Categorie: Invataturi biblice
1. ACUM – NU MÂINE
2. DUHUL SFÂNT – PERSOANĂ
3. DUHUL SFÂNT – MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS
4. DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL
5. DUHUL SFÂNT – MÂNGÂIETORUL
6. PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT
7. FII PLIN ACUM
8. URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI
“… fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18)
CAPITOLUL 8
URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI
După ce ne-am ocupat de cuvântul apostolului “Fiţi plini de Duh” trecem acum să ne ocupăm de restul pasajului care continuă să scrie despre plinătatea Duhului Sfânt şi urmările ei. Urmările sunt descrise în amănunţime, dar ele nu sunt urmări care se asociază în mintea noastră cu plinătatea Duhului Sfânt. Nu se aminteşte nimic aici că Duhul Sfânt ar face din noi predicatori minunaţi sau credincioşi extraordinari folosind căi deosebite. Urmările menţionate aici par mult mai normale şi este bine că e aşa, căci poate pentru mulţi dintre noi Dumnezeu nu are în plan sfere deosebite de slujbă. Lucrarea Lui nu urmăreşte extraordinarul ci o viaţă normală de părtăşie, aşa ca să umblăm cu El toată viaţa pe căile care par cele mai obişnuite.
PRIMA CONSECINŢĂ a plinătăţii Duhului Sfânt în inimile noastre este un cântec de slavă pentru Domnul Isus. Cuvintele care urmează imediat expresiei “Fiţi plini de Duh” sunt “Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5.19). Eu cred că aceasta înseamnă o revărsare a laudei şi a mărturiei Domnului Isus, căci Cel ce a fost umplut este acum bogat de prezenţa lui Isus! Şi o astfel de cântare izvorâtă din inimă şi înălţată Domnului, poate să fie tot atît de reală în bucătărie ca şi în camera de studiu a predicatorului. Întradevăr, dacă o gospodină a învăţat să umble cu Domnul, biruinţa e mai mare în bucătăria ei decât în camera de studiu a unui predicator care nu a învăţat lucrul acesta.
Plinătatea Duhului nu înseamnă însă nimic dacă încetează de a ne arăta mereu pe Isus sub feluriteleSaleforme, care este îndeajuns pentru toate nevoile noastre. Viziunea noastră va trebui să nu aibă în perspectivă altceva decît pe Isus şi harul Său şi nu vom putea face altceva decât să cântăm, aşa cum scria Charles Wesley:
“Inima mea-i plină de HristosŞi vrea să-i cânte Stăpânului ei glorios,Lui îi înalţ cele mai sublime cântăriCăci nu pot să mă abţin să-L laud”
Exact acest lucru a urmat, ca una din primele consecinţe ale coborârii Duhului Sfânt în ziua cincizecimii, iar ascultătorii din ziua aceea spuneau uimiţi “… îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2.11). Faptul că ucenicii vorbeau în alte limbi era un fapt cu totul incidental, cu scopul de a sublinia, de a întări însemnătatea mesajului. Lucrul cel mai important era subiectul vorbirii lor şi acesta era “lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”. Ei erau angajaţi într-o lucrare de a da slavă lui Dumnezeu şi aceasta pentru că Duhul Sfânt le descoperise pe Isus Hristos înviat din morţi stând pentru ei la dreapta lui Dumnezeu, gata să dea Israelului pocăinţa şi iertarea păcatelor. În toate acestea era minunatul har al lui Dumnezeu, care în ziua aceea stârnea slavă pentru Dumnezeu în tot ce făceau apostolii. De fapt era o împlinire a promisiunii Domnului: “El (Duhul) Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16.14). Lauda lor, bucuria, îndrăzneala, toate erau consecinţele celor primite din partea Duhului. Vorbirea lor în alte limbi era de asemenea o consecinţă a ceea ce văzuseră. Inimile lor erau pline de prezenţa lui Isus şi în cântarea de slavă către Dunmezeu ei au trecut peste barierele vorbirii cunoscute lor şi aceasta a ajuns un semn pentru toţi cei ce erau adunaţi atunci în Ierusalim. Prin ea însăşi, vorbirea miraculoasă în alte limbi ar fi fost fără nici un rost dacă nu ar fi exprimat ceea ce Duhul le descoperea cu privire la Hristos.
Foarte adesea în cugetul nostru noi legăm ideea de plinătate a Duhului Sfânt cu senzaţii inspiratoare, bucurie exaltică şi putere de a-L slăvi pe Dumnezeu cu o libertate şi o îndrăzneală nouă şi a face aceasta în alte limbi. Putem ajunge până acolo încât să privim lucrurile acestea ca punctul principal la care trebuie să ne aştepăm şi în consecinţă să stăruim după el. Nu pot însă accentua în suficientă măsură că nu acesta este darul principal al Duhului pentru noi! Principalul dar al Său este să ne descopere lucrările lui Hristos, iar bucuria şi slava adusă Domnului urmează ca o simplă consecinţă, deoarece noi vedem în El bogăţii infinite şi veşti bune pentru cei neajutoraţi ca noi. Slava care izvorăşte poate fi într-o limbă cunoscută sau alta necunoscută. Pavel zicea că ar vrea cu mult mai mult ca aceasta să se facă într-o limbă cunoscută ca toţi să poată lua parte şi să înveţe (vezi 1 Corinteni 14.19) şi ne imaginăm că mulţi vor fi de aceiaşi părere cu el. Dacă facem greşeala de a căuta după lucrurile acestea ca fiind cele mai mari daruri din partea Domnului şi nu le primim vom fi dezamăgiţi; dacă le primim vom fi în primejdia de a face prea mult caz de ele. Dar dacă aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne descopere din nou pe Domnul Isus vom vorbi îndată celorlalţi cu psalmi şi cu cântări de laudă, cântând şi slăvind pe Domnul Isus în inimile noastre. Bucuria noastră va avea o temelie raţională, reală şi vom putea vorbi şi altora despre ceea ce am descoperit, ca şi ei să poată ajunge să vadă la fel şi, să se alăture bucuriei noastre.
Cea de A DOUA CONSECINŢĂ menţionată este mulţumirea pentru toate lucrurile: “Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5.20). Aceasta înseamnă să-L vezi în toate pe Dumnezeu şi să ştii că toate cele care vin în viaţa ta nu contează de unde vin din moment ce au ajuns la tine, căci vin numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu care lucrează spre binele celor ce-L iubesc. Aşa stând lucrurile toate acestea trebuie să fie un motiv de mulţumire lui Dumnezeu chiar dacă nouă ni s-ar părea că sunt spre bine sau spre rău.
O asemenea stare de mulţumire este cu totul imposibilă dacă suntem mândri şi nu vrem să renunţăm la drepturile noastre şi la preocuparea cu noi înşine, şi să ne întoarcem la Dumnezeu; în acest caz ceea ce apare în viaţa noastră nu-i decât milă faţă de noi înşine şi tânguire. Starea aceasta preţioasă de a mulţumi se leagă strâns de starea de plinătate a Duhului, căci Dumnezeu caută să umple numai văile nu şi munţii.
Este greu să se precizeze dacă o asemenea zdrobire, supunere şi bucurie în tot ceea ce îngăduie Dumnezeu este condiţia, sau consecinţa plinătăţii Duhului; probabil că ambele. În pasajul citat această stare este menţionată ca o consecinţă a plinătăţii Duhului. Pe de altă parte, nesupunerea dă naştere păcatului, milei faţă de noi înşine, cârtirii şi îndoielii care fac imposibilă plinătatea şi, care trebuie mai întâi mărturisite şi spălate în sângele Domnului Isus. Este deci “clar ca bună ziua” că pocăinţa şi curăţia noastră cu privire la punctul acesta va trebui să se repete mereu căci, cine a trecut printr-o probă grea fără ca cel puţin la început să nu reacţioneze egoist? Dar cât de milostiv este Dumnezeu care, atunci când recunoaştem că am greşit, El restabileşte atitudinea noastră.
Cea de A TREIA CONSECINŢA amintită şi poate cea mai importantă judecînd după spaţiul care i s-a acordat în text este supunerea unora faţă de ceilalţi. “Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5.21). Ori de câte ori Dumnezeu aminteşte de părtăşia noastră unii cu alţii, cuvântul de care se slujeşte întotdeauna este “supuneţi-vă”, “fiţi supuşi”. În textul acesta toate legăturile dintre noi au lumina îndreptată asupra acestor îndemnuri.
a) Soţiile trebuie să fie supuse soţilor ca Domnului (Efeseni 5.22). Cât de pătrunzător este cuvântul acesta în ziua de azi, când “cârmuirea fustelor” nu mai este doar o vorbă de clacă ci un fapt real, când a face pe şeful şi a cicăli este un fapt comun în căminele noastre. Dar credincioşii dacă vor să cunoască plinătatea Duhului Sfânt trebuie să mărturisească şi să recunoască lucrul acesta.
b) Pavel trece apoi la soţ. Este adevărat că pe ei nu-i cheamă să se supună soţiilor lor, căci în alte versete el încearcă să pună accentul pe faptul că soţul este cap, deci conducător. Dar soţul este chemat să facă ceva care-l umileşte şi mai mult; el trebuie să-şi iubească soţia “cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5.25). Dragostea lui Hristos pentru Biserică a fost o asemenea dragoste încât s-a dat pe Sine şi ceea ce înduioşează aici este faptul că această dragoste L-a făcut pe Cel mai Mare să Se umilească şi să slujească celor mai mici. Tot aşa şi soţii trebuie să-şi iubească soţiile renunţând la ei. Cu toate că în Scriptură li se acordă primul loc, în faţa Crucii ei nu mai pot sta pe poziţiile lor; cu toate că sunt primii ei trebuie să renunţe la dreptul lor şi să slujească pe cei mai mici, pe soţiile lor care sunt vase mai slabe. În felul acesta îşi onorează soţiile, căci aşa a făcut şi Hristos pentru ei. Cum loveşte ideea aceasta în egoismul şi mândria bărbatului şi, atunci când sunt descoperite, credinciosul trebuie să le recunoască şi să le mărturisească!
Acelaşi model de supunere, pe de o parte, şi de renunţare la “eul” propriu, pe de alta, se vede şi în ceea ce spune Pavel în continuare cu privire la celelalte legături din textul acesta:
c) Copiii trebuie să se supună şi să asculte de părinţi ca de Domnul şi sunt sigur că cuvântul “copii” cuprinde în el şi pe adolescenţi! Pe de altă parte, în familie, părinţii, în creşterea copiilor după o disciplină sfântă, trebuie să ocolească aţâţarea inutilă a resentimentelor celor mai tineri, prin lipsa de înţelegere sau prin asprime.
d) Robii trebuie să se supună stăpînilor îndeplinindu-şi slujba ca pentru Domnul, iar pe de altă parte, stăpînul trebuie să se ocupe de buna stare a robilor, să nu se dezlănţuie asupra lor (să nu ameninţe) ştiind că şi ei au un Stăpân în cer, care poate tot aşa de bine să-i “facă cu ou şi cu oţet” după cum îi tratează şi ei pe cei peste care stăpânesc.
Deci supunerea unora faţă de alţii şi aplicarea acesteia în toate legăturile noastre cu ceilalţi este una din consecinţele plinătăţii Duhului Sfânt. Dacă vrem să ne bucurăm de o inimă plină cu Hristos, atunci singura cale a Domnului pentru noi este aplecarea grumazului nostru înţepenit.
Să nu pierdem niciodată din vedere faptul că făgaşul de a ajunge la plinătatea Duhului Sfânt nu este prin încercarea de a fi mai supuşi sau a purta sarcinile unii altora, ci prin pocăinţă şi recunoaşterea că nu ne-am supus unii altora şi prin mărturisirea că nu ne-am iubit aşa cum ar fi trebuit.
Dumnezeu preţuieşte sângele Fiului Său care curăţeşte tot ceea ce recunoaştem că am greşit şi mărturisim, iar Duhul umple locul pe care sângele l-a spălat, făcând să apară în noi o voinţă dulce de a ne supune unii altora şi de a ne iubi.
Să notăm deci încă o dată în întregime pasajul acesta binecuvântat şi provocator, care ne prezintă cauzele şi consecinţele vieţii pline de Duh:
„Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5.18-21)
sursa: https://catalin67.wordpress.com/