Categorie: Invataturi biblice
”Confederaţia naţiunilor” este o expresie care în timpul de faţă preocupă mult pe politicieni şi pe acele persoane interesate de situația naţiunilor. Acum câţiva ani, unii învăţători ai profeţiei afirmau că Cuvântul lui Dumnezeu prezice o astfel de Confederaţie, dar au fost luați în râs. Acum însă oamenii sunt profund interesați, însă atunci spuneau despre acei învățători că sunt niște visători ce-și dau frâu liber imaginației despre ceva ce nu va avea loc niciodată. Dar războiul cel mare și noile condiții au schimbat în ultimii ani punctul de vedere al acestor critici, care acum privesc la dificultățile cu care sunt confruntați oamenii de stat de pretutindeni, și mulți consideră că tocmai o Confederație a națiunilor ar fi leacul pentru perioada reconstrucției. Însă această Confederaţie de naţiuni nu se va forma câtă vreme Biserica va fi pe pământ, ci după ce Biserica va fi răpită. Ea va izvorî din vechiul Imperiu Roman, având origine satanică, şi va fi de fapt ultima carte a diavolului înainte ca el să fie obligat să-şi recunoască înfrângerea completă.
În ultima meditaţie am văzut că, după ce Biserica va fi răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, vrăjmăşia lui Satan se va întoarce în mod deosebit împotriva poporului pământesc al lui Dumnezeu. Toți credincioșii autentici vor întâmpina pe Domnul în văzduh, și vor fi mulţi ca număr, însă în comparaţie cu cei nemântuiţi care nu vor fi răpiți vor fi mult mai puţini.
Scriptura spune că „printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales” (1 Cor. 1.26). Am auzit despre o femeie serioasă şi devotată, pe nume Lady Huntington, care a trăit în zilele lui Whitefield şi ale lui Wesley şi care a ajutat mult la răspândirea Evangheliei, că obişnuia să spună că ea o să intre în cer printr-un „M” (de la madam, nu Lady). Dacă Cuvântul din 1 Cor. 1.26 ar fi fost „nici un nobil nu intră în cer”, atunci n-ar fi fost nicio speranţă pentru ea, dar acest „M” o includea și pe ea. Unii credincioși sunt însă în posturi înalte, oameni ce cunosc cu adevărat pe Domnul şi care vor fi şi ei răpiţi cu Biserica la venirea Domnului Isus. Acest eveniment va fi ca spargerea unui dig, permiţând apelor repezi ale anarhiei şi bolşevismului să treacă peste fiecare ţară. Să ne gândim cât de repede se va intensifica răul. Mulţi dintre oamenii nemântuiţi se vor uni în eforturile lor ca să construiască un bunăstare și pace fără Domnul Hristos. Adevăraţii credincioşi, care sunt lumina lumii şi sarea pământului, fiind fost luaţi deodată din scenă, un întuneric total va acoperi pământul. Și odată ce puterea ocrotitoare a dreptăţii va fi fost îndepărtată de pe pământ, masele mari de oameni se vor deda corupţiei şi violenţei. Citind în Scripturi relatările referitor la zilele de dinainte de potop vom putea avea oarecum simţământul care va fi predominant. Chiar și acum vedem cum fărădelegea se întinde pretutindeni în lume şi cum numai cu mare greutate răul numit Soviet este oprit să pună piciorul chiar în această ţară a libertăţii. În spatele tuturor acestora este însă efortul satanic de a distruge credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său şi a-l înlocui cu sisteme rele care conduc spre ruină veşnică pe cei ce la urmează.
În zilele noastre, deşi vrăjmaşul năvălește ca un torent, Duhul lui Dumnezeu este prezent pe pământ ca să ridice steagul împotriva lui. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că taina fărădelegii lucrează deja, dar în timpul acestei dispensaţii este Cineva care împiedică deplina dezvoltare a răului, şi acesta este Duhul Sfânt. Însă când El va fi luat din lume împreună cu Biserica pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh, atunci ultima piedică înaintea puterii răului va fi îndepărtată, și nu va mai fi nicio limitare a maşinaţiilor diavolului. În ceruri, sfinţii se vor înfăţişa înaintea tronului de judecată al lui Hristos. Probabil că Satan va apărea ca procuror al acuzării împotriva celor credincioşi în acele momente, lucru pe care dealtfel l-a făcut multe secole. Însă atunci va fi aruncat din ceruri pe pământ şi va fi foarte mânios, ştiind că mai are puţin timp. În acele zile numai în Israel se va mai găsi o mărturie pentru Dumnezeu, de aceea împotriva acestui popor se va revărsa toată răutatea lui, şi va încerca să-l distrugă prin puterea guvernului omenesc ce a lepădat deplin pe Dumnezeu.
Ne amintim cum Nebucadneţar (Daniel 2) a avut visul unui chip mare, care ilustrează „timpurile neamurilor”. Prin termenul acesta se înţelege perioada în care evreii sunt împrăştiaţi printre naţiuni, timpuri în care naţiunile deţin autoritatea asupra Palestinei. Acest timp al naţiunilor începe cu Nebucadneţar, capul de aur. După acesta urmează cârmuirea mezilor şi perşilor, înfăţişate de pieptul şi mâinile de argint ale chipului, apoi urmează imperiul greco-macedonean ilustrat prin pântecele şi coapsele de aramă ale chipului; iar ultimul imperiu mondial este împărăţia romană, ilustrată prin picioarele de fier şi de lut ale chipului. Daniel merge mai departe să ne arate că imperiul roman avea să ia o formă cu totul deosebită la timpul sfârşitului. În imaginea picioarelor chipului avem o încercare de a amesteca ceea ce nu poate fi amestecat, fierul şi lutul. Este o prefigurare a încercării omului de a amesteca fierul imperialismului cu lutul oalei democraţiei socialiste. Probabil că noi ne aflăm pe axa timpului la ceea ce reprezintă picioarele acelui chip. Și chiar vedem marile naţiuni ale Europei făcând o încercare înfricoşătoare de a amesteca fierul cu lutul. Mari lideri naţionali ce au ajuns la capătul priceperii lor încearcă să salveze ceva din imperialism în timp ce sunt obligaţi să se plece la cererile poporului pentru un guvern cu caracter democratic. Însă este imposibil să se amestece cele două. În mod necesar unul trebuie să nimicească pe celălalt. Şi această carte a Apocalipsei ne arată clar că puterea imperială va triumfa la sfârşit. Oamenii vor obosi de atâtea conflicte nesfârşite, și oricât de optimişti vor mai putea fi oamenii de stat, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că încurcătura va fi din ce în ce mai mare. Şi nu trebuie să fim surprinşi dacă, chiar înainte ca Biserica să fie ridicată la cer, în loc să se ridice oşti în favoarea democraţiei, s-ar putea ca tineretul naţiunii să se mobilizeze pentru ca să scape lumea de democraţie. Dreptul de proprietate va fi amenințat conducând la situații din care se va ridica, în cele din urmă, un om care va întruni în sine puterea de stat a Cezarului cu geniul militar al lui Napoleon şi atracţia personală a unui Chesterfield. Omul acesta va cârmui o combinaţie de zece puteri, formate din naţiuni care au făcut parte din vechiul Imperiu Roman. Prin această Confederaţie de națiuni ce au lepădat orice supunere faţă de Dumnezeu şi Cuvântul Său, el va domina lumea, cel puţin pentru un timp.
Cartea Daniel descrie această fază finală de lucruri prin cele zece degete de la picioarele chipului visat de Nebucadnețar. Știm că în vechime Imperiul Roman era împărţit în partea de răsărit şi partea de apus, simbolizate în acest vis de cele două picioare ale marelui chip, unite însă sub o autoritate centrală până va începe dezintegrarea.
În Daniel 7 avem acelaşi lucru zugrăvit în mod diferit. Daniel, omul lui Dumnezeu, a avut şi el o viziune a timpurilor naţiunilor, fără însă să vadă nimic frumos sau grandios asemenea marelui chip. În viziunea lui, cele patru imperii erau reprezentate prin patru fiare flămânde aşteptând să sară una asupra celeilalte, fiecare atât de înfricoşătoare că nimic de pe pământ nu ar putea corespunde cu creaturile sălbatice descrise acolo. Imperiul babilonian era simbolizat de un leu cu aripi de vultur – un hibrid format dintr-o fiară a pământului şi o pasăre a văzduhului. Stăpânirea medo-persană era simbolizată de un urs, ridicat într-o parte, care ţinea în dinţi trei coaste din care picura sânge, reprezentând probabil cele trei cetăţi principale ale imperiului babilonian care au fost cucerite de mezi şi perşi sub Cirus. Imperiul grec era simbolizat de un leopard cu patru capete şi patru aripi de pasăre pe spatele lui. Cale patru capete ilustrează împărţirea în patru a acestui imperiu după moartea lui Alexandru Macedon. Cea de-a patra fiară din viziunea lui Daniel era înfricoşătoare şi grozavă şi avea dinţi mari de fier şi sfărâma în bucăţi şi mânca tot ce-i ieşea în cale. Nu ni se dă descrierea ei exactă, dar se specifică că avea zece coarne.
Această ultimă fiară corespunde clar cu picioarele de fier ale chipului şi reprezintă puterea romană, iar cele zece coarne corespunde cu cele zece degete de la picioarele chipului. Puterea romană exista şi pe timpul când Domnul Isus S-a născut, şi a fost vinovată şi de moartea Lui pe cruce; pentru că Pilat n-ar fi avut nicio putere dacă n-ar fi fost ratificată de Cezarul de la Roma. De aceea, Imperiul Roman, al cărui reprezentant oficial era Pilat din Pont, a răstignit pe Domnul gloriei. Este adevărat că Pilat a dat numai sentinţa pe care o doreau evreii şi de aceea aceștia sunt răspunzători că au omorât pe Mesia al lor; dar procuratorul roman a trebuit să se confrunte cu această propoziţie repetată de-a lungul veacurilor în citirea Crezului Apostolic: „El a fost răstignit sub Pilat din Pont”. Iar Pilat nu va putea să scape niciodată de aceasta.
În cap.12 am văzut deja că balaurul cel mare şi roşu având şapte capete şi zece coarne, ce căuta să omoare copilul de parte bărbătească, reprezintă pe „domnul lumii acesteia” lucrând prin Imperiul Roman renăscut, imperiu ridicat din marea neamurilor de diavolul însuşi, adică de Satan, balaurul. În cap.13 vedem cum balaurul mobilizează fiara să iasă din ape „având şapte capete şi şapte coarne şi peste coarne şapte coroane şi pe capete şapte nume de hulă”. Acesta este deci Roma imperială reînviată, după cum declară cele zece coroane.
După moartea Domnului Isus Hristos, Imperiul Roman şi-a continuat existenţa încă aproximativ 500 de ani. Deşi împărţit în partea de răsărit şi partea de apus, până la sfârşitul istoriei lui a fost mai mult sau mai puţin unit. În cele din urmă a fost nimicit de năvălitorii din nord şi din răsărit. Dar deşi imperiul ca stare a fost sfărâmat în bucăţi, totuşi principiile romane au biruit în cea mai mare parte a Europei şi au devenit baza civilizaţiei pe care o cunoaştem astăzi. Sistemul de jurisprudenţă american este de asemenea întemeiat pe cel al Romei. În primul război mondial, aliaţii Antantei ca şi America, toţi erau reprezentanţii vechiului Imperiu Roman, cu excepţia Japoniei, a Chinei şi a altor naţiuni păgâne. Pe de altă parte, vedem chiar aceleaşi puteri (goţi, vandali şi huni) care, în secolele IV, V şi VI s-au unit și s-au aruncat asupra Imperiului Roman distrugându-l. Pentru cei ce nu citesc Biblia a fost un lucru într-adevăr ciudat şi aproape inexplicabil faptul că acum, în veacul al XX-lea, aceleaşi mari diviziuni s-au menţinut ca şi în zilele de la sfârşitul stăpânirii romane. Prin aceasta putem prevedea ce repede acel Imperiu Roman va renaşte, printr-o mare mişcare internaţională – o Confederaţie ofensivă şi defensivă a tuturor naţiunilor latine sau latinizate. Unul din marii agenţi ce va avea un rol important în aducerea la îndeplinire a acestui lucru este Biserica Romană, a cărei putere creşte continuu, chiar și în ţările unde a avut loc Reforma, și unde atunci părea că acest lucru nu ar mai fi posibil.
Mândria cuceritorilor romani nu era ca să distrugă vreo civilizaţie, ci mai degrabă să absoarbă în comunitatea lor cele mai bune naţiuni pe care le cucereau. Putem să ne amintim aceasta citind v.2: „Fiara pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gura ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare”. În aceste cuvinte este explicat faptul că în ultima fază a Imperiului Roman acesta va cuprinde toate civilizațiile ce au mai fost cuprinse mai înainte. În Roma avem leopardul Greciei, ursul Persiei şi leul Babilonului. Astfel vedem încorporate în această mare Confederaţie elementele principale ale fiecărei civilizaţii care au lăsat câte un mare semn asupra lumii. Tot ce a fost omul în stare să clădească şi ce a învăţat să valorifice de-a lungul timpurilor, va fi din plin în această federaţie finală a naţiunilor.
Nu este vorba numai despre Roma existentă de pe vremea lui Ioan, ci despre Roma de la sfârşitul dispensaţiei, după cum reiese din v.3: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară”. Iar în cap.17.8-13, referitor la capetele fiarei se spune: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni. Aici este mintea plină de înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi când va veni, el va rămânea puţină vreme. Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare. Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor”. În aceste cuvinte avem un rezumat al întregii istorii a Imperiului Roman. Aproximativ 900 de ani a fost cea mai mare putere pământească cu care oamenii au trebuit să se confrunte. Dar a venit o vreme când s-a putut spune cu adevărat: „fiara nu mai este!” pentru că a fost nimicită. Capul ei imperial a fost rănit de moarte. Nimeni, timp de secole, neluminat de Cuvântul lui Dumnezeu, n-ar fi prezis întoarcerea puterii imperiale în împărăţia aceea căzută, dar Scriptura declară că aşa se va întâmpla. Și în timp ce oamenii de stat şi teoreticienii fireşti au lepădat ceea ce li se părea a fi o presupunere ridicolă, cei ce studiau profeţia călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu gândeau de acum aproape un secol la faptul că naţiunile în care Imperiul Roman a fost împărţit se vor strânge din nou sub o căpetenie. Când totuși oamenii de stat vorbesc despre o viitoare Confederaţie mondială, ce puţin îşi dau seama cine va realiza aceasta. Fiara trebuie să se ridice din Adânc, pentru că puterea satanică este cea care va aduce în fiinţă ceea ce este descris aici. Va fi ultimul efort al lui Satan să facă pe oameni să creadă că nu au nevoie de Hristosul lui Dumnezeu, că pot avea pace şi siguranţă în timp ce Prinţul păcii este lepădat. Dar Dumnezeu va spulbera toate planurile acestea, pentru că El a spus: „Voi răsturna totul, totul, totul, până va veni Acela al cărui drept este”.
Să observăm că ne sunt descoperite două interpretări ale celor șapte capete. Se spune despre ele că sunt şapte munţi, pe care stă femeia, şi că sunt și şapte împăraţi; cinci au căzut, unul este şi celălalt încă n-a venit. „Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat; este din numărul celor şapte şi merge la pierzare”. Cei şapte munţi înseamnă cele şapte coline pe care este clădită Roma imperială, în prima interpretare. A doua interpretare este că simbolul obişnuit pentru forma de guvernare este ”împăratul”. Istoricul roman Tit Liviu ne arată că Roma a trecut prin cinci forme de guvernare distincte înainte de timpul lui Ioan. Cea de-a şasea, care exista pe vremea lui Ioan, era cea imperială. Forma aceea a fost distrusă şi probabil că aceasta era capul rănit de moarte. Dar rana de moarte urma să fie vindecată, pentru că forma imperială avea să fie restaurată, numai că în condiţii diferite, alcătuind distinctiv cel de-al şaptelea cap. Pentru că zece naţiuni (cele zece coarne), toate unite laolaltă, vor alege din mijlocul lor un cap al Confederaţiei. Acest om, deasemenea, este denumit „fiara”. El ne duce cu gândul la Ludovic al XIV, care a spus: „Statul sunt eu”. Fiara va continua să-şi exercite autoritatea, în calitate de cap ales, doar pentru scurt timp, după care va înlătura orice îngrădire (cum a făcut Napoleon, ales la început consul şi declarându-se mai târziu împărat), făcând astfel loc celei de-a opta formă, care provenea din toate celelalte şapte.
Atât de spectaculoasă va fi lovitura lui de stat încât oamenii vor fi înfioraţi de geniul lui; şi, acceptând principiul că nimic în afară de forma de guvernământ imperială nu le poate da o pace statornică şi continuă, ei îi vor recunoaşte imediat pretenţiile, şi făcând astfel, se vor închina degrabă balaurului care dăduse putere fiarei, şi se închinau ei, spunând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (v.4). Cred că Dumnezeu ne-a dat o ilustraţie minunată chiar a acestui lucru, în istoria lui Napoleon. Să ne gândim la acest corsican de origine modestă, cu totul neînsemnat, cunoscut întâi ca ”al doilea locotenent” în armata revoluţionară. Apoi deodată, după guvernarea sângeroasă a teroarei, s-a ridicat din locul lui obscur de mai înainte şi a devenit figura centrală a lumii din zilele acelea. A fost ales de o majoritate covârşitoare drept Primul Consul al Franţei şi al lumii, pentru câtva timp, şi și-a sfârşit alergarea pe acest pământ în insula Sfânta Elena.
Unul mai mare decât Napoleon va răsări din condiţiile haotice care vor predomina în Europa după ce Biserica va fi răpită. Va fi un om cu o înfăţişare minunată şi o pricepere deosebită, predat în întregime lui Satan. El va fi marele conducător public al timpurilor din urmă, omul care va avea ultimul cuvânt în toate problemele, inclusiv în cele religioase. Tot pământul civilizat se va minuna de el, îl va omagia – pe el şi pe stăpânul lui ascuns, diavolul. În mândria şi nebunia lui, va vorbi lucruri mari şi hulitoare împotriva lui Dumnezeu. El se va considera omul destinului pe care nicio putere omenească sau dumnezeiască nu-l poate răsturna. Însă Dumnezeul pe care-L tăgăduieşte i-a limitat puterea la numai 42 de luni, adică trei ani şi jumătate – și anume ultima jumătate a celei de-a 70 săptămână a lui Daniel, când va avea autoritate peste pământul profetic, Israel. În timpul acesta îşi va deschide gura ca să blesteme pe Dumnezeu, Numele Lui şi Templul Lui şi pe cei ce locuiesc în ceruri, adică pe sfinţii care au fost răpiţi. Sfinţilor de pe pământ, credincioşii lui Dumnezeu din Israelul restaurat, le va face război şi îi va birui, fiindu-i dată stăpânire chiar peste toate ţările, limbile şi naţiunile.
Acesta este felul în care balaurul va încerca să distrugă rămăşiţa seminţei femeii. Strădania lui va fi să dezrădăcineze radical tot ce este al lui Dumnezeu pe pământ. Şi ca să facă aceasta, el va avea un ajutor de încredere chiar în ţara Palestinei, ce îl va sprijini în toate planurile lui nefaste.
Nu poate fi nicio îndoială că zilele fiarei sunt zilele la care se referă Domnul Isus Hristos când spune că dacă ar fi cu putinţă chiar cei aleşi ar fi amăgiţi. Dar, glorie lui Dumnezeu, că El va păzi pe ai Săi până şi în ziua aceea înfricoşătoare – pentru că niciunul nu va fi înşelat de el, în afară de „toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului” (v.8).
Ce solemnă este provocarea care se află în versetele 9 şi 10 în legătură cu aceasta: „Cine are urechi, să audă. Cine duce pe alţii în robie, va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie să fie ucis cu sabia. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor”. Acestea sunt zilele Necazului cel Mare, îndreptate în toată intensitatea lor împotriva lui Israel. Dar Domnul va veghea asupra turmei Lui mici şi risipite printre păgâni. El le va fi un templu în orice loc vor pribegi.
Acel om este omul viitorului pe care lumea îl aşteaptă. Oamenii de stat, înşelaţi şi orbiţi, îl vor aclama în calitatea lui de cap al naţiunilor, care le va rezolva problemele – sociale, politice şi economice – ce frământă astăzi lumea. Ce binecuvântare să fii înştiinţat de Însuşi Dumnezeu de toate lucrurile acestea mai dinainte, ca să ne despărţim de orice savoare a acelei zile de ocară şi blestem. Şi când ea va veni în realitate, cine va mai putea contesta valoarea cărţii de faţă pentru călăuzirea şi mângâierea poporului pământesc al lui Dumnezeu, adică Israel, care altminteri ar fi fost deznădăjduit văzând înfrângerea vizibilă a dreptăţii şi triumful nelegiuirii.
Dar „biruinţa celui rău este scurtă” şi „omul fărădelegii” va fi nimicit la timpul potrivit, în timp ce credinţa îşi va primi răsplata când Domnul va apare din ceruri ca să pedepsească pe toţi cei care au îndrăznit să-şi ridice mâinile însângerate împotriva poporului Său întristat. „Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor”.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/