Categorie: Invataturi biblice
de Roy Hession
1. ACUM – NU MÂINE
2. DUHUL SFÂNT – PERSOANĂ
3. DUHUL SFÂNT – MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS
4. DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL
5. DUHUL SFÂNT – MÂNGÂIETORUL
6. PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT
7. FII PLIN ACUM
8. URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI
“… fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18)
CAPITOLUL 7
FII PLIN ACUM
„Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă fiţi plini de Duh.Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.” (Efeseni 5.18-21)
Să cercetăm mai îndeaproape acest mare cuvânt apostolic “Fiţi plini de Duh” şi să cercetăm împreună gramatica cuvântului “Fiţi plini” căci are să ne înveţe o lecţie folositoare.
ÎN PRIMUL RÎND expresia este la modul imperativ şi aceasta înseamnă că este o poruncă. Este o poruncă de la Dumnezeu să fim plini de Duh, la fel ca prima din textul de mai sus şi anume să nu ne îmbătăm de vin. Dacă nu suntem plini de Duh, noi nu ascultăm de Dumnezeu. A fi plin de Duhul Sfânt nu este ceva facultativ, la alegere, ci obligatoriu pentru fiecare credincios fie că este predicator, om de afaceri sau o femeie casnică. Întradevăr, plinătatea Duhului este poruncită tot aşa de mult la amvon ca şi la bucătărie şi nu este o poruncă ce trebuie împlinită în viitor, ci acum!
ÎN AL DOILEA RÂND expresia este la forma pasivă. Adică nu te umpli tu însuţi, ci te laşi ca să fii umplut. Este deci ceva ce ni se face şi nu ceva ce putem face noi singuri. Aceasta înseamnă că tot ce putem noi face este să venim cu vasul gol. Dacă în faţa lui Dumnezeu ne mulţumim luând această poziţie vom fi umpluţi din ce mai mult, tot mai des. Dar în loc de a veni în felul acesta, noi venim tot timpul altfel decât ca păcătoşi goi şi încercăm a ne împlini singuri propriile noastre nevoi, în timp ce ar trebui să-I dăm Lui voie să o facă. A fi plin de Duh nu este o realizare a noastră, ci o „primire” obţinută prin credinţa simplă a celor ce ştiu să-şi recunoască starea de goliciune, care au fost mântuiţi prin har şi nu prin fapte, şi aşteaptă ca acelaşi principiu al harului să lucreze şi să-i umple. Nevoia aceasta de a veni doar cu goliciunea noastră este frumos exprimată în imnul scriitoarei Mary Schackleton, din care două dintre versuri sună aşa:
„Deşi nu pot cânta, spune, sau ştiPlinătatea dragostei Tale acum jos,Vasul meu gol Ţi-l aduc de bună voie;O, Tu izvor viu al dragostei, umple-mi-l. Sunt un vas gol şi niciodată n-am venit,Nu m-am gândit şi nu am privit la Tine;Dar vin şi mă întorc astăzi la TineCu rugămintea celui gol, căci Tu mă iubeşti!”
Aici ne poate fi de folos o mărturie. La un moment dat în viaţa mea de credincios a apărut o adevărată înfrângere. Eram prabuşit, cu un sentiment de eşec total. “Întâmplător” m-am uitat la un carneţel de însemnări şi în el am zărit două cuvinte pe care le scrisesem cîndva: “Fiţi plini”. Cuvintele acestea păreau că mi se adresează direct din partea Domnului şi atunci în cugetul meu am protestat zicând:
– “Doamne, eu sînt o epavă”
– “Ştiu – am primit răspunsul – dar fii plin”
– “Dar nu se poate aşa de repede după înfrângere, desigur că mai întâi trebuie să mă fac mai bun”
– “Nu trebuie să faci nimic mai întâi, fii plin acum!”
– “Dar cum pot, când sunt aşa de copleşit de păcatul meu?”
– “Sângele lui Isus spală orice păcat – mi-a spus El cu blândeţe – Fii plin dar acum!”
Fii plin, plin, plin, aceasta era tot ceea ce-mi venea ca răpuns la toate gândurile mele îndoielnice. Mi se părea că este ultimul dintre mesajele pe care le-aş fi aşteptat de la Dumnezeu în ziua aceea. Să urci din prăpastie spre înălţimi, şi aceasta aşa dintr-o dată, mi se părea imposibil. Dar când am văzut puterea desăvîrşită de curăţire a sângelui lui Isus, n-am putut face altceva decît să plec capul zicând “Amin Doamne” atât poruncii cât şi promisiuniiSale, primind curăţirea şi umplerea. A urmat apoi o zi de bogate binecuvîntări şi altele care au făcut ca paharul meu să fie plin şi să dea peste el.
Adevărul simplu este că plinătatea Duhului Sfânt nu este ceva rezervat doar super-sfinţilor, care prin predarea şi devotamentul lor pot să se creadă îndreptăţiţi. Ea este şi pentru păcătoşi şi căzuţi, pentru cei care au învăţat să se pocăiască şi care văd în sângele Domnului Isus Hristos mijlocul de curăţire pentru ei. Slavă Domnului, că expresia aceasta „Fiţi plini” este la imperativ şi totodată la forma pasivă. Aceasta înseamnă simplu că se primeşte prin credinţă, prin har şi că promisiunea se adevereşte pentru toată seminţia (Romani 4.16). Aici nu se vorbeşte numai de sfinţii care sunt pe culmi, ci şi de cei slabi ca unii dintre noi, supuşi greşelilor. Harul prin însăşi natura sa face ca promisiunea să fie certă pentru cei căzuţi care îşi recunosc căderile, şi ei pot face lucrul acesta acum! Cineva spunea: “Plinătatea Duhului nu este răsplata credincioşiei noastre, ci darul lui Dumnezeu în înfrângeri”. Această plinătate n-a fost dată ucenicilor în capitolul 28 din Fapte ca o culminare şi o răsplată pentru slujba lor minunată, ci în capitolul 2 unde ei s-au dovedit laşi, căci, se întâlneau cu uşile zăvorâte.
Prin urmare, nu este nevoie de luptă pentru ca mai întâi să devenim mai buni şi apoi să primim plinătatea Duhului, căci aceasta ar înseamna că “n-am căutat-o prin credinţă, ci prin fapte” (Romani 9.32). De asemenea nici nu trebuie să aşteptăm până vine – aşa cum s-au gîndit unii – nu-i nevoie de nici o aşteptare, nici un pic mai mult decât este nevoie a-i spune păcatului pe nume, şi cu el să venim la Cruce. Duhul Sfânt a şi fost dat deja. Este adevărat că în vechime li s-a spus ucenicilor “Dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24.49) dar acestea s-au petrecut aşa pentru că momentul istoric al pogorârii Duhului Sfânt nu apăruse încă. Însă pentru că El a fost dat, toţi pot avea plinătatea Duhului acum.
ÎN AL TREILEA RÎND trebuie notat cu privire la expresia “Fiţi plini” că ea este la prezentul continuu (acţiunea se petrece în timpul vorbirii, nota trad.). Acest lucru nu apare în traducerile engleze ale Noului Testament, deoarece în limba engleză nu se întrebuinţează prezentul continuu. În limba greacă însă, expresia “fiţi plini” are sensul de “fiţi plini mereu în prezent”. Cu alte cuvinte nu ni se porunceşte să primim plinătatea Duhului Sfânt odată pentru totdeauna, sau cu vreo ocazie, ci ni se porunceşte ca să fim plini mereu. Nu este deci vorba de o experienţă statică. Imaginea de care se slujeşte Domnul Isus când vorbeşte despre plinătatea Duhului Sfânt în Ioan 4, este aceea a unui izvor de apă care ţâşneşte din noi. “Ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (v.14). Deci nimic static în expresia aceasta.
Faptul că noi trebuie să înaintăm fiind plini de Duh este de o importanţă extraordinară, şi aş ruga pe cititor să dea atenţie deosebită acestui punct. Dacă noi nu continuăm a fi plini de Duhul, experienţa deosebită care poate că am avut-o la început va ajunge doar o amintire a trecutului, în timp ce în prezent vom fi goi, înfrânţi şi reci. Într-adevăr, este un lucru dureros şi deprimant să auzi pe cineva vorbind despre plinătatea Duhului Sfânt în viaţa sa din trecut, fără să poată vorbi şi despre una prezentă. De fapt e mai bine să taci decât să spui ce s-a întâmplat în trecut, dacă nu poţi mărturisi despre prezenţa plinătăţii Lui chiar acum în viaţa ta.
Este adevărat faptul că uneori în prezent nu se întâmplă nimic în ciuda tuturor experienţelor din trecut. Dacă continuăm să umblăm astăzi în lumina Sa, binecuvântarea va fi a noastră în prezent. Dar a refuza lumina, a nu primi mustrarea cu privire la un anumit punct oricât ar fi de neînsemnat, faptul acesta va bara revărsarea Duhului. Porunca “Fiţi plini” care ni s-a adresat ieri, ni se adresează şi astăzi în starea în care ne aflăm acum şi, sângele care ne-a spălat ieri ne va curăţi şi astăzi dacă ne vom pocăi, iar Domnul Isus care ne-a umplut paharul ieri va face acelaşi lucru şi astăzi.
Nevoia noastră de plinătate neîntreruptă a Duhului merge mână în mână cu spălarea continuă de păcat, prin sângele Domnului Isus. Într-adevăr în 1 Ioan 1.7 se foloseşte încă o dată timpul prezentului continuu. De aceea ar trebui să citim acest verset cam aşa: “Dacă umblăm în lumină după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte MEREU de toate păcatele”. Curăţirea continuă nu se face însă automat; ea se face neîntrerupt doar când noi umblăm în lumină, şi aceasta înseamnă ca noi să continuăm a zice “da” la ceea ce ne descoperă lumina, ceea ce înseamnă ca noi să ne pocăim mereu.
O misionară din Africa de răsărit mi-a povestit cum a salutat-o un fruntaş creştin african care atunci cînd a întâlnit-o i-a pus întrebarea:
– “Soră, L-ai slăvit în dimineaţa aceasta pe Domnul?”
– “Dacă vrei să ştii adevărul, nu L-am slăvit; nu I-am dat slavă azi dimineaţă”
– “De ce?” a mai întrebat-o el. După un moment de şovăire ea a răspuns blând:
– “Azi dimineaţă pe când eram în cort, mi-am pierdut controlul”. La aceasta răspunsul a fost:
– “Oare sângele lui Isus nu mai are putere?”. Cu aceasta, credinciosul african şi-a văzut liniştit de drum, dar de fapt acesta era mesajul cel mai potrivit pentru ea. Ea a văzut apoi că sângele nu şi-a pierdut puterea şi nu după mult timp a venit la Isus cu pocăinţă; a fost curăţită şi umplută cu o mărturie nouă a slavei Lui.
Chiar şi cea mai valoroasă experienţă a plinătăţii Duhului Sfânt poate fi menţinută numai printr-o stare de a fi oricând gata să fii spălat în sângele Domnului Isus, chiar şi de lucrurile cele mai mici, deîndată ce ele apar. În adevăr, o experienţă reală din trecut s-a dovedit a fi uneori o “obligaţie” care ţine toată viaţa, căci amintirea ei pândeşte mereu pe om şi în ciuda luptelor şi străduinţelor sale nu o mai poate redobândi. Dar dacă consimţim “să umblăm în lumină după cum El este în lumină” grăbindu-ne a recunoaşte păcatul pe care lumina ni-l descoperă, sângele Domnului Isus ne va spăla mereu de orice păcat, harul va aduce din nou ceea ce păcatul a izgonit şi experienţa plinătăţii Duhului va fi împrospătată de la sine în fiecare zi.
Toate acestea au implicaţii importante – una dintre ele fiind în materie de părtăşie. Faptul că unii credincioşi au avut în viaţa lor parte de daruri ale Duhului (vorbirea în limbi, darul vindecării şi altele) iar alţii nu, a dus la o încordare a părtăşiei dintre ei. Dacă cineva a avut parte în viaţă de un dar al Duhului, acest fapt în sine nu-l va ajuta să nu mai păcătuiască şi, odată pătruns păcatul în inimă, nici experienţele din trecut şi nici stăruinţa de a dobândi alte experienţe nu-i vor aduce din nou în inimă pacea. Pentru aceasta, trebuie să revină la Crucea Domnului Isus ca păcătos, gol ca şi când n-ar fi trăit niciodată experienţe deosebite. Nimic altceva, ci numai sângele Domnului Isus Hristos poate să îndepărteze pata şi să-l restabilească pe păcătos pe deplin.
Acolo va întâlni şi pe alţii care au descoperit la rândul lor neputinţa temeliei doctrinare care să-i sprijine la vreme de nevoie, şi care se pocăiesc şi ei la cruce. Nu au de ales între mai multe posibilităţi. Ei sunt o mână de păcătoşi, dar păcătoşi care în felul acesta au dărâmat zidul de despărţire dintre ei şi au ajuns la părtăşie unii cu alţii. Dacă nu urmărim altceva decât să trăim pe temeiul acesta al unei părtăşii începând “de acum” cu Dumnezeu, vom vedea cum temeiul închipuit al superiorităţii unora faţă de ceilalţi se prăbuşeşte sub picioarele noastre. În situaţia aceasta “de acum” trebuie să mărturisim uneori că am păcătuit şi că “tot acum” am descoperit din nou calea la picioarele Domnului Isus pentru eliberare. În situaţia aceasta ne simţim atraşi unii faţă de alţii în dragoste, faţă de cei care au fost tot aşa de sinceri. Deci să nu ne lăudăm bazaţi pe experienţele trecute, care pot lua locul venirii noastre înaintea lui Dumnezeu acum.
Dar venirea aceasta la Dumnezeu nu înseamnă numai pocăinţă, ea este în aceiaşi măsură şi credinţă. Şi după cum spunea cineva, credinţă nu înseamnă a cere ceea ce nu am avut încă, ci a ne sluji de ceea ce Dumnezeu ne spune că avem. Acesta este răspunsul nostru simplu la Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul ni se adresează, iar credinţa crede şi zice: “Mulţumescu-Ţi Ţie Doamne”. Dar pentru aceasta Cuvântul trebuie să ni se adreseze, căci altfel este doar o sforţare a noastră.
Ca să ilustrez cele de mai sus pot să amintesc experienţa mea în scrierea acestei cărţi. Când m-am apucat de lucru, în prima parte mintea părea năucă, fără viaţă, iar inima nu-mi era inspirată. Mi-am zis: “Dacă a fost vreodată o clipă în viaţa mea când nu am simţit plinătatea Duhului, atunci clipa aceasta este acum. Cu toate acestea încerc să scriu o carte despre aceasta”. În această stare eram ispitit să mă lupt cu Dumnezeu în rugăciune şi să cer disperat Domnului ceea ce simţeam că-mi lipseşte. Dar cu toată bunăvoinţa, pur şi simplu nu aveam puterea să duc o luptă pe viaţă şi pe moarte. În sensul acesta, înainte chiar de a începe mă simţeam înfrânt. De asemeni, simţeam că a începe să dau târcoale inimii ca să descopăr ceva de care să mă pocăiesc, ar fi o trudă egoistă zadarnică. Când nu am mai avut ce face, am putut doar să spun Domnului starea mea. În dimineaţa aceea citind Cuvântul, el mi s-a adresat direct; era primul text din calendarul “Lumină pe cărare” pentru ziua de 2 decembrie: “Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (1 Ioan 2.20). Dumnezeu îmi spunea deci că “am primit”. Când am revenit la Biblie şi am citit mai departe, am descopent că pasajul acesta pe care l-am amintit se continuă mai jos astfel: “Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva” (v.27). Am descoperit deci că El îmi spunea că ungerea ce am primit-o de la El rămâne, sau să folosesc un alt cuvânt, se menţine şi nu se schimbă. Nu trebuia să ticluiesc nimic, acesta era Cuvântul lui Dumnezeu care mi se adresa în starea aceasta de nevoie. Trebuia deci să mă întorc în mod sigur de la simţirile mele sau de la starea de a nu avea simţiri, ca să primesc Cuvântul şi să zic: “Îţi mulţumesc Doamne!”. Şi cât de repede am primit de la Duhul Sfânt o viaţă nouă, o îmbogăţire a inimii şi ajutor. Am descoperit din nou adevărul că credinţa nu înseamnă a cere ce nu am primit, ci a ne folosi de ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja “în Hristos”.
Am amintit lucrul acesta ca o experienţă a mea şi anume, că eu nu am ieşit niciodată din starea de răceală şi amorţeală decât prin credinţă. Căci chiar în situaţii în care pocăinţa pare să fie fapta dominantă, acolo trebuie să fie totuşi şi credinţă. Eliberarea nu a venit niciodată printr-o experienţă deosebită pe care am dorit-o şi care m-a impresionat. Cu siguranţă că au fost vremuri cînd doream astfel de experienţe şi când mă rugam pentru ele. Dar slăbiciunea dorurilor mele şi ruga mea m-au dus la disperare şi am renunţat chiar de la început. A venit apoi Cuvântul Său declarând faptele binecuvântate ale harului, apoi credinţa, care m-a încredinţat că sunt adevărate şi a urmat apoi săvârşirea de către Dumnezeu a ceea ce El a declarat şi a promis, încât în cele din urmă am putut zice: “Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat” (Isaia 38.15). Experienţe au fost o mulţime, dar de fiecare dată ele au urmat credinţei.
În lumina bogăţiilor harului Său, să-L auzim spunându-ne:
FIŢI PLINI, ŞI FIŢI PLINI ACUM!
sursa: https://catalin67.wordpress.com/