Categorie: Invataturi biblice
În primele 13 versete ale capitolului avem rămăşiţa parantezelor de care ne-am ocupat în cap.10. Citind aceste versete, ne amintim măsurătoarea Ierusalimului din Zaharia 2 şi măsurătoarea templului milenar din Ezechiel 40. Iar în Apocalipsa 21 citim despre măsurătoarea cetăţii sfinte, Noul Ierusalim.
„Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a templului las-o deoparte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni” (v.1-2). Este clar că viziunea implică Ierusalimul şi viitorul templu al ultimelor zile. Când Dumnezeu vorbeşte de măsurarea a ceva în Biblie, înseamnă că acel ceva Îi aparţine. Când cineva cumpără o bucată de pământ mai întâi trebuie să o măsoare şi apoi să-i marcheze limitele. În Zaharia 2.1-2 citim despre un om care ţinea o funie de măsurat în mână şi care a fost întrebat: „Unde te duci?” Şi a răspuns: „Mă duc să măsor Ierusalimul, ca să văd ce lăţime şi ce lungime are”. Şi în Zaharia 2.4, îngerul care interpreta viziunile pentru Zaharia spune unui alt înger: „Aleargă de vorbeşte tânărului acestuia, şi spune-i: Ierusalimul va fi o cetate deschisă, din pricina mulţimii oamenilor şi vitelor care vor fi în mijlocul lui; Eu Însumi, zice Domnul, voi fi un zid de foc de jur-împrejurul lui, şi voi fi slava lui în mijlocul lui!” În contextul acelui capitol avem o profeţie distinctă de eliberare viitoare a poporului pământesc al lui Dumnezeu de toţi vrăjmaşii lui, când ei vor fi aduşi din teritoriile de la nord şi din toate părţile lumii unde au fost împrăştiaţi în zilele captivităţii lor.
Acest lucru nu va fi pe deplin realizat până când Domnul Isus Însuşi va apărea în glorie, pentru că în Zaharia 2.8-12 citim: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „După slavă m-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Lui. Iată, Îmi ridic mâna împotriva lor, zice Domnul, şi ei vor fi prada celor ce le erau supuşi, ca să ştiţi că Domnul oştirilor m-a trimis”. Fiica Sionului este chemată să se bucure pentru că Domnul Însuşi va veni să locuiască în mijlocul ei. Multe naţiuni se vor alipi de Domnul în ziua aceea, şi vor fi poporul Lui. El va locui în mijlocul lor, şi ei vor şti că Domnul oştirilor a trimis profetul Lui la ei. Domnul va lua în stăpânire pe Iuda, ca partea Lui de moştenire în pământul sfânt şi va alege iarăşi Ierusalimul.” Este cuvântul sigur al lui Dumnezeu. În mod evident aceasta este restaurarea pe care Dumnezeu a avut-o în vedere atunci când i-a dat lui Ioan viziunea din cap.11. Îngerul îl cheamă pe el: „să se scoale şi să măsoare templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei care se închină la el” (cap.11.1). Acesta este un popor care se închină în Ierusalim, în zilele Necazului cel Mare, înainte de împlinirea completă a profeţiei lui Zaharia. Prin urmare, Ioan este instruit să lase curtea care este în afara templului şi să nu o măsoare, pentru că este dată naţiunilor „care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni” (cap.11.2), adică ultimii trei ani şi jumătate din ultima săptămână din profeţia lui Daniel. Restaurarea lui Israel profețită mai sus nu poate fi realizată până când Ierusalimul şi poporul evreu nu vor aparţine din nou lui Dumnezeu. Este evident că Dumnezeu deja stăpâneşte evenimentele în vederea acestei restaurări. Minunata eliberare de la Ierusalim din decembrie 1917, când steagul turcesc a fost dat jos după practic 1260 de ani de proastă guvernare şi asuprire şi au fost ridicate în locul acestuia banerele alianţei Antantei, a pregătit calea pentru acest lucru. A fost într-adevăr cel mai important și plin de semnificaţie eveniment atunci când generalul Allenby a obținut capitularea de la guvernatorul turc al Ierusalimului. Generalul Allenby, căruia Dumnezeu i-a dat biruinţă asupra armatei turceşti, crede el însuşi cu putere în cea de-a doua venire a Domnului Isus. Acest eveniment istoric s-a petrecut în vederea reîntoarcerii evreilor în ţara lui Israel. Ce mișcător a fost pentru un astfel de om să intre în cetate şi s-o ia în stăpânire, nu numai în numele Puterilor Aliate, ci chiar în Numele Domnului! Cu o noapte înaintea predării Ierusalimului s-a ţinut o adunare de rugăciune chiar în cortul lui Allenby, şi puterea cererilor lui a fost aşa de mare încât în ziua următoare cetatea a putut fi luată fără bombardament – pentru că pe el nu-l trăgea inima să distrugă lucrurile şi locurile sfinte, atât pentru creştini, cât şi pentru evrei. Pentru el ar fi fost cea mai nefastă necesitate să bombardeze toată cetatea unde Domnul Isus trăise şi murise. Rugăciunea i-a fost ascultată, pentru că Ierusalimul s-a predat în ziua următoare fără să se tragă un glonţ; şi când acest ofiţer creştin a intrat în cetate, pe jos și cu capul descoperit, urmat de statul lui major în acelaşi fel, arabii, evreii şi creştinii au putut recunoaște cu toţii că a sunat ceasul când Dumnezeu deschidea calea pentru împlinirea multor profeţii ale Cuvântului Său.
De atunci, sionismul a prins o nouă şi remarcabilă vigoare şi mulţi bani au fost cheltuiți ca să fie aduși în țara lor săracii turmei din ţările de la nord şi din ţările unde ei suferiseră. Speranţele lor erau înalte, bucuria le era mare, dar Scriptura ne arată clar că pe ei îi vor aştepta cele mai amare experienţe pe care le vor fi cunoscut vreodată şi pe care le vor îndura în propria lor ţară. Pentru că deşi puterea turcească nu mai stăpâneşte Ierusalimul, totuşi el este supus naţiunilor – şi aşa va fi până ce Domnul în persoană Se va întoarce pentru a-l elibera deplin. El a declarat că din zilele lui Titus, Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, până ce zilele naţiunilor se vor împlini.
Expresia „zilele naţiunilor” se referă la întreaga perioadă a supremaţiei naţiunilor, începând cu ziua când Dumnezeu a dat pe Iuda în mâna lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului, şi continuâd cu timpul când Piatra din ceruri va lovi chipul la picioare; cu alte cuvinte, când Domnul Isus va veni la a doua Sa venire, va distruge imperiul naţiunilor şi-l va înlocui cu propria Sa Împărăţie.
Ultimii 3 ani şi jumătate (42 de luni) vor fi cei mai grei din toată această perioadă de „călcare în picioare” a naţiunilor. Atât de îngrozitoare va fi strâmtorarea acelor zile, încât, „dacă n-ar fi scurtat Domnul zilele acelea, nimeni n-ar scăpa; dar le-a scurtat din pricina celor aleşi” (Marcu 13.20). Iar centrul strâmtorării va fi Palestina. Dar nici în timpul acela Dumnezeu nu se va lăsa fără martori, pentru că citim: „Voi da celor doi martori ai Mei putere să proorocească şi ei vor prooroci 1260 de zile, îmbrăcaţi în saci. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului” (v.3-4). Probabil că cele 1260 de zile se referă la prima jumătate a săptămânii, în care Dumnezeu va avea o rămăşiţă de martori în Ierusalim care să mărturisească şi să cheme tot Israelul la pocăinţă în vederea acelui timp de reintegrare a tuturor lucrurilor spuse de profeţi.
Nu ştim dacă este nevoie să limităm mărturia la doi indivizi. „Doi” este numărul minim al unei mărturii şi trebuie să ne amintim că aici avem a face cu simboluri, nu numai cu personalităţi propriu-zise. De aceea, cei doi martori pot să simbolizeze rămăşiţa credincioasă a lui Iuda ca întreg. Dar nu voi fi dogmatic în privinţa aceasta, pentru că se poate să fie gândul lui Dumnezeu ca să trimită numai doi indivizi care să vestească apropiata venire a Fiului Său.
Versetul 4 leagă profeţia de cartea Zaharia 4.3: „Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului şi altul la stânga lui”. În Zaharia, Cei doi măslini sunt preoţia şi mărturia profetică, care ţin sfeşnicul aprins pentru Dumnezeu. Aici, se spune că măslinii sunt două sfeşnice. Gândul este acelaşi: este închinarea şi mărturia din timpul când necazul lui Iacov abia a început. Aceşti martori sunt „nemuritori cât timp îşi fac lucrarea”, pentru că ni se spune: „dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta” (v.5) – adică dacă cineva vrea să le facă rău va pieri în judecată.
Apoi se spune: „Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor; şi au putere să prefacă apele în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi” (v.6). Este o mărturie în duhul şi puterea lui Ilie şi a lui Moise. De aici unii au tras concluzia că cei doi martori ar fi Moise şi Ilie trimişi înapoi pe pământ, înainte de venirea Domnului Isus Hristos. Admit posibilitatea aceasta, deşi nu mi se pare probabilă; dar aşa cum Ioan Botezătorul a venit în vechime în duhul şi puterea lui Ilie – şi pentru cei ce au vrut să-l primească, el era Ilie care trebuia să vină – aceşti martori, în realitate numai doi sau o ceată mult mai mare simbolizându-i pe aceştia, vor fi în duhul şi puterea atât a profetului venit să-l redea pe Israel adevăratului său Dumnezeu, cât şi a marelui profet care i-a scos din Egipt.
Nimic nu poate să le întrerupă mărturisirea până nu şi-o sfârşesc. Atunci „fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî”. Ei vor fi obiectele celei mai mari vrăjmăşii a capului viitorului Imperiu Roman renăscut, sau Confederaţia de vest a naţiunilor, care nu va suferi nicio altă închinare decât cea oferită lui. Ca atare, el îi va nimici „şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari care în înţeles spiritual se cheamă „Sodoma” şi „Egipt” unde a fost răstignit şi Domnul lor” (v.8), adică Ierusalimul, cetatea sfântă a lui Dumnezeu, care prin apostazie și culminând cu închinarea la Antihrist şi la fiară, se va cufunda în cele din urmă la nivelul Sodomei, de unde Lot a scăpat doar ca prin foc, şi al Egiptului, din care Israelul în vechime a fost izbăvit de Iehova. Din cauza evreilor necredincioşi „Numele lui Dumnezeu a fost hulit printre naţiuni”, și tot prin ei a fost crucificat Domnul gloriei, însă asupra lor se va revărsa o cumplită mânie a lui Dumnezeu.
„Şi oamenii din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta 3 zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului” (v.9-10). Aici avem tabloul trist al bucuriei naţiunilor pentru că această ultimă mărturie despre Dumnezeu pe pământ a fost distrusă. Vedem întreaga lume apostată – creştinismul, ca şi iudaismul – felicitându-se reciproc că nu se mai ridică niciun glas împotriva apostaziei şi a căilor lor rele.
În timpul de faţă, al lepădării Domnului nostru pe acest pământ şi al şederii Lui la dreapta lui Dumnezeu, creştinătatea pretinde că respectă venirea pe pământ a Domnului Hristos. După ce au crucificat pe Domnul gloriei, naţiunile s-au unit spre a sărbători ceea ce numesc „Naşterea Domnului” (Crăciunul). În viitor, în acelaşi fel ei se vor veseli şi se vor desfăta pentru că ultimul glas în favoarea Sa va fi redus la tăcere, şi se vor bucura de trupurile moarte ale martorilor Lui. Ce solemnă va fi scena aceasta – oameni civilizaţi petrecând în acea grozavă zi când mânia lui Dumnezeu este gata să se reverse în toată plinătatea ei peste această lume vinovată. Pentru că timp de 3 zile şi jumătate va părea că Satan este triumfător şi tot ce este de la Dumnezeu a fost răsturnat.
„Dar după 3 zile şi jumătate duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut” (v.11-12). Este o altă răpire – o altă ceată a primei învieri – având loc în mijlocul acelei săptămâni finale. Martirii aceştia care şi-au pecetluit mărturia cu sângele lor sunt înviaţi în putere şi răpiţi ca să fie cu Domnul lor încă lepădat. Ca şi El, ei se vor înălţa la ceruri într-un nor dar, spre deosebire de Stăpânul lor, vrăjmaşii lor îi vor vedea.
„În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat glorie Dumnezeului cerului” (v.13). Se pare că această răpire vizibilă a avut un efect asupra celor rămaşi în Ierusalim. Observăm că El este încă Dumnezeul cerului, dar peste puţin timp Se va manifesta ca Dumnezeul întregului pământ. Aceasta este prima dată când citim despre cineva în timpul acelei perioade a strâmtorării că dă glorie lui Dumnezeu, dar nu se spune că aceştia şi-ar fi întors inima spre Dumnezeu, ci Scriptura spune că „cei rămaşi s-au îngrozit”, dar în sine aceasta nu înseamnă că a existat o adevărată lucrare a cugetului.
Cu acest mare cutremur de pământ al doilea „vai” a trecut şi se spune: „Iată că a treia nenorocire vine curând” (v.14). Acest al treilea vai nu este altul decât cea de-a şaptea şi ultima trâmbiţă, care deschide uşa Împărăţiei Dumnezeului nostru şi Hristosului Său. Este un „vai” numai pentru vrăjmaşii Săi, dar o pricină de mare bucurie pentru toţi care iubesc Numele Lui, în vederea izbăvirii creaţiei de sub robia păcatului.
„Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”. Şi cei 24 de bătrâni care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul” ” (v.15-18). Probabil că versetul 19 ar putea aparţine de capitolul următor. Ce avem mai departe înaintea noastră completează seriile profetice prezente. Trâmbiţa celui de-al şaptelea înger introduce mult aşteptata şi glorioasa împărăţie a lui Hristos. La proclamarea ei, sfinţii din ceruri, simbolizaţi de cei 24 de bătrâni, vor cădea înaintea lui Dumnezeu cu feţele la pământ, închinându-se şi aducându-I mulţumiri – Lui, veşnicului Iehova – pentru că a luat asupra Sa marea Lui putere de a domni.
Versetul 18 cuprinde întregul mileniu şi ne duce la judecata morţilor răi, la sfârşitul timpului, pentru că Domnului Isus Hristos i-au fost încredinţate toate judecăţile. Ne amintim că întregul Mileniu este o perioadă a judecăţii. Întâi judecata peste naţiunile mânioase, când mânia lui Dumnezeu se revarsă peste ele la începutul Mileniului; judecata pentru slujitorii Lui, care vor fi răsplătiţi în acea glorioasă împărăţie după credincioşia lor din timpul lepădării lui Hristos; judecata peste morţii răi care, la marele tron alb, vor răspunde pentru faptele făcute în trup şi vor fi judecaţi în consecinţă. Cei ce şi-au arogat dreptul să judece şi să distrugă pe alţii, vor fi judecaţi şi distruşi ei înşişi când marele Guvernator al universului, care atâta timp nu a fost vizibil se va descoperi deplin. Se pune întrebarea: Suntem noi pregătiţi (evrei şi naţiuni) pentru apropiata venire a Domnului Isus? Lucrurile spuse nu sunt „poveşti amăgitoare”, ci realităţi cumplite şi oricine are ochii deschişi şi înţelege ceva din învăţătura cuvântului profetic, poate să vadă clar că suntem foarte aproape de sfârşitul dispensaţiei prezente.
Îmi amintesc cum vorbeam odată în San Jose (California) unui grup de vreo 50 de clerici despre a doua venire a Domnului. Mulţi dintre ei râdeau de ideea aceasta – numai patru au declarat că ei cred în ea. Cei mai mulţi din ei nu erau predaţi, neavând nicio convingere clară pentru sau împotriva temei mele. Atunci un slujitor în vârstă a respins adevărul venirii Domnului în viitor, spunând că, pentru el Hristos a venit cu vreo 40 de ani înainte, când se întorsese la Dumnezeu. Am mai fost invitat să mă întorc peste o săptămână şi timp de o oră şi jumătate am avut o înflăcărată discuţie asupra subiectului. În cele din urmă, un alt cleric a declarat că el credea că venirea personală a Domnului Isus Hristos este o absurditate curată. El nu credea că Domnu Isus există ca Personalitate distinctă, îmbrăcat cu un trup al învierii, ci considera că învierea Lui era în întregime spirituală şi, (spre a citi propriile lui cuvinte) „El există astăzi numai ca o parte a atotcuprinzătorului spirit al universului”. „De aceea – a exclamat el dramatic – nu cred, fraţilor, în nici o venire apocaliptică a lui Isus. Nu mă aştept să-L văd nicidecum în trup, ci cred într-un Hristos care vine veşnic. El vine pe nori, dar aceia nu sunt propriu-zis nori. El vine pe norii întristărilor, în norii politici, în norii războiului, în norii necazurilor şi ai mizeriei, dar o venire personală înaintea Mileniului este, după părerea mea, o deplină imposibilitate”. Aceasta a făcut pe slujitorul care mi se opusese înainte să se ridice în picioare şi să strige necăjit: „Trebuie să înţeleg, doctore, că eu nu voi vedea niciodată pe Domnul meu care m-a mântuit prin moartea Sa pe cruce?” „Nu cred”, a fost răspunsul. „Atunci – a exclamat celălalt – am fost nebun în toţi aceşti ani când am cântat:
Îl voi cunoaşte, Îl voi cunoaşte,
Când voi sta lângă El ca răscumpărat al Său;
Îl voi cunoaşte, Îl voi cunoaşte
După semnele cuielor din palmele Lui?”
„O”, a răspuns celălalt, „acestea sunt foarte bune ca brevet poetic, dar nu cred că dumneata o iei în mod literal”. „Fraţilor”, a strigat acel slujitor bătrân în timp ce lacrimi îi izvorau din ochi, „retractez ce am spus în ultima săptămână. Sunt de acord cu acest frate care ne-a vorbit despre venirea Domnului, mult mai mult decât am crezut. Nu voi fi niciodată mulţumit până nu voi vedea pe Împărat în frumuseţea Lui. Întotdeauna am presupus că El nu va veni până în ziua judecăţii; dar acum, gândind mai profund, înțeleg și eu așa cum crede fratele meu; Domnul Isus va veni personal și ziua judecăţii va fi lungă de o mie de ani. Şi, „doctore” – a spus el, întorcându-se spre slujitorul care prezentase o viziune atât de nescripturistică şi păcătoasă – mă tem că dacă sunt mulţi în biserică asemenea dumitale, va fi nevoie de o mie de ani ca să se pună lucrurile la punct”.
Prietenii mei, iată ce am vrut să vă fac să înţelegeţi şi ce ne comunică atât de clar trâmbiţa celui de-al şaptelea înger. Ziua judecăţii va fi lungă de o mie de ani. Tronul de judecată al lui Hristos va avea loc în cer imediat după răpirea Bisericii. Judecata naţiunilor la care se referă Matei 25 va avea loc pe pământ când Fiul Omului va veni în gloria Lui ca să instaureze Împărăţia Lui peste întreaga lume. Toţi îngerii sfinţi vor fi atunci cu El. Acea mie de ani va fi domnia dreptăţii, când El va cârmui popoarele cu un toiag de fier şi va judeca fără cruţare tot ce va cuteza să se ridice împotriva autorităţii Lui – tot ce va refuza să se supună Împărăţiei Lui. Iar la sfârşit El va judeca pe morţii răi, care vor fi înviaţi în acest scop şi aruncaţi în iazul de foc, pentru că au lepădat harul Său. Şi în vederea aceasta, spun celor care nu sunt în Hristos: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu”. Cu alte cuvinte: veniţi la Dumnezeu în Isus Hristos acum şi rezolvaţi-vă cazul în afara tribunalului, pentru că dacă Îl întâlneşti pe Dumnezeu în ziua judecăţii, veţi fi pentru totdeauna despărţiţi de har. Pentru că toţi câţi se încred în Domnul Isus acum, nu vor fi judecaţi în acea zi solemnă, pentru că El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5.24). Ce dulce şi scumpă este promisiunea dată aici fiecărui credincios în Domnul Isus! Observăm că toţi aceştia posedă viaţa veşnică încă de acum. Nu că s-ar uita înainte ca să primească viaţa veşnică în ziua judecăţii sau la venirea Domnului – deşi atunci vor intra în starea veșnică; adică vor deveni participanţi ai scenei unde viaţa veşnică este deplin revelată. Dar au această viaţă de acum, în virtutea faptului că L-au primit pe Hristos, pentru că „cine Îl are pe Fiul are viaţa”. Din cauza aceasta nu vor intra la judecată, dar vor fi chemaţi să se prezinte la tronul de judecată al lui Hristos, ca să dea socoteală de slujirea lor pentru Domnul. Întrucât harul Lui i-a mântuit, ei nu vor fi niciodată chemaţi la judecata păcatelor lor, şi aceasta pentru cea mai temeinică din toate raţiunile posibile – pentru că păcatele acelea au fost deja judecate în persoana Domnului Hristos când a murit pe crucea Calvarului, unde a purtat osânda tuturor care și-au pus încrederea în El. Unii ca aceştia au trecut deja din moarte la viaţă şi se bucură încă de pe acum de gloria viitoare.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/