Categorie: Invataturi biblice
de J.N. Darby
Cât de bine şi de preţios este că Îl avem pe Domnul pentru a privi la El oricând; căci dacă ochii noştri ar trebui să fie aţintiţi asupra noastră, nu numai că nu am avansa deloc, dar am fi cu totul descurajaţi la gîndul răului care locuieşte în noi. Noi ca oameni ne limităm la ideea despre rău, şi astfel singuri ne privăm de puterea care-l poate birui.
Natura cărnii şi orbirea inimii omeneşti sunt demne de remarcat. Ce lucruri nebuneşti se interpun între noi şi Dumnezeu, pentru a ascunde de ochii noştri ceea ce ar trebui să vedem! De asemenea, cât de ciudat este să vezi cum gândurile inimii fireşti îşi urmează cursul natural (chiar când Domnul este aproape de noi), şi ne lipsesc de conştienţa celor mai izbitoare lucruri, care au un efect ce se face simţit în jurul nostru! Vedem acest aspect prezentat în pasajul dinaintea noastră.
Domnul Isus era gata să împlinească acea lucrare care nu poate fi comparată cu alta; El urma să sufere sub mânia lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii şi Se afla astfel în împrejurări care ar fi trebuit să atingă inimile ucenicilor Săi. Tocmai vorbise, folosind cele mai mişcătoare cuvinte, de Paştile pe care dorise să le mănânce încă o dată cu ei înainte de a suferi. Le spusese, de asemenea, că unul din ei avea să-L trădeze. Toate acestea ar fi trebuit să le ocupe mintea şi să le umple inima. Dar ei? Ei se certau ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare.
Pentru noi cortina este dată la o parte; şi când citim acest pasaj ne este greu să înţelegem cum puteau ei să fie preocupaţi cu astfel de lucruri; însă noi ştim ce urma să aibă loc. Cât de multe lucruri au putere să ne întoarcă chiar pe noi, care avem mai multă lumină decât aveau ei atunci, de la gândul care umplea inima Domnului Isus! Astfel se prezintă inima omului în prezenţa celor mai serioase şi solemne lucruri. Moartea Domnului ar trebui să exercite aceeaşi influenţă asupra inimilor noastre ca cea pe care trebuia să o exercite asupra inimilor ucenicilor; ea trebuie să fie scumpă pentru noi.
Domnul este cu noi atunci când suntem strânşi împreună pentru Numele Lui; şi totuşi cunoaştem bine gândurile care ne străbat mintea şi inima în astfel de momente. Aici vedem acelaşi lucru, însă în împrejurări menite a atinge inima în cel mai înalt grad. Isus spune ucenicilor că sângele Său urma să fie vărsat pentru ei, că “mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta,…dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului” (Luca 22:21-22); iar ucenicii se întreabă între ei care era acela care avea să facă acest lucru. Ai putea presupune că nu se gândesc la altceva decât la moartea Învăţătorului lor; dar nu! “A fost o ceartă între ei, ca să ştie care dintre ei avea să fie socotit cel mai mare” (Luca 22:24). Ce contrast! Dar, din nefericire, dacă ne cercetăm propriile inimi vom descoperi aceste două lucruri care în general stau împreună, anume, simţăminte reale care dau mărturie despre dragostea noastră pentru Domnul, dar şi, probabil în aceeaşi jumătate de oră, gânduri care sunt la fel de nevrednice ca cearta dintre ucenici. Aşa ceva demonstrează nebunia şi deşertăciunea inimii omului; el nu este decât ca puţinul praf de pe o balanţă.
Domnul, mereu plin de delicateţe şi de smerenie, Se uită pe Sine, în grija Lui pentru ucenici, şi le spune: “cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr; şi cel care cârmuieşte, ca cel care serveşte” (Luca 22:26). El ştie cum să-i înveţe, prin propriul exemplu, ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu. Şi în acelaşi timp le arată harul care este în El, precum şi toată credincioşia pentru care Îi erau îndatoraţi. Este ca şi cum le-ar fi zis: “Nu este nevoie să vă înălţaţi voi înşivă. Tatăl Meu vă va înălţa”. “Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea, şi să staţi pe scaune de domnie, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Luca 22:28-30).
În loc să fie iritat de comportamentul nesăbuit al ucenicilor Săi, El le arată că, dacă nu există deloc har în oameni, există totuşi într-un Om, anume în El Însuşi. Acest har este perfect în Isus, şi El îi aduce pe ucenicii Săi în el, oricare ar fi purtarea lor faţă de El. Domnul îi întemeiază adânc în principiul harului, în locul celui al cărnii care tocmai se manifestase între ei, spunându-le: “Eu sunt numai har cu privire la voi, şi vă încredinţez împărăţia”.
Noi suntem sub har, a cărui voce se face mereu auzită. Harul ne asigură că, în ciuda slăbiciunilor noastre, noi am rămas împreună cu Isus şi că El ne dă împărăţia Sa aşa cum Tatăl I-a dat-o Lui. Totuşi, sufletul care urmează să aibă parte de aceste lucruri trebuie exersat. Este nevoie ca firea păcătoasă să ne fie descoperită în grozăvia ei, ca astfel să înţelegem de ce este nevoie de încercările prin care trecem. Însă Isus ne face capabili să mergem înainte, fiindcă Îi aparţinem Lui. Dacă El spune ucenicilor: “Vă pregătesc o împărăţie…să staţi pe scaune de domnie”, etc., tot El are grijă să le arate şi ce înseamnă carnea.
“Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa” (Luca 22:31-32). El nu spune: “Nu vei fi ispitit; îl voi împiedica pe Satan să te cearnă”. Nu, El n-a spus şi nici n-a făcut asta. Vedem aici că Dumnezeu adesea îi lasă pe copiii Săi în prezenţa vrăjmaşului lor, pe care încă nu-l nimiceşte; însă, chiar în timp ce ei se află acolo, El veghează asupra lor, aşa cum vedem în Apocalipsa 2:10: “Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”.
Petru ar fi putut spune Domnului: “Tu poţi să împiedici să fiu cernut”, aşa cum Marta şi Maria au crezut că Isus ar fi putut împiedica moartea lui Lazăr. Într-adevăr, Cel ce poate da cununa vieţii ne poate feri de necaz, însă nu face asta, pentru ca noi să fim încercaţi. Satan a dorit să-l cearnă pe Iov ca pe grâu, iar Dumnezeu i-a îngăduit; şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi. Adesea spunem în sinea noastră: “De ce a procedat El aşa cum mine? De ce m-a pus într-un astfel de cuptor?”. Satan este cel care a dorit asta, iar Dumnezeu i-a îngăduit. Se întâmplă adeseori lucruri pe care nu le putem înţelege; ele au scopul de a ne arăta ce înseamnă carnea.
Când Dumnezeu urmează să folosească un creştin în lucrarea Sa, El îl ia pe acela care a mers cel mai departe pe drumul încercării. Prin urmare, este spus: “Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu”. Pericolul este prezentat tuturor, însă El adaugă, adresându-se lui Petru: “M-am rugat pentru tine”, pentru tine în mod special. Astfel că Domnul îl deosebeşte de ceilalţi din pricină că Petru luase o poziţie mai proeminentă decât de ei, fiind astfel mai expus, măcar că toţi au fost cernuţi la moartea lui Isus.
Domnul spune apoi către Petru: “După ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi” (Luca 22:32). Nici un ucenic nu avea să fie cruţat de cernere, însă Petru urma să fie cel mai sever încercat şi, în consecinţă, cel mai potrivit pentru a-şi întări apoi fraţii. În ciuda tuturor acestor lucruri, Petru este plin de încredere în el însuşi. “Sunt gata să merg cu Tine chiar şi în închisoare şi la moarte” (Luca 22:33). Însă Isus răspunde: “Nu va cânta astăzi cocoşul până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti” (Luca 22:34).
Firea care acţiona în Petru n-a avut putere să-l ducă decât până la momentul încercării, iar acolo a cedat. Petru s-a lepădat de Domnul chiar în prezenţa Lui. El ar fi putut să-L vadă pe Mântuitorul său dacă inima nu i s-ar fi întors de la El. Isus privea la Petru, şi totuşi acesta s-a lepădat de El în faţa slujnicei, spunând: “Nu-L cunosc!” (Luca 22:57). Fusese avertizat, iar Domnul n-a îngăduit să fie susţinut de puterea divină în acel moment, fiindcă Petru avea nevoie să înveţe prin experienţă ce era el în sine însuşi.
Dacă observăm tot ceea ce a făcut Hristos, vom vedea cum a vegheat El asupra ucenicului Său în tot acest timp. Harul Lui i-a ieşit în întâmpinare, ca să zicem aşa, şi a avut grijă de el de-a lungul întregii încercări. Primul lucru pe care Isus îl spune lui Petru este că S-a rugat pentru el. Nu pocăinţa lui Petru a dus la mijlocirea lui Isus, ci mijlocirea lui Isus a produs pocăinţa lui Petru. “M-am rugat pentru tine” şi “Domnul S-a întors şi a privit la Petru”. În ce-l priveşte pe Iuda, el s-a lepădat de Domnul; şi, când conştiinţa i-a fost trezită, s-a sinucis. De îndată ce a înfăptuit nelegiuirea, toată îndrăzneala i-a pierit şi s-a dus şi s-a spânzurat. Însă, aici, efectul rugăciunii lui Isus a fost păstrarea credinţei în adâncul inimii lui Petru, aşa încât, atunci când a privit la el, Petru a fost zdrobit.
Prin urmare, primul lucru de remarcat este că Domnul Se rugase pentru Petru, iar al doilea, că El întotdeauna l-a avut în gând pe ucenicul Său, aşa că, imediat după ce a cântat cocoşul, Isus S-a uitat la el, iar Petru a plâns cu amar. Astfel lucrează Domnul în ce ne priveşte; Se roagă pentru noi şi îngăduie să intrăm în ispită. El ne îndeamnă, într-adevăr, să ne rugăm ca să nu intrăm în ea, însă Dumnezeu îngăduie să ajungem acolo fiindcă vede sfârşitul care va urma. Dacă Petru ar fi fost conştient de propria-i slăbiciune, n-ar fi îndrăznit să intre la marele preot. Această încercare a fost consecinţa firească a ceea ce era el în carne; însă a fost scopul lui Dumnezeu ca să-l folosească şi chiar să-l pună într-o poziţie proeminentă în lucrarea Sa. Cauza căderii lui a fost încrederea în sine; carnea a fost la lucru acolo.
Dumnezeu a întors toate spre binele lui, iar Petru a văzut care era puterea cernerii lui Satan. Ceilalţi ucenici, neavând aceeaşi putere firească, au fugit imediat. Ei nu posedau atât de multă încredere în ei înşişi ca Petru; iar Dumnezeu l-a lăsat să se lupte cu Satan, şi Isus S-a rugat pentru el ca, în ciuda căderii sale, credinţa lui să nu cedeze. În momentul în care Petru a căzut, ochii Domnului s-au aţintit asupra lui. Acea privire nu i-a oferit pace, ci l-a făcut să i se umple faţa de ruşine. Petru a plâns, a ieşit afară, şi totul s-a terminat. De-acum învăţase cine era el. Căderea avusese loc, păcatul fusese comis, şi nu putea fi desfiinţat. Putea fi iertat, însă niciodată şters ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. Petru nu mai putea uita că-L trădase pe Domnul, însă Isus S-a folosit de căderea lui pentru a-l vindeca de infatuarea care-l caracteriza.
La fel se întâmplă şi cu noi. Adesea comitem greşeli care sunt ireparabile, din prea multă încredere în carne. Iar când nu mai există posibilitatea de a-ţi repara greşelile, ce e de făcut? Singura resursă este să te abandonezi harului lui Dumnezeu. Când carnea este prea puternică, Dumnezeu adesea îngăduie să cădem, fiindcă nu ne aflăm în acea stare scumpă de dependenţă care ne-ar fi ţinut la adăpost. Iacov îl jignise prea adânc pe Esau ca să nu se teamă de mânia lui; totuşi Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iacov în mâinile acestuia, ci i-a dat credinţă îndeajuns care să-l poarte prin încercare. Dumnezeu S-a luptat cu Iacov şi acesta din urmă a biruit, însă a simţit cu siguranţă în inima lui ce înseamnă să ai de a face cu răul. Dumnezeu n-a îngăduit ca el să cadă pradă urii lui Esau, iar la sfârşitul vieţii Iacov a putut spune (Geneza 48:15,16): “Dumnezeul care m-a păstorit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, etc.
Când Dumnezeu încearcă inima în felul acesta, El o lasă câteodată în mâinile lui Satan, însă niciodată nu lasă conştiinţa copiilor Săi în mâinile vrăjmaşului. Conştiinţa lui Iuda a fost în mâinile lui Satan şi, în consecinţă, el a căzut în disperare. Inima lui Petru a fost în mâinile Celui Rău pentru un timp, însă conştiinţa lui niciodată. Prin urmare, în loc de disperare, ca în cazul lui Iuda, dragostea lui Isus, exprimată printr-o privire, a avut putere să-i atingă inima.
Harul acţionează direct în inimă şi o face conştientă de păcat; însă, în acelaşi timp, dragostea lui Hristos atinge conştiinţa, adâncind simţământul păcatului. Iar dacă acest simţământ este adânc, este fiindcă şi cel al dragostei lui Hristos este adânc. Deşi iertarea lui Petru a fost perfectă, el n-a putut uita niciodată păcatul său. Nu numai că a fost iertat pe deplin, însă conştiinţa lui se afla în mâna Domnului atunci când Duhul Sfânt i-a descoperit plinătatea inimii lui Hristos faţă de el. Conştiinţa lui a fost atât de complet curăţită încât a putut să-i acuze pe iudei de chiar păcatul pe care el însuşi îl comisese în împrejurările cele mai solemne. “V-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Drept” (Fapte 3:14), au fost cuvintele lui. Sângele lui Hristos îi curăţise pe deplin conştiinţa, însă dacă se punea problema puterii sale în carne, tot ceea putea să spună despre el era: “M-am lepădat de Domnul, şi dacă n-ar fi doar pentru harul Lui, nu mi-aş putea deschide gura”.
Isus nu i-a reproşat niciodată lui Petru păcatul pe care-l făcuse în întâlnirile pe care le-a avut cu el după aceea. N-a existat niciodată întrebarea: “De ce te-ai lepădat de Mine?”. Nu; El nu-i reaminteşte de căderea sa, ci din contră, acţionează după acea expresie de dragoste a Duhului Sfânt: “Nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor” (Evrei 8:12). Isus dăduse totul uitării. Însă exista un lucru pe care trebuia să i-l arate lui Petru: era rădăcina păcatului comis, punctul unde falimentase. Ispita lui Satan, combinată cu lipsa de dragoste a lui Petru, constituiseră cauza căderii sale şi îi distruseseră încrederea. Dar acum, conştiinţa fiindu-i atinsă, era nevoie ca să-i fie formată înţelegerea spirituală. Petru se lăudase că avea mai multă dragoste pentru Isus decât ceilalţi, şi a căzut mai adânc decât ei toţi.
Isus l-a întrebat: “Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” (Ioan 21:15). Unde este acum încrederea în sine a lui Petru? Isus repetă de trei ori: “Mă iubeşti tu?”, însă nu aminteşte nimic despre ce se petrecuse. Răspunsul lui Petru este: “Tu toate le ştii: ştii că Te iubesc!”. El apelează la Isus şi la cunoştinţa Lui divină. “Tu ştii că Te iubesc”. Iată ce a făcut Domnul Isus pentru Petru, şi asta după căderea lui.
Isus îi prevestise căderea, iar aici El îl întreabă: “Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”. Petru nu poate spune nimic, decât că a priceput cât este de slab şi că L-a iubit pe Domnul mai puţin decât ceilalţi ucenici. Relaţia dintre Isus şi Petru este formată toată din har; el nu avea altă resursă decât să se încreadă în Isus, iar acum putea fi un martor pentru El; simţise puterea unei priviri a Domnului.
Petru pare să spună: “Mă încred în Tine; Tu ştii cum m-am lepădat de Tine. Fă cu mine ceea ce crezi de cuviinţă”. Apoi Îl vedem pe Isus întărind inima ucenicului Său, ca nu cumva Satan să-i fure încrederea, şi cu alte cuvinte îi spune: “După ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi!”. Ce-l făcea în stare pe Petru să-şi întărească fraţii? Lepădarea sa de Domnul îl învăţase aşa de bine ce înseamnă carnea, încât nu mai voia să se sprijine pe vreun lucru; ştia că nu poate face altceva decât să se încreadă în Dumnezeu. Oricare ar fi fost incapacitatea sa de a se împotrivi lui Satan, el putea apela la harul Aceluia care cunoaşte toate lucrurile. Cunoaşterea faptului că se putea încrede în Isus era ceea ce-l făcea puternic. Numai după ce l-a conştientizat de totala neputinţă a cărnii, Domnul îi încredinţează oile Sale: “Paşte mieluşeii Mei” – şi doar acum era Petru în stare să-şi întărească fraţii.
Carnea posedă o anumită încredere în ea însăşi, şi aceasta este adesea capcana în care noi cădem. Este prin urmare necesar ca să ne cunoaştem pe noi înşine prin intermediul conflictului cu Satan. Fiecare creştin trebuie să înveţe ce este el, cu ajutorul împrejurărilor prin care trece. Dumnezeu ne lasă în ele ca să fim cernuţi de Satan, ca astfel să ne cunoaştem inima. Dacă am avea destulă umilinţă şi credincioşie încât să spunem: “Nu pot să fac nimic fără Tine”, Dumnezeu nu ne-ar face parte de o astfel de experienţă dureroasă a slăbiciunii noastre. Când suntem cu adevărat slabi, Dumnezeu nu ne părăseşte; însă, dacă nu suntem conştienţi de slăbiciunile noastre, trebuie să le cunoaştem prin experienţă.
Dacă un creştin nu umblă cu simţământul constant al slăbiciunii sale, Dumnezeu îl lasă în prezenţa lui Satan, ca să înveţe acolo acest lucru. Tot atunci se întâmplă ca el să comită greşeli adesea ireparabile; şi aceasta este partea cea mai dureroasă a lucrurilor.
Iacov a şchiopătat toată viaţa. De ce? Din pricină că şchiopătase, din punct de vedere moral, timp de douăzeci şi unu de ani. El s-a luptat cu putere, totuşi ar fi trebuit să fie conştient de cât de slab era în carne, măcar că Dumnezeu nu l-a lăsat să se lupte cu Esau. Nu trebuie să ne surprindă niciodată că Domnul ne lasă pradă dificultăţilor. Asta se întâmplă din pricină că există ceva în noi care trebuie să fie zdrobit şi de care trebuie să devenim conştienţi; însă harul este întotdeauna în spatele acestor lucruri. Hristos este numai har, şi dacă El ne lasă câteodată să ne cunoaştem slăbiciunea, totuşi El este har, har desăvârşit faţă de noi.
Nu atunci când Petru şi-a întors ochii către Domnul S-a arătat Acesta către el; în ce priveşte comuniunea, într-adevăr, aşa stau lucrurile, însă Isus îi spusese înainte de cădere: “M-am rugat pentru tine”, fiindcă întotdeauna harul este acela care ne-o ia înainte şi lucrează. Isus vede ceea ce Satan doreşte şi ne lasă pradă acestei dorinţe, însă are grijă ca să fim păstraţi. Nu când Petru a privit la Isus, ci când Isus a privit la Petru, acesta din urmă a plâns cu amar. Dragostea lui Hristos întotdeauna merge în întâmpinarea celor ai Săi; ne însoţeşte, ne-o ia înainte în dificultăţi şi ne poartă peste toate obstacolele. În timp ce ne lasă în mâinile lui Satan, ca să învăţăm în mod experimental ceea ce suntem, dragostea este întotdeauna aproape de noi şi ştie cum să ne păzească de răutăţile vrăjmaşului. Aici vedem bunătatea desăvârşită şi harul Aceluia care ne iubeşte nu numai atunci când inima ne este întoarsă către El, şi care Se adaptează fiecărei greşeli din caracterul nostru, ca să putem fi din belşug şi complet binecuvântaţi potrivit planurilor lui Dumnezeu.
Toate aceste lucruri ar trebui să ne înveţe să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca El să ne înalţe la timpul potrivit. Când mă simt dărâmat şi întristat gândindu-mă la mine însumi după o cădere, nu trebuie să încep să caut mângâiere, oricât de natural ar fi aşa ceva; nu, nu asta trebuie să caut, ci mai degrabă, şi mai înainte de toate, pe Hristos care este acolo în acea împrejurare. Trebuie să învăţ lecţia pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru mine.
Dacă, în mijlocul împrejurărilor dureroase, spui că nu le poţi înţelege scopul, Dumnezeu ştie care este acest scop şi te lasă ca să fii cernut, pentru a te aduce astfel la o mai adâncă cunoaştere a Lui şi a ta. El doreşte să-ţi arate tot ceea ce El Însuşi a văzut în tine, aşa că nu trebuie să ne dăm înapoi de la această cernere, ci mai degrabă să căutăm să ne însuşim lecţia preţioasă pe care Domnul ne-o oferă prin ea. Astfel vom obţine o mult mai profundă cunoaştere a ceea ce înseamnă El pentru noi.
Trebuie să învăţăm să cedăm sub mâna Lui tare, până când El ne va înălţa. Dumnezeu să ne dea har să-L cunoaştem pe El! Dacă ar trebui să cunoaştem doar ceea ce suntem noi, am fi dărâmaţi şi ne-am scufunda în disperare. Însă, oferindu-ne o cunoaştere a ceea ce suntem şi în acelaşi timp a harului Său, scopul Lui este de a ne conduce la un final binecuvântat.
Atunci putem spune: “Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului zile îndelungate” (Psalmi 23:6).
sursa: https://catalin67.wordpress.com/