Categorie: Invataturi biblice
Capitolul 14 formează o secţiune aparte a cărţii Apocalipsa, şi constă dintr-o viziune împărţită în şase părţi, având de-a face cu finalul perioadei Necazului celui Mare şi introducerea Împărăţiei.
Prima parte a viziunii este cea a Mielului pe Muntele Sionului: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau 144.000, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei 144.000 care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciori şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (v.1-5). Acesta este un mic şi frumos tablou profetic, cu totul complet în sine, care ne face cunoscut ce va urma să aibă loc după ce întristarea lui Israel se va fi sfârşit şi gloria va răsări în ţara unde Isus a trăit, a murit, a înviat, şi unde se va întoarce în persoană.
Muntele Sion este pe pământ, deci această viziune are a face cu întoarcerea Mielului în cetatea care odinioară L-a lepădat. Cititorii Bibliei obişnuiesc să spiritualizeze diferitele locaţii menţionate în Biblie, astfel, pentru Ierusalim, muntele Sion şi Israel, putându-se realiza în unele cazuri aplicaţii referitor la Biserică sau, posibil, chiar cerul, în timp ce în alte cazuri nu au o astfel de aplicare. Aici însă, când Dumnezeu spune Israel, El înţelege Israel. Când vorbeşte de Ierusalim, El nu intenţionează ca noi să avem în vedere cerul sau Biserica; şi muntele Sionului este o localitate distinctă, până în ziua de astăzi, în ţara lui Israel, în Palestina, în graniţele cetăţii Ierusalimului. Este un loc pe pământ, nu în cer, şi acolo se duce Domnul Isus să strângă rămăşiţa lui Israel la Sine când vine să-şi instaureze Împărăţia. Pentru că, deşi poate mulţi au gândit altfel, nu este nicio îndoială că cei 144.000 din acest capitol sunt cei 144.000 pecetluiţi din capitolul 7. În acel capitolul Ioan i-a văzut pecetluiţi înainte să înceapă Necazul cel Mare, pentru că Dumnezeu dorise să-i ocrotească. Indiferent cu câtă răzbunare vrăjmaşii lor i-ar fi asaltat, El îşi pusese semnul Lui pe frunţile lor şi le făgăduise să-i scape teferi din acele zile grele şi viforoase. Acum, în cap.14, vedem aceeaşi ceată strânsă în jurul Mielului, pe muntele Sion – pârga Împărăţiei viitoare.
Domnul le-a descoperit Numele Tatălui Său; pecetea Dumnezeului cel viu de pe frunţile lor este, de fapt, această binecuvântată descoperire. Ei cunosc pe Dumnezeu ca Tată şi se bucură de grija Lui ocrotitoare şi de iubirea Lui duioasă. Din cer se aude glasul celor ce se bucură cu ei în mod cu totul deosebit, şi aceştia se deosebesc de bătrâni, care reprezintă întreaga ceată preoţească ridicată la răpire. Evreii credincioşi care au fost martirizaţi în timpul Necazului cel Mare din cauza credinţei lor sunt alăturaţi acelei mulţimi cereşti şi de aceea Ioan spune că a auzit „un glas din ceruri, ca glasul multor ape şi ca glasul unui mare tunet: glasul celor ce cântau la harfă (alăută) cu harfele lor”. Aceştia cântau „o cântare nouă înaintea tronului şi înaintea făpturilor vii şi a bătrânilor şi nimeni nu putea să înveţe cântarea afară de cei 144.000, care erau răscumpăraţi de pe pământ”. Cei din cer şi cei de pe pământ vor fi trecut prin aceeaşi experienţă într-un anumit fel, iar cântarea cea nouă este, desigur, aici ca şi pretutindeni, cântarea răscumpăraţilor.
Ceata de pe muntele Sion este apoi descrisă ca fiind neîntinată, o ceată virgină, compusă din cei care s-au păzit de murdăriile predominante pretutindeni în acele zile înfricoşătoare. Privilegiul lor sfânt este să-L urmeze pretutindeni pe Miel oriunde se duce, pentru că ei sunt descrişi cei răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Astfel, ei reprezintă o pârgă a epocii Împărăţiei, întocmai cum Domnul nostru este descris ca pârgă a prezentei dispensaţii, şi Biserica Lui, asociată cu El, este „un fel de pârgă a făpturilor Lui” (Iacov 1.18).
Binecuvântarea Psalmului 32 rostită peste omul în care nu este nici o viclenie, şi binecuvântarea pe care Domnul nostru a rostit-o peste Natanael, este partea acestei cete deosebite. Un om nevinovat nu este un om fără păcat (căci nu există nici unul măcar, în afară de Fiul Omului), ci este unul care nu are nimic de ascuns. Atunci când păcatul este mărturisit deplin şi judecat în prezenţa lui Dumnezeu, vinovăţia este absentă. Şi astfel, această ceată nevinovată este descrisă ca fiind fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu. Într-adevăr, ei nu apar acolo într-o dreptate a lor, ci sunt mântuiţi prin acelaşi sânge preţios care face şi astăzi drept pe oricine crede în Domnul nostru Isus Hristos.
A doua secţiune este cea a Evangheliei veşnice din v.6-7: „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i glorie, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”. Această Evanghelie veşnică nu trebuie să o distingem de Evanghelia care a fost proclamată de-a lungul veacurilor. De fapt, însuşi atributul ei de „veşnică” arată că ea este identică cu acea Evanghelie aşa cum a fost proclamată de la început. Este vestea cea bună a tuturor vârstelor, că Dumnezeu este Suveran şi fericirea omului constă în a-I recunoaşte autoritatea. La această binecuvântată realitate se adaugă, în dispensaţia prezentă, adevărul deplin al harului lui Dumnezeu. Evanghelia Împărăţiei subliniază un alt aspect al aceleeaşi veşti cereşti, accentuând în mod deosebit domnia lui Hristos. Nu poate fi decât o singură Evanghelie, pentru că apostolul spune: „Dacă eu sau un înger din cer vă predică o altă Evanghelie decât cea pe care v-am predicat-o eu, să fie anatema” (Galateni 1.8). Cele două accente diferite ale aceleiaşi Evanghelii sunt datorate a două faze diferite. În Galateni 2.7, Pavel vorbeşte de „evanghelia tăierii împrejur” şi „evanghelia netăierii împrejur”, care este aceeaşi evanghelie, dar prezentată într-un fel iudeilor şi în alt fel naţiunilor. Atât Domnul când slujea aici pe pământ, cât şi Ioan Botezătorul, au predicat Evanghelia Împărăţiei. Însă oamenii au lepădat Împărăţia şi astfel, în timpul de faţă, Împărăţia este abolită. A urmat perioada Bisericii, în care încă suntem şi astăzi.
Fiul Omului este asemănat cu un om care s-a dus într-o ţară îndepărtată ca să primească împărăţia şi apoi să se întoarcă. Când îi va spune Tatăl, El va coborî să-şi ia în primire Împărăţia, să fie proclamat Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. De-a lungul dispensaţiei prezente, El mântuieşte atât dintre evrei cât şi dintre naţiuni, pe toţi câţi se încred în Numele Său, şi îi uneşte într-un singur trup, Biserica sau Adunarea Sa. După ce Biserica va fi răpită în cer, nu va mai fi niciun credincios lăsat pe pământ. Atunci Dumnezeu, în harul Său, va începe din nou să lucreze credinţă şi pocăinţă printre evrei, pe care îi va trimite să predice Evanghelia Împărăţiei până la marginile pământului. Aceasta reprezintă ultima fază a acelei Evanghelii, precedând imediat venirea Sa, şi este ultima chemare pentru naţiunile vinovate ca să se prosterne la pământ şi să se închine Creatorului. Într-adevăr, este har că în acel ceas al judecăţii, înainte să cadă ultima lovitură, chemarea Sa se va îndrepta spre oamenii de pretutindeni ca să recunoască dreptele revendicări ale Celui Atotputernic, ale cărui îndurări au fost atât de mult timp lepădate. Nu auzim, totuşi, niciun răspuns, cel puţin în acest capitol, dar Scriptura ne înştiinţează în altă parte că totuşi mulţi din cei ce nu auziseră Evanghelia, în acea perioadă îşi vor deschide inimile pentru vestea bună, se vor pocăi şi vor fi astfel conduşi să primească pe Împărat.
A treia secţiune a viziunii este de la v.8: „Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!” Babilonul este descris mai complet în cap. 17 şi 18. Babilonul din vechime a fost izvorul idolatriei, pe când Babilonul mistic de astăzi este mama oricărei false învăţături religioase în creştinătate. În timpurile din urmă el va fi vârful unei biserici mari şi false – acea Biserică universală care s-a dovedit nevrednică de Domnul ei şi care urmează să fie sfărâmată în bucăţi, distrusă completamente. Probabil că vor fi scene în toată lumea ca cele ce se petrec în Rusia, cu oameni strigând: „Fără Biserică, fără Dumnezeu”.
Sunt mulţi lideri religioşi în timpul de faţă foarte entuziasmaţi de ceea ce numesc „unirea creştinismului”, dar unirea va fi pur şi simplu o mare federaţie a Bisericilor fără Hristos, formând cea mai puternică asociaţie religioasă cunoscută vreodată în lume – catolici, greci, protestanţi şi toate celelalte sisteme unite în una – după ce adevăraţii credincioşi vor fi fost luaţi de pe pământ. O vreme, această mare instituţie va domina totul, până ce oamenii vor spune în final „la ce ne foloseşte o biserică asemănătoare; de ce să n-o nimicim cu totul şi să terminăm cu ea odată pentru totdeauna?” Şi astfel ei o vor distruge pretutindeni în lume, cum au distrus-o odată în Franţa şi cum o distrug acum în Rusia.
S-au gândit vreodată predicatorii titraţi ai Evangheliei, înainte de a fi prea târziu, că atunci când oamenilor li se serveşte o religie lipsită de o întoarcere reală la Dumnezeu şi fără niciun loc pentru lucrarea Duhului Sfânt, în curând totul se risipeşte? În ciuda toleranţei religioase a timpului în care trăim, este încă o binecuvântare că atunci când bărbaţi credincioşi predică vechea Evanghelie curată a harului lui Dumnezeu cu putere, oamenii sunt bucuroşi să se ducă şi să asculte. Vorbind la modul general, chiar oamenii nemântuiţi au mai mult respect faţă de vechea istorie a răscumpărării decât au pentru aceste prefăcătorii moderne. Când cineva vine într-un loc unde nu se mai crede în Biblie, în sângele lui Hristos, în naşterea din nou, îşi zice lui însuşi: „sunt un prost că plătesc bani ca să întreţin Biserica. Mai bine aş plăti la o lojă masonică sau un club. M-aş alege cu ceva mai mult decât cu ce-mi poate da Biserica”. Am observat noi că unitarianismul n-a avut niciodată succes financiar? De aceea, când un predicator ajunge la concluzia că nu mai crede în dreapta lui credinţă, o să constatăm că rămâne pe acea poziţie cât timp poate pentru avantajul financiar. Pâinea şi peştii sunt mai obişnuiţi acolo decât în sistemele eretice care mişună în jurul nostru. Şi astfel putem înţelege cum va fi în Necazul cel Mare. Câtva timp, Babilonul va domina totul. Capul naţiunilor va fi capul Bisericii. Antihristul va fi suprem în materie religioasă; dar când Babilonul va cădea, ce ruină cumplită va fi!
Secţiunea a patra redă mesajul celui de-al treilea înger: „Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (v.9-10). Ce serios este lucrul acesta! Un mesaj ceresc declarând că cei care se abat de la adevăratul Dumnezeu, care leapădă Cuvântul Său şi în schimb se închină fiarei şi icoanei ei, va trebui să bea din vinul paharului mâniei lui Dumnezeu. Adventiştii de ziua a şaptea cred că mesajul celui de-al treilea înger este mesajul care îndreptăţeşte ţinerea Sabatului, şi că primirea semnului fiarei constă în recunoaşterea sfinţeniei primei zile a săptămânii, adică duminica, în loc de ziua a şaptea, sâmbăta. Care poate să fie condiţia mintală, ca să nu mai vorbim de starea morală, a oamenilor care pot concepe despre un Dumnezeu al dragostei şi al harului că îşi revarsă mânia peste oameni pentru că, din cea mai fierbinte dorinţă de a-L glorifica, păzesc ziua învierii (întâi a săptămânii) care, din cele mai vechi timpuri ale istoriei Bisericii este cunoscută ca Ziua Domnului? Cred că cineva care susţine o astfel de teorie absurdă a pierdut orice simţ al valorilor morale, nu doar că s-a înşelat cu privire la ziua ce trebuie sfinţită. Dar când totuşi cineva îşi poate da seama că osânda rostită aici este osânda pentru apostazie, pentru care, în judecata de pedeapsă, Dumnezeu va pune paharul mâniei Lui pe buzele acelora care au refuzat paharul mântuirii, totul se clarifică. Mai mult, nu este nici o referire că acea judecată va avea vreun sfârşit, pentru că v.11 spune limpede: „Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!”. Într-adevăr, se cere curaj de cel mai înalt grad ca cineva să se ridice împotriva acelei condiţii de apostazie generală de atunci şi să ţină cu tărie adevărul lui Dumnezeu, aşa cum va fi el descoperit atunci. De aceea în v.12 se spune: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus”. În mod izbitor această exprimare ne sugerează faptul că acei oameni convertiţi atunci vor fi credincioşi evrei, pentru că ei păzesc poruncile lui Dumnezeu făcute cunoscut în Vechiul Testament, şi totodată credinţa în Isus cum declară Noul Testament. Partea lor nu este să facă parte din trupul lui Hristos, acest adevăr glorios al dispensaţiei de acum nu este pentru ei, însă şi ei vor afla în final că Isus este Mesia cel promis, care a fost lepădat de neamul lor când a venit în har, şi care va veni din nou cu mare putere. Şi astfel ei vor aduce roade ale pocăinţei, manifestată prin vieţi evlavioase, sfinte, şi dorinţa de a-L glorifica pe Cel lepădat de neamul lor.
Ajungem acum la o expresie izbitoare din v.13, şi anume: „de acum încolo”. Această expresie am auzit-o adesea la înmormântări, că „de acum încolo” pentru cel mort în Domnul va fi ferice, şi aşa este, orice suferinţă şi nedesăvârşire a luat sfârşit pentru cel plecat la Domnul şi în odihna prezenţei Lui. Acum însă sunt evidenţiaţi cei ce mor în Domnul de acum încolo, ca fiind ferice: „Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! „Da”, zice Duhul; „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Esenţialul este că cea mai întunecată parte a Necazului celui Mare este încă înaintea lor. Eruperea norilor grei ai judecăţii se pot sparge în orice moment, şi imediat după aceea, Împărăţia urmează să fie instaurată. Cei ce trec prin necaz vor intra în Împărăţia pământului, dar cei ce mor în timpul înfăptuirii ei vor avea parte de Împărăţia cerească, şi astfel de o binecuvântare deosebită. De aceea, din acest punct de vedere, mai ferice va fi atunci să mori decât să trăieşti. În cer se vor odihni de ostenelile lor, vor fi cruţaţi de strâmtorările ulterioare ce vor mai veni pe pământ şi vor avea locul cu Domnul în ceruri, care va fi mult mai bun decât cel mai de sus loc al împărăţiilor de pe pământ, oricât de glorioase ar fi ele.
O întrebare atât pentru cei mântuiţi cât şi pentru cei nemântuiţi, care vom părăsi curând scena acestui pământ: Ce fel de fapte ne vor urma? Dacă suntem mântuiţi, ce am făcut pentru Domnul? Dacă sunteţi nemântuiţi, să vă aduceţi aminte că păcatele vă vor urma – acele păcate pe care încercaţi să le uitaţi; păcatele de care aţi fugit; păcatele pe care, în nebunia voastră, credeaţi că le veţi ispăşi prin fapte. Când vă veţi afla în faţa tronului mare şi alb al judecăţii, veţi afla acolo toate păcatele făcute, şi acestea vă vor târî în iazul de foc. Acum, numai sângele Domnului Isus Hristos poate să vă spele de toate păcatele; iar după aceea, ca şi credincios al Domnului Isus, vei putea trăi o viaţă nouă pentru El, iar faptele vă vor urma în ceruri, pentru că tot ce este făcut pentru Domnul Hristos rămâne veşnic.
Cea de-a cincea parte a viziunii este cea a secerişului: „Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur; iar în mână o seceră ascuţită. Şi un înger a ieşit din Templu şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri şi secerişul pământului este copt”. Atunci Cel ce şedea pe nor, Şi-a aruncat secerea pe pământ. Şi pământul a fost secerat” (v.14-16). Ne amintim că Domnul nostru vorbea despre seceriş că acesta va fi la sfârşitul veacului, în timpul când cei răi vor fi despărţiţi de cei drepţi, şi când El va veni ca să strângă grâul în hambar, dar va arde pleava într-un foc care nu se stinge. În acest text avem judecata de diferenţiere. Pământul este recoltat: Fiul Omului va revendica pentru Sine tot ce este al lui Dumnezeu, iar tot ce se opune va fi predat judecăţii. Fiul Omului de pe nor dirijează pe secerători, judecata este încredinţată Fiului: Cel ce odinioară atârna pe crucea Calvarului este aceeaşi Persoană binecuvântată care vine să execute judecata. Aceasta este similară cu judecata din Matei 25. Este judecata premilenară, nu ca judecata de la marele tron alb, care este postmilenară. Domnul Isus Se întoarce în lumea care L-a crucificat şi vine ca să-Şi strângă Împărăţia dintre naţiuni, pe cei ce au luat seama la mesajul Evangheliei Lui şi a preţuit pe mesagerii Lui; dar toţi câţi au ascultat Evanghelia, numai ca s-o respingă, vor fi predaţi judecăţii.
Ultima parte a viziunii este cea a culesului viei pământului. Este foarte diferită de seceriş prin aceea că secerişul este discriminatoriu, în timp ce culesul este o judecată necruţătoare: „Şi din templu, care este în cer, a ieşit un alt înger, care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi!” Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o întindere de 1600 de stadii” (v.17-20). Culesul are de-a face cu via pământului – via este Israelul apostat. Suntem familiarizaţi cu imaginea viei, folosită cu privire la Israel în Vechiul Testament. Şi în Isaia 5 şi în Osea 10 auzim pe Domnul spunând: „Israelul este o viţă neîngrijită, el dă rod pentru sine”. Aceeaşi imagine este folosită în Psalmii 80 şi 81. Când Domnul era pe pământ spunea: „Eu sunt adevărata Viţă” (Ioan 15.1). Din tot Israelul numai El aducea rod bun şi toţi câţi au primit mesajul Lui au devenit mlădiţe vii, roditoare. În prezent, viţa (Israel) este replantată în Palestina. Evreii se întorc în ţara lor, Scriptura se împlineşte înaintea ochilor noştri, evreii vor fi replantaţi în propria lor viţă. Dar pentru ce? Pentru culesul mâniei lui Dumnezeu. Doar o rămăşiţă va fi strânsă şi pusă deoparte pentru Domnul, şi restul va fi predat judecăţii necruţătoare din timpul Necazului lui Iacov. Israelul firesc, via pământului, nu poate produce rod pentru Dumnezeu. Dar în ziua aceea a Necazului celui Mare, ciorchinii viţei pământului vor fi aruncaţi în marele teasc al mâniei lui Dumnezeu. Teascul era călcat în picioare afară din oraş şi sângele se revărsa din teasc până la zăbalele cailor, pe cuprinsul a 1600 de stadii. Se spune că aceasta este actuala lungime a Palestinei. Imaginea este cea a întregii ţări înmuiată în sânge până la dârlogii calului.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că există lucruri mai strălucite în continuare. De fapt, cele mai bune zile pentru Israel şi pentru întregul pământ se află dincolo de această scenă îngrozitoare a mâniei şi vărsării de sânge. Să ne amintim că poporul evreu a atras judecata asupra lor, respingând pe Domnul Păcii, atunci când El a venit în har să-i salveze. Când L-au răstignit aceştia au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27.25). Ce îngrozitor a fost răspunsul dat de un Dumnezeu drept la acel îngrozitor blestem spus de ei înşişi o mărturisesc veacurile de până acum, însă scena zugrăvită în versetele de încheiere ale capitolului arată că o încă şi mai îngrozitoare împlinire va fi în viitor. Ţara lui Emanuel, odată pătată cu sângele Lui cel scump, se va înroşi cu cheagurile de sânge ale celor ce L-au lepădat şi care, chiar şi în ziua de astăzi, când Scripturile se împlinesc atât de minunat înaintea ochilor lor, în continuare îşi vor însuşi revendicările păcătoase ale lui Antihrist. Odinioară ei l-au ales pe Baraba în locul Domnului Isus, care se cheamă Hristos. Neschimbaţi în duh până la sfârşit, vor prefera pe „fiul pierzării” în schimbul Fiului lui Dumnezeu şi astfel vor aduce asupra lor o nimicire bruscă.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/