Categorie: Invataturi biblice
Capitolele 12, 13 şi 14 formează o schiţă strânsă a evenimentelor. Capitolele 12 şi 13 aduc înaintea noastră pe marii actori ai binelui şi răului din ultimele zile, în timp ce capitolul 14 ne redă finalul – Mielul pe muntele Sionului, întors ca să binecuvânteze rămăşiţa lui Israel, şi prin Israel lumea – respectiv judecăţile finale legate de pregătirea pentru instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Trebuie să începem cu v.19 din capitolul 11: „Şi templul lui Dumnezeu care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare”. Poate că ar fi bine aici să amintim mai multe „deschideri”, în ordinea lor. În cap.4.1: „O uşă s-a deschis în cer” care introduce cea de-a doua viziune a cărţii şi ne arată pe sfinţii din cer în jurul tronului lui Dumnezeu şi judecăţile care urmează datorită ruperii celei de-a şaptea peceţi a cărţii.
În cap.11.19 avem: „templul lui Dumnezeu s-a deschis în ceruri” şi în el este văzut chivotul legământului, care ne aminteşte de legământului lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, şi ne arată că deşi fulgerele, glasurile, tunetele, cutremurele şi grindina ce au urmat deschiderii templului vorbesc de judecăţi înfricoşătoare ce urmează să cadă peste pământul profetic, Dumnezeu Îşi va aminti de legământul Lui cu Israel şi va apăra rămăşiţa credincioasă de toate aceste judecăţi.
În cap.15.5 acelaşi gând este intensificat în legătură cu ieşirea celor şapte îngeri care au ultimele şapte urgii. Citim: „După aceea, am văzut deschizându-se în cer templul cortului mărturiei şi din templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii”. Faptul că chivotul legământului este astfel menţionat, scoate în evidenţă grija protectoare a lui Dumnezeu pentru poporul Lui pământesc.
Cea de-a patra „deschidere” este în cap.19.11: „Apoi am văzut cerul deschis şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate”. Aceste patru deschideri au o adâncă semnificaţie.
Acum să vedem viziunea din cap.12.1-4: „În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte”. Este un tablou redat dumnezeieşte, în care Dumnezeu aruncă lumina Lui albă asupra evenimentelor care, altfel, ar fi de neînţeles pentru făpturile Lui. Apare o femeie îmbrăcată în soare, având luna sub picioare şi pe cap o cunună de 12 stele. Ea strigă în durerile naşterii, până ce naşte copilul de parte bărbătească. Şi despre acest copil se spune lămurit că va stăpâni peste naţiuni cu un toiag de fier. Femeia are un adversar teribil – un balaur mare, roşu, descris ca având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte diademe (nu cununi, pentru că acestea erau pe capetele bătrânilor din ceruri). Balaurul poartă diademă imperială, o coroană de domnitor, pentru că este „domnul lumii acesteia”, lucrând prin Imperiul Roman. Coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului pe care le-a aruncat pe pământ. Ioan l-a privit, în viziunea sa, stând înaintea femeii, aşteptând ca să poată mânca copilul imediat după naştere. Dar intenția lui rea a fost zădărnicită, pentru că copilul a fost răpit la Dumnezeu, la tronul Lui, şi femeia, a fugit în pustiu, unde Dumnezeu pregătise un loc pentru ea ca să fie păstrată în siguranţă şi hrănită timp de 1260 de zile.
Pe cine sau ce trebuie să înţelegem că reprezintă această femeie? Mulţi spun că este Biserica. Alţii că poate reprezenta un sistem de învăţături. Exponenţii romano-catolici au văzut în ea pe fecioara Maria şi presupun că întreaga scenă zugrăveşte înălţarea ei la cer şi gloria sa ca regină a cerului. N-au lipsit persoane nici în era creştină care şi-au atribuit lor însele viziunea, de exemplu Johanna Southcott, ce-şi dădea numele de „mireasa lui Hristos” acum aproximativ un secol şi a înşelat pe mulţi. Sau în zilele noastre, doamna Mary Baker Patterson Glover Eddy care, foarte modestă, a conceput gândul că femeia era imaginea simbolică a ei! Iar copilul de parte bărbătească reprezenta ceea ce a conceput ea: Ştiinţa Creştină; în timp ce balaurul era „duhul nimicitor” care se străduie să distrugă noua ei religie!
Prima părere menţionată merită să fie atent examinată. La întrebarea cine sau ce simbolizează copilul de parte bărbătească, să lăsăm Scriptura să ne răspundă şi vom constata că o persoană sau un grup de persoane corespund acestei descrieri: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” (Ps.2.7-9). Este destul de clar că este vorba despre Domnul nostru Isus Hristos, care urmează să domnească în curând peste întregul pământ. Fără îndoială că El este în primul rând copilul de parte bărbătească ce va stăpâni peste naţiuni cu un toiag de fier, şi fiind totodată obiectul special al răutăţii lui Satan. Am văzut deja în cap.2.26-28 că atunci când El va domni, nu va domni singur, pentru că promisiunea pentru credincioşii biruitori din perioada Bisericii este: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da Luceafărul de dimineaţă”. Există deci vreo nepotrivire în înţelegerea că copilul de parte bărbătească reprezintă şi pe Isus Hristos, Domnul nostru, şi Biserica Sa? Sigur că nu, pentru că El este Capul Trupului, iar Biserica este plinătatea, completarea Lui Însuşi, astfel încât titlul „Hristos” este aplicat şi capului şi trupului, văzute împreună ca în 1 Corinteni 12.12: „Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos (literal: Hristosul)”. Putem deci, prin autoritatea Scripturii, să afirmăm cu siguranţă că copilul de parte bărbătească reprezintă pe singurul Om Nou care urmează să domnească peste naţiuni cu un toiag de fier – Hristos, Capul, şi Biserica, trupul. Dacă este aşa, atunci este cu neputinţă ca femeia să simbolizeze Biserica.
Sunt unii care spun că numai membrii spirituali puternici ai Bisericii sunt arătaţi în Scriptură ca biruitori şi că femeia întruchipează Biserica în ansamblu, în timp ce copilul de parte bărbătească ar simboliza partea biruitorilor care vor fi răpiţi înaintea Necazului celui Mare, urmând ca restul Bisericii să fie curăţit prin acel timp al Necazului. Dar Scriptura stabileşte neadevărul acestei pretenţii, pentru că se spune: „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5.5), adică „credinţa noastră”. Un biruitor este cel ce are credinţă personală în Hristos şi în acest sens fiecare credincios biruie. Deci, teoria aceasta neagă unitatea Trupului lui Hristos pentru că nu recunoaşte relaţia intimă existentă între Cap şi toate mădularele Lui.
Cine este femeia învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele pe cap? Întreb: Există vreun alt loc în Scriptură unde avem soarele, luna şi 12 stele, strânse laolaltă într-un mod similar? Ne amintim de visul lui Iosif. Soarele, luna şi 11 stele se plecau la pământ înaintea lui, el însuşi fiind cea de-a douăsprezecea stea. Pe drept a văzut tatăl său în această imagine, în mod simbolic, întregul Israel cu cele 12 seminţii. Despre Domnul nostru Isus se spune că era din Israel „în ce priveşte trupul în care Hristos a venit” (Romani 9.5). Iar Isaia 9.6 exclamă: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”. Israel deci este mama din care, în ce priveşte trupul, a venit Domnul Hristos. Nu Biserica a dat naştere lui Hristos. Dimpotrivă, El a întemeiat Biserica. El, ca al doilea Adam, a dormit în moarte, ca Biserica să poată fi luată din coasta Lui străpunsă. Însă El a venit din Israel. Întotdeauna în Vechiul Testament naţiunea aceasta este înfăţişată ca fiind în durerile facerii, aşteptând apariţia Sa. Dacă comparăm Mica 5.2 şi Isaia 66.7-8 cu textul dinaintea noastră, vedem că „se poate naşte oare o ţară într-o zi? … Abia au apucat-o muncile şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii!” Adică Isus Hristos S-a născut ca om înaintea timpului marii perioade de necaz din zilele viitoarei strâmtorări a lui Israel, iar în timpul necazului El va fi născut în conştiinţa naţiunii ce îşi va da seama că El îi aparţine, că El este Fiul lui Israel.
Cele 12 stele de pe capul ei pot foarte bine să vorbească de cei 12 patriarhi şi de cele 12 seminţii ale lui Israel. Luna sub picioare vorbeşte de gloria reflectată a Vechiului Legământ – în timp ce soarele vorbeşte de gloria Noului Legământ, în care Israel va fi înaintea lui Dumnezeu. La naşterea Domnului Hristos, Satan a pus în mişcare puterea Imperiului Roman și a căutat să-L distrugă prin Irod, marioneta lui din Ierusalim, însă El a fost păzit de Dumnezeu. Irod şi-a manifestat atunci toată ura asupra pruncilor din Betleem, care au fost nimiciţi. Deşi răstignit de guvernatorul roman şi prin autoritatea romană, Isus a fost înviat prin gloria Tatălui şi a fost înălţat la Dumnezeu şi la tronul Său.
Am văzut deci că copilul de parte bărbătească simbolizează şi Capul şi Trupul – Hristosul în întregime. Ca şi în alte profeţii, dispensaţia perioadei Bisericii este trecută sub tăcere, Biserica fiind reprezentată prin Capul său, Hristos, care o va și răpi. Îndată după răpirea Bisericii, Satan, lucrând din nou prin Imperiul Roman renăscut în zilele din urmă, se va întoarce împotriva femeii Israel şi va cauta să-şi dezlănţuie mânia şi indignarea împotriva ei. Dar Dumnezeu pregăteşte un loc pentru ea şi este ascunsă în pustiu – posibil pustiul popoarelor, cum spune Ezechiel 20.35 atât de plastic. Acolo va fi ocrotită timp de 1260 de zile, care par să se refere la prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână – „începutul durerilor”.
În versetele 7-13 atenţia noastră se întoarce de la pământ la cer; un viitor mare conflict urmează să se petreacă în locurile cereşti: „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satan, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”. Un al treilea actor este introdus în aceste scene emoţionante: Mihail, liderul oştilor cereşti. Îl cunoaştem din cartea Daniel, ca pe marele prinţ angelic, arhanghelul însărcinat în mod deosebit cu grija poporului lui Daniel. Iar poporul lui Daniel este simbolizat de acea femeie. Când Domnul Isus Se va întoarce pentru Biserica Lui, se spune că glasul arhanghelului va fi auzit din ceruri, în acelaşi timp cu strigătul Domnului şi trâmbiţa lui Dumnezeu. Glasul lui Mihail va trezi sau va aduna pe sfinții din Israel care au murit în dispensaţia trecută şi care îşi vor avea partea lor în prima înviere, și împreună cu Biserica şi cu sfinţii veacurilor anterioare, vor intra în Casa Tatălui. Trecerea lor prin văzduh şi întronarea în glorie ar părea că este semnalul pentru alungarea lui Satan şi a oştilor sale din locurile cereşti, unde li s-a îngăduit să-şi menţină stăpânirea în timpul celor 6.000 de ani trecuţi. Satan este numit domnul puterii văzduhului. Credincioşilor li se spune că conflictul lor este cu duhurile răutăţii din locurile cereşti. Aceste oştiri rele se străduiesc neîncetat ca prin înşelăciune să împiedice pe credincioşi să se bucure de partea lor actuală în Hristos, însă când Biserica va fi răpită, duhurile satanice vor fi alungate din ceea ce putem numi „curtea exterioară a cerului” şi aruncaţi pe pământ. Marele balaur care a energizat vechiul Imperiu Roman şi care va urma să energizeze acelaşi Imperiu când el va fi trezit, trebuie să fie doborât; el este arătat ca fiind „şarpele cel vechi” sau Diavolul sau Satan, înşelătorul întregului pământ.
Când el şi blestemaţii lui ucenici sunt aruncaţi din ceruri, o voce de laudă răsună deasupra lor sărbătorind mântuirea deplină a răscumpăraţilor lui Dumnezeu şi instaurarea în putere a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a autorităţii Hristosului Său, din cauza faptului că pârâşul fraţilor noştri a fost aruncat afară, cel ce-i acuza înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte. Acesta nu este un gând nou; el a mai apărut şi în zilele lui Iov, când dreptul acela era învinuit înaintea Domnului. De asemenea, în Zaharia se spune despre marele preot Iosua, care era acuzat de Satan. Dar nicio vină care a fost adusă vreodată răscumpăraţilor lui Dumnezeu nu a putut sta în picioare din cauza sângelui scump al Domnului Hristos, întrucât în acea jertfă cu valoare infinită a fost cuprinsă și ispășită orice vină. Putem deci cânta acum:
„Aud pârâşul răcnind
Despre relele pe care le-am făcut
Le ştiu pe toate, şi încă alte mii
Dar Iehova nu găseşte nimic”
Sau, într-un vers al unui alt imn frumos se spune:
„Deşi neîncetat vrăjmaşul acuză
Păcate înşirate ca un torent
Fie ce vină, Dumnezeu o refuză
Căci Hristos a răspuns cu sângele-I sfânt”.
Hristos este avocatul nostru şi răutatea învinuirilor lui Satan solicită permanent avocatura Lui în favoarea noastră. Rezultatul acestui fapt este că Duhul Sfânt pune pe inima sfinţilor de pe pământ adevărul lui Dumnezeu, curăţind practic căile lor. Şi astfel se spune: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor; şi nu şi-au iubit viaţa până la moarte” (v.11).
Alungarea lui Satan va fi atunci semnalul unei mari bucurii în ceruri, unde sfinţii Vechiului Testament şi ai Noului Testament au fost răpiţi; dar va fi de asemenea semnalul unui mare necaz pe pământ, pentru că diavolul se va coborî cu mânie mare, ştiind că timpul lui s-a scurtat. El a urât întotdeauna pe cei ce au aparţinut lui Hristos şi va căuta pe toţi care sunt ai Lui pe pământ, ca să-i nimicească. Aceasta este relatat în v. 13-17: „Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii ca să zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gură apă ca un râu după femeie, ca să o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură. Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminței ei, care păzește poruncile lui Dumnezeu şi ţine mărturia lui Isus Hristos”. Explicaţia este limpede. Balaurul se va întoarce îndată din răsputeri împotriva rămășiței credincioase a lui Israel, însă Dumnezeu s-a angajat s-o păzească de marea strâmtorare. Şi astfel, se spune că femeii i s-au dat cele două aripi ale unui vultur mare, ca să şi poată zbura în pustie, şi acolo să fie hrănită de Dumnezeu o vreme, vremi şi o jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui; adică în ultimii trei ani şi jumătate ai perioadei Necazului. „O vreme” indică un an; „vremi”, doi ani; „jumătate de vreme”, şase luni. Este acelaşi lucru cu cele 42 de luni. Cât despre expresia „cele două aripi ale vulturului celui mare”, Dumnezeu spune cu privire la Israel, „v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine” (Exod 19.4). Cel ce i-a izbăvit din Egipt şi s-a îngrijit de ei în pustie îi va scăpa și în viitor de mânia balaurului şi îi va ocroti în pustia popoarelor, de unde ei vor urca ulterior în mare număr ca să locuiască în propria lor ţară.
Zadarnic aruncă şarpele apă ca un râu mare din gură, sperând că o va face să fie dusă de apă. El va căuta s-o ruineze prin ce îi iese din gură – învăţături rele, probabil, în contrast cu apa vieţii dată de Domnul Hristos. Putem gândi la aceasta dacă ne amintim faptul că în ziua de astăzi mulţimi de evrei sunt târâţi de curentul satanic izvorât din gura balaurului, cunoscut ca Ştiinţa Creştină. Astfel, în zilele marii strâmtorări (necazul cel mare), Satan va încerca să distrugă Israelul ca naţiune prin învăţăturile rele pe care le va răspândi în lume. Dar pământul va înghiţi râul pe care balaurul l-a aruncat, ajutând astfel femeia; adică, mânaţi printre naţiuni, probabil, Israel va fi şocat şi îngrozit de rezultatele rele ale acestor învăţături satanice, încât ei înşişi se vor feri de ele. Aşa cum în vechime şederea în Babilon, izvorul idolatriei, a vindecat pe Iuda de propriile lor tendinţe idolatre, la fel experienţele lui Israel printre naţiuni în timpurile din urmă vor fi folosite de Dumnezeu ca să-i păzească de râul rău în care balaurul va voi să-l înece. Incapabil să distrugă naţiunea ca atare, el face un efort deosebit să ruineze restul seminţei Sale sau rămăşiţa care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus. Aceştia sunt cei ce rămân în ţară, aşa cum sunt ilustraţi prin cei doi martori, şi menţin acolo o mărturie pentru Dumnezeu împotriva persecuţiilor lui Antihrist.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/