Mereu am fost temperamentală - aproape ajunsesem să accept că așa eram eu și nu puteam schimba nimic.
Încă de când mă știu am avut un temperament ușor inflamabil. De când eram fetiță mă enervam, țipam, urlam, apoi alergam în camera mea, trântind ușa, atunci când nu primeam ce voiam eu. Uneori simțeam de parcă sângele îmi fierbea în vene. Am continuat așa și în anii adolescenței.
Mereu voi fi temperamentală?
Mereu după ce-mi pierdeam răbdarea, imediat simțeam regret profund pentru faptul că-mi permisesem să reacționez fără să mă gândesc la consecințele și efectul pe care atitudinea mea o avea asupra celor din jurul meu. Uram felul meu - era o povară pentru mine. Mă simțeam mereu vinovată și tristă pentru că nu-l puteam controla.
Un scenariu obișnuit era dimineața la prima oră. Având 3 băieți activi, trebuia să-i pregătiesc pe toți să iasă afară. Majoritatea zilelor se întâmpla că atunci când urcam în mașină realizam că îmi pierdusem răbdarea, din nou.
Am început să mă gânesc dacă nu cumva trebuia să mă consolez cu faptul că aveam un fitil scurt și că asta mă reprezenta. Nu vedeam o cale de ieșire.
O realizare mare
Într-una dintre diminețile acestea hectice am ajuns la o realizare mare. În acea dimineață avusesem 45 de minute să le dau mâncare la toți, să-i îmbrac și să-i ajut să-și facă bagajele pentru școală, apoi să-mi pregătesc și eu micul dejun. În timp ce mă grăbeam să-i pregătesc pe copii, am ajuns la un moment în care m-am simțit total descurajată și simțeam că nu se schimbă nimic. Mereu eram mama care-și ieșea din pepeni. Mă simțeam fără putere în fața reacțiilor mele. Nu puteam înțelege de ce nu puteam rămâne calmă și să vorbesc frumos băieților în mijlocul haosului.
După ce mi-am dus băieții la școală am simțit din nou aproape acest ciclu al temperamentului - eram foarte aproape de a mă mânia din nou. Atunci am realizat că nu mă rugasem niciodată la Dumnezeu pentru acest aspect. M-am rugat pentru altele, să mă ajute în alte situații, dar niciodată să mă ajute cu cea mai mare problemă a mea. Dumnezeu era singurul care mă putea ajuta. Această constatare a fost esențială. Încercam din răsputeri cu puterea proprie să mă lupt împotriva mâniei și să fiu o mamă și o soție bună, dar niciodată nu m-am gândit să mă rog la Dumnezeu pentru ajutor într-o chestiune atât de simplă.
Am strigat la Dumnezeu în mașina mea și I-am cerut să îmi arate mânia și să mă ajute să pun un paznic la gura mea ca să nu mai reacționez brusc, după simțurile mele.
Am deschis aplicația bibliei de pe telefon după ce m-am rugat și Dumnezeu mi-a arătat Efeseni 4:31: „Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” și Eclesiastul 7:9, „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor.”
Am găsit atât de multe versete în care Dumnezeu ne spune să înlăturăm mânia - că cel care este încet la mânie este mai mare decât cei puternici. (Proverbe 16:32; că cel mânios stârnește ceartă, dar omul încet la mânie potolește neînțelegerile. (Proverbe 15:18).
Rădăcina problemei
Trebuia să găsesc motivul pentru care îmi pierdeam răbdarea - am concluzionat ca era egoismul. Mi-a fost să recunosc, mai ales că eram o mamă care simțeam că vreau doar binele copiilor mei, dar motivul pentru care mă supăram era că situațiile nu erau așa cum îmi doream eu, copiii nu făceau ce le spuneam eu, lucrurile se schimbau mereu în ultimul minut sau cineva mă jignea verbal. Acestea erau motive care proveneau din eul meu. Am observat că eu doream să-mi controlez viața, în loc să-L las pe Dumnezeu să aibă controlul. Am realizat că de fiecare dată când aruncam vorbe dure sau mă mâniam se aplica ce scrie - „stârnește certuri”, și obervam că copiii erau și mai încăpățânați și se crea neliniște, haos și frică în casa mea.
Sunt și recunoscătoare că Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni și mi-a arătat de ce eram temperamentală. Însă asta nu a însemnat că am scăpat deodată de problema mea, dar acum aveam armele cu care să lupt împotriva dușmanilor mei.
Speranță nouă
Știam că Dumnezeu este de partea mea, iar acum dacă simt că mânia se ridică din interiorul meu, îmi închid ochii și mă rog la El ca să mă ajute și să nu accept mânia. El îmi deschide urechea să ascult doar ce El îmi vorbește în inimă și atunci pot avea cuvinte fine pentru copiii mei și pentru cei din jur. Pot să urăsc egoismul care cauzează reacția, în loc să mă mânii pe situație sau pe alți oameni.
Dacă-mi iubesc copiii așa cum Dumnezeu mă iubește, atunci nu voi reacționa cu mânie, cu strigăte și țipături. Dacă sunt un ucenic al lui Hristos, atunci trebuie să devin ca Isus și trebuie să-i tratez pe ceilalți așa cum Isus i-ar trata. El le-a răspuns cu răbdare și dragoste și nu și-a pierdut răbdarea spunându-le primul cuvânt care I-a venit prin minte. Nu, ci era tăcut și blând și vorbea doar ce Dumnezeu lucra în inima Lui. Eu pot fi fermă, dar în același timp pot vorbi și reacționa cu dragoste, așa cum ar fi făcut Isus.
Acum îmi pot trăi viața fiind conștientă de temperamentul meu. Pot ușor realiza când sunt ispitită la mânie - atunci mă rog imediat pentru ajutor ca să nu reacționez instinctiv, ci să devin tot mai mult ca Isus, care a fost răbdător, bun și plin de cuvinte bune pentru toți, indiferent de situația în care Se afla
