performanţele pe care le ating. Când aşa stau lucrurile, trebuie să îi îngăduim lui Dumnezeu să ne vindece de obiceiurile noastre religioase şi de orice teologie greşită. De exemplu, dacă liderii tot timpul ţi-au spus că păcătuieşti dacă nu vii la biserică la fiecare întâlnire, atunci trebuie să înveţi că Dumnezeu este un Dumnezeu cu un program de 24 de ore din 24. El nu este un Dumnezeu al programelor şi întâlnirilor, ci Dumnezeul vieţii. Cei care fac parte din biserici abuzive bine structurate, ar fi trebui să înceapă să fie creativi duminica dimineaţa. În loc să mergi la altă biserică într-o duminică dimineaţa, încearcă să te duci pe plajă sau într-un loc liniştit, cu Biblia, şi să meditezi la Psalmi sau la una dintre Evanghelii.

Aceasta te-ar ajuta mult, dacă în duminica aceea te simţi plin de o teamă copleşitoare sau de depresie. Sau, încearcă să serveşti micul dejun mai târziu, împreună cu familia, citind un pasaj din Scriptură şi rugându-vă împreună. Dacă ai fost abuzat de o biserică, poate că şi copiii tăi au suferit. Şi ei, ca şi tine, trebuie să înveţe că Isus Cristos a venit ca noi să avem viaţă din belşug. Ca familie, învăţaţi că a vă distra împreună şi a vă bucura unii de dragostea celorlalţi este tot atât de important pentru Dumnezeu ca şi „chestiunile serioase". Dacă timpul tău de rugăciune a ajuns un timp în care te străduieşti să-L determini pe Dumnezeu să facă anumite lucruri, încearcă să petreci cu El un timp în care doar să-I mulţumeşti pentru lucrurile simple pe care le ai, cum ar fi sănătatea, finanţele, prietenii cărora le pasă de tine cu adevărat. Mulţumeşte-I pentru Isus, pentru cruce şi pentru moştenirea

ta veşnică. Cititorilor care se recunosc în aceste rânduri le recomand cartea lui Lauren Sandford, Războinicul rănit. Rândurile acestei cărţi ne ajută să ne dăm seama că deseori noi, în mod nechibzuit, încarcerăm relaţia noastră cu Dumnezeu în formule religioase. Eu nu spun că persoanele care au suferit de pe urma abuzului spiritual ar trebui să nu mai calce vreodată într-o biserică. Şi nici nu spun că ar trebui să nu se mai implice în rugăciuni de mijlocire sau lucrări bune. Dar deseori, în stadiul iniţial al procesului de vindecare, trebuie să ne întoarcem la lucrurile fundamentale, lăsându-ne iubiţi de Dumnezeu şi învăţând din nou dragostea dintâi, fără nici un fel de programe. Unii ar putea spune că dacă cineva este secătuit, ar trebui să înceapă să slujească, ca să primească înapoi o măsură îndesată, legănată. Dar problema este că nu poţi da ceva ce nu ai! Înainte ca Isus să le spună ucenicilor

, Fără plată aţi primit, fără plată să daţi", ei au petrecut o perioadă îndelungată umblând cu El şi primind de la El (fără nici o pretenţie din partea Lui).

Un al doilea pas ar putea fi a învăţa să te încrezi din nou în creştini. Izolarea este o puternică armă pe care Satan o foloseşte pentru a feri de lumina lui Dumnezeu minciunile prin care vrea să ne descurajeze. Dacă mai ai încă prieteni în biserică sau în comunitatea creştină locală, caută-i şi petrece timp cu ei. Nu trebuie să faceţi nimic religios. Stai cu ei şi dă voie dragostei şi luminii lui Dumnezeu din ei să te întărească şi să te împrospăteze. Ieşiţi seara împreună, serviţi cina, mergeţi la un film. Învaţă să te bucuri din nou de darul prieteniei pe care ni l-a dat Dumnezeu, fără nici o angajare în vreo lucrare.

Este mai mult ca sigur că în comunitatea ta există o biserică mare în care să poţi merge anonim, pentru o perioadă de timp. Nu vreau să spun că nu mai trebuie să faci niciodată parte din părtăşia unei biserici. Acum este nevoie însă de un proces de reintegrare în comunitatea creştină. După ce te-ai concentrat asupra câtorva prietenii creştine bune, găseşte o biserică în care să poţi merge pentru a te închina Domnului. La urma urmei, acesta este motivul pentru care am fost creaţi. Mai mult decât orice slujire, Dumnezeu doreşte inimile noastre (Luca 10:38-42). Îngăduie-i predicii să îţi vorbească şi acolo unde ea nu se aplică situaţiei tale, nu te îngrijora. Ai încredere în Dumnezeu, lucrarea bună pe care a început-o în tine, o va duce la bun sfârşit (Filipeni 1:6), chiar dacă acum nu o poţi vedea.

Pe măsură ce înveţi să te încrezi din nou în Dumnezeu şi în alţi creştini, caută un „loc sigur" unde să poţi împărtăşi ce este în inima ta. S-ar putea ca prietenii tăi să nu te poată consilia, dar simplul fapt că ai pe cineva care te poate asculta fără să te judece sau să te condamne, te va ajuta mult. Aşa cum se spune în Proverbe 27:6:

„Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui."

Uneori, o rugăciune simplă, oferită cu dragoste şi credinţă, poate fi mult mai eficientă decât rugăciunile sofisticate ale unor „experţi" sau „profesionişti". Dacă în comunitatea ta sau în biserica ta locală poţi găsi consiliere, oameni care au experienţă în abuzul spiritual, poţi fi ajutat să înţelegi cum stau lucrurile şi poţi fi călăuzit în procesul vindecării.

Este esenţial să reţii două lucruri. Mai mult ca sigur, vindecarea ta va fi un proces. Nu te forţa să rămâi în vechile tale modele de comportament religios, gândind că lui Dumnezeu nu îi place de tine dacă nu slujeşti, slujeşti, slujeşti! Un atlet, după ce şi-a accidentat grav genunchiul, întâi suportă o operaţie, apoi trece printr-o terapie şi abia apoi poate fi din nou activ. La fel este şi în situaţia ta, şi poate mai grav, de vreme ce inima ta a fost rănită. În al doilea rând, şi la fel de important, este să nu îţi trăieşti restul vieţii ca o victimă! Fiecare promisiune din Biblie este foarte adevărată. Dumnezeu a ştiut încă de la crearea lumii că Mireasa lui Cristos va trebui să treacă prin multe dureri ale creşterii şi că va face multe greşeli în acest proces de creştere. Dar promisiunile Lui pentru tine sunt vii şi adevărate. Isus a venit pe pământ pentru ca tu să ai viaţă, şi încă viaţă din belşug. Tu eşti lumina ochilor Tatălui ceresc, iar El doreşte să îţi dea mai mult din împărăţia Lui.

Pe măsură ce îi ceri lui Dumnezeu să îi ierte pe cei care te-au rănit, Satan va folosi, probabil, următoarea strategie: luni petreci un timp rugându-te cu ardoare pentru situaţia din trecut. Îţi mărturiseşti mânia împotriva anumitor persoane şi anumitor lideri. Mai mult ca sigur, pe măsură ce Dumnezeu îţi ia povara şi o înlocuieşte cu pacea, bucuria şi neprihănirea Lui, vei simţi o uşurare a durerii. Vor trece câteva zile şi, la serviciu, vei avea o zi stresantă. Stresul atinge apogeul, iar ispita de a te enerva şi de a exploda îţi va da târcoale. Posibil, ea va fi legată de „vechea" ta furie împotriva foştilor lideri. Minciuna va fi: „Viaţa mea a fost masacrată, şi e doar vina lor! Nu pot să îi iert şi gata!". Aminteşte-ţi că Satan, pe lângă că este acuzatorul, este şi un mincinos. De fapt, Isus spune că

„el (Satan) este tatăl minciunii" (Ioan 8:44). Minciuna este una din tacticile lui de bază prin care încearcă să ne oprească de la a intra mai adânc în libertatea Evangheliei. Deci, aşteaptă-te ca Satan să încerce să îţi distrugă încrederea în procesul de vindecare pe care Dumnezeu vrea să ţi-o dea.

Deseori, în acest proces de vindecare Domnul ne va mânui ca şi cum am fi o ceapă. El va îndepărta pe rând câte o foiţă şi fiecare din ele ne va face să plângem. Deci poate dura ceva timp, pot fi necesare câteva, dacă nu mai multe întâlniri de rugăciune, iertare şi pocăinţă, înainte ca să fim, în sfârşit, liberi. Dar nu accepta minciuna lui Satan, cum că nu ai rezolvat nimic prin şedinţele de consiliere. Eu am un truc pe care îl pun în practică atunci când duşmanul îmi aduce în minte gânduri de mânie împotriva cuiva pe care eu ştiu că l-am iertat: chiar în acel moment încep să mă rog cuvinte de binecuvântare peste acea persoană. Rugaţi-vă pentru inima lor, pentru familiile lor, pentru finanţele şi slujirea lor. Rugaţi-vă ca Dumnezeu să aducă prosperitate în sufletele lor. Când acţionăm astfel în faţa ispitei de a ne enerva, planul lui Satan se întoarce împotriva lui.

Când te rogi pentru acel pastor, frate sau soră care te-a rănit, roagă-te aşa cum ai vrea să se roage ei dacă situaţia ar fi inversă. Nu spune rugăciuni vrăjitoreşti, ca: „Doamne, judecă-i şi nu-i lăsa din mână". Aminteşte- ţi că acesta este rolul lui Satan, acuzatorul.

O ultimă sugestie privind drumul spre o vindecare completă este să nu laşi amintirile negre să acopere părţile pozitive din trecutul tău. Foarte puţine situaţii din bisericile abuzive sunt complet „albe" sau complet

„negre". Mulţi dintre noi nu am fi fost atraşi în sistemul „toxic" în care am fost, dacă păstorul şi biserica aceea nu ar fi avut şi părţi pozitive. Mi-amintesc cu drag de un pastor, sub a cărui autoritate m-am aflat timp de câţiva ani, cu mult timp în urmă. Până la urmă, nu am mai putut accepta nici o funcţie de conducere în acea biserică din cauza problemelor generate de imaturitatea lui în anumite domenii. Până la un anumit punct, am fost rănit. Dar, în acelaşi timp, acea perioadă de învăţare şi slujire a fost, în ansamblu, o perioadă foarte bună pentru mine. De fapt, acel pastor m-a încurajat mereu să-L urmez pe Dumnezeu cu toată inima şi să nu accept compromisul. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru lecţiile şi încurajarea pe care am primit-o de la acel pastor.

Dacă analizăm cu atenţie acţiunile unui lider sau ale unui părinte abuziv, vom observa că în majoritatea cazurilor, ei au făcut acele lucruri dureroase nu pentru că au dorit să le facă, ci pentru că ei înşişi erau nişte victime. Când începem să le vedem inimile aşa cum le vede Dumnezeu, începem să înţelegem că durerea noastră este efemeră. Atunci ne putem ruga pentru ei cu motivaţia dumnezeiască a dragostei. Şi atunci când putem face aceasta, nu doar că vom culege ce am semănat, ci vom începe să şi reflectăm imaginea Tatălui nostru ceresc.

Dumnezeu, în înţelepciunea, dragostea şi harul Său, a ales nu doar să-Şi trimită ceva din fiinţa Sa în lume, ci şi să-Şi exprime, până într-un anumit punct, dragostea Sa pentru omenire. Aici este izvorul nu doar al unei extraordinare bucurii, ci şi al unei extrem de mari dureri. Doar dacă ne predăm cu adevărat inimile adevărului şi căilor Sale, vom învăţa să fim nu doar nişte dăruitori ai dragostei şi harului Lui, ci şi nişte primitori ai iubirii Sale.

Celor care şi-au dat din timpul, banii şi talentele lor, pentru a primi în schimb doar durere, ruşine şi frustrare, poate că aceste cuvinte ale lui Isus le sunt mai de folos acum ca niciodată:

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!" (Matei 5:3-9).