M-am trezit într-o dimineaţã devreme ca sã admir rãsãritul soarelui. Ah, frumeseţea creaţiei lui Dumnezeu nu poate fi redatã în cuvinte! În timp ce priveam rãsãritul de soare, I-am adus laude lui Dumnezeu pentru frumusetea lucrãrii Lui. Stând acolo, am simţit prezenţa Domnului alãturi de mine.
Mã iubeşti? m-a întrebat El.
Bineînţeles cã te iubesc, Doamne, I-am rãspuns eu. Tu eşti Domnul şi Mântuitorul meu.
Dacã ai fi handicapat fizic, M-ai mai iubi şi atunci?
Eram descumpãnit. Mi-am privit mâinile şi picioarele şi restul trupului, întrebându-mã oare câte lucruri n-aş putea face daca aş fi handicapat, lucruri pe care acum le socotesc normale. I-am rãspuns:
Doamne, n-ar fi deloc uşor, dar tot Te-aş iubi!
Atunci Domnul m-a întrebat din nou:
Dacã ai fi orb, ai iubi şi atunci creaţia Mea? Dar pe Mine, M-ai mai iubi?
Cum aş putea iubi ceva ce n-aş putea vedea? Dar m-am gândit la toţi oamenii orbi din lume şi la faptul cã mulţi dintre ei Îl iubesc pe Dumnezeu şi creaţia Lui şi I-am rãspuns:
Mi-e greu sã mã gândesc la aşa ceva , dar tot Te-aş iubi!
Domnul m-a întrebat:
Dar dacã ai fi surd, ai asculta Cuvântul Meu?
Cum aş putea asculta, dacã aş fi surd? Atunci am înţeles: ca sã asculţi Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie doar sã auzi cu urechile, ci trebuie sã asculţi cu inima! ªi i-am rãspuns:
Doamne, nu ar fi uşor, dar aş asculta Cuvântul Tãu!
Atunci Domnul m-a întrebat:
Dar dacã ai fi mut, ai lãuda Numele Meu şi atunci?
Cum L-aş putea lãuda fãrã glas? Am înţeles din nou: Dumnezeu vrea sã-I cântãm din inimã şi din suflet. Sunetele nu au mare importanţã; şi noi nu-L lãudãm pe Dumnezeu doar cu cântãri, ci chiar şi atunci când suntem persecutaţi şi-I aducem slavã lui Dumnezeu prin recunoştinţa noastrã. Aşa cã I-am rãspuns:
Chiar dacã nu aş putea cânta cu buzele, inima-mi tot ţi-ar lãuda Numele, Doamne!…
Si Dumnezeu m-a întrebat din nou:
Mã iubeşti cu adevãrat?
Cu îndrãznealã şi pe deplin convins, I-am rãspuns:
Da, Doamne! Te iubesc pentru cã eşti singurul Dumnezeu adevãrat!
Am crezut cã am rãspuns bine, dar Domnul m-a întrebat:
Dacã mã iubeşti de ce pãcãtuieşti?
Doamne, sunt doar un om, nu sunt perfect!
Dar Domnul m-a întrebat:
De ce în vremuri de pace şi bunãstare te îndepãrtezi de Mine? De ce numai în vremuri de necaz te rogi din toatã inima?
Cuvintele mi-au amuţit pe buze. Lacrimile au început sã-mi joace în priviri…
Domnul a continuat:
De ce cânţi numai la adunare? De ce cânţi numai în ceasul de închinare? De ce te rogi atât de egoist? De ce îmi eşti necredincios? Si lacrimile au început sã-mi curgã pe obraz…
De ce ţi-e ruşine de Mine? De ce nu le împãrtãşeşti şi altora Vestea Bunã? De ce, în vremuri de prigoanã cauţi ajutor la oameni şi nu alergi la Mine? De ce cauţi scuze atunci când îţi dau ocazia sã slujeşti Numele Meu?
Am încercat sã rãspund, dar nu am gãsit nici un rãspuns. Ce-aş fi putut rãspunde?….
Eşti binecuvântat cu viaţã. Te-am creat sã nu o iroseşti. Te-am binecuvântat cu talente, dar tu fugi de Mine. ţi-am revelat Cuvântul Meu, dar nu te adânceşti în el. ţi-am vorbit, dar nu M-ai ascultat. Zilnic Mi-am reînnoit bunãtãţile şi îndurarea faţã de tine., dar ţi-ai întors privirile de la Mine. ţi-am trimis dintre slujitorii Mei, ca sã te îndrume, dar ai stat nepãsãtor şi i-ai respins. ţi-am auzit rugãciunile şi ţi-am rãspuns la timpul potrivit – nici una nu a rãmas fãrã rãspuns!… Te întreb acum: Mã iubeşti TU cu adevãrat?
N-am putut rãspunde. Cum sã-I fi rãspuns? Mã copleşise ruşinea! N-aveam nici o scuzã. Cu inima zdrobitã şi lacrimi pe obraz, am murmurat:
Doamne, iartã-mã! Nu sunt vrednic sã mã numesc copilul Tãu!
Dar Domnul mi-a rãspuns:
Tu eşti al Meu prin HAR şi nu prin merit!
Doamne, vei continua sã mã iubeşti? …De ce, Doamne, de ce mã iubeşti?
Te iubesc pentru cã te-am creat. Eşti copilul Meu şi nu te voi pãrãsi niciodatã. Când plângi, Mi-e milã de tine şi plâng împreunã cu tine. Când strigi de bucurie, râd şi eu cu tine. Când eşti descurajat, am cuvinte de încurajare pentru tine. Când cazi, sunt acolo sã te ridic. Când eşti obosit, te port pe braţele Mele. Dragul Meu, Eu voi fi cu tine pânã la sfârşitul zilelor şi te voi iubi întotdeauna!
Niciodatã nu am plâns cu atâta amar. Cum putusem cu atâta nepãsare zdrobi inima lui Dumnezeu? Încã neîncrezãtor, L-am întrebat printre lacrimi:
Doamne, cât de mult mã iubeşti?
Domnul şi-a deschis braţele, iar privirea Lui mã chema stãruitor la pieptul Lui – în palme I-am zãrit semnul cuielor! Si brusc am înţeles: acceptase sã moarã în locul meu pe Calvar!
Domnul meu şi Mântuitorul meu, am şoptit, prãbuşindu-mã la picioarele Lui.
Si pentru prima datã m-am rugat cu adevãrat….