Categorie: Invataturi biblice
Acum este vorba de paranteza care intervine între trâmbiţele 6 şi 7. Am spus deja că există o paranteză similară între pecetea a şasea şi a şaptea şi între al şaselea şi al şaptelea potir. Este o evidenţă a ordinii divine peste care nu putem trece. A şaptea trâmbiţă ne introduce în Împărăţia milenară şi se îndreaptă direct spre încheierea cursei timpului şi stabilirea marelui tron alb pentru judecata morţilor răi. Dar înainte ca evenimentul acesta să ne solicite atenţia, ni se dau relaţii mai depline privind locul pe care Israel îl are în gândul lui Dumnezeu, în legătură cu lucrurile viitoare.
Capitolul 10 conţine în mare măsură adevărul unui caracter moral, şi din cauza aceasta, studiind cartea, cineva este posibil să o treacă cu vederea, fără să-i dea prea mare atenţie. Iniţial s-ar părea că nu avem de-a face cu vreuna din marile mişcări pe care le-am cercetat: cu Israel sau cu naţiunile. Dar exact cum în Daniel 1, cei trei tineri evrei robi în Babilon refuzau să se întineze cu mâncărurile împăratului, ceea ce se potrivea cu învăţătura morală în problemele lui Dumnezeu, şi în Apocalipsa 10 găsim purtarea Domnului cu totul deosebită faţă de iubitul Său apostol Ioan, spre a fi mai bine pregătit să dezvăluie marile taine ce se află dincolo de noi, în restul acestei cărţi. Şi în pregătirea lui Ioan de către Domnul vom dobândi mari principii morale care trebuie să vorbească inimilor noastre şi, dacă le păstrăm cu sfinţenie, ne ajută cel mai mult să slujim Domnului celui viu şi adevărat, în timp ce aşteptăm pe Fiul Său din ceruri.
„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ, şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor” (v.1-3). Acest înger puternic nu poate fi decât acelaşi Înger al legământului, pe care L-am văzut stând la altarul de aur, oficiind ca Înger-preot al sanctuarului ceresc. Despre niciun înger creat nu se puteau spune lucruri aşa de glorioase ca cele de aici, în legătură cu această Fiinţă glorioasă. Motivul că Domnul nostru este adus înaintea noastră în acest caracter îngeresc este că în textul de faţă al cărţii ne ocupăm mult de Israel, poporul pământesc, şi că înainte Mesia al lor așa le fusese descoperit. De aceea nu este decât foarte natural ca El să ia aceeaşi poziţie pe care o ocupase faţă de ei în timpurile Vechiului Testament. O revelaţie mai deplină vor primi când Îl vor vedea coborând din glorie cu semnele patimilor pe trup. Atunci vor striga uluiţi: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini? Şi El le va răspunde: În casa celor ce Mă iubeau le-am primit” (Zaharia 13.6). În cele din urmă, întregul adevăr va exploda în sufletele lor, că Nazarineanul răstignit şi Îngerul legământului sunt una şi aceeaşi persoană, şi „îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-l vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut” (Zaharia 11.10). Aceasta va fi pentru Iuda şi Ierusalim adevărata zi a ispăşirii, când ei îşi vor întrista inimile, realizând enormitatea păcatelor lor, că au lepădat pe Mântuitorul lor divin şi meritele lucrării Lui de ispăşire. Atunci ei vor putea să strige în deplina asigurare a credinţei: „Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53.4-5). Dar până în clipa aceea a descoperirii Sale, El este pentru ei Îngerul Legământului – un înger necreat, deci, părtaşul lui Iehova; pentru că niciunui înger nu i s-ar fi putut aplica descrierea aceasta. El coboară din cer îmbrăcat numai cu un nor, şi norul este simbolul gloriei divine. Norul este carul în care El a condus pe poporul Său în vechime prin pustiu, tot drumul din Egipt până în Ţara Promisă. Se spune că în norul acela era Îngerul legământului. Norul necreat, al gloriei, care locuia între heruvimi în cort, deasupra chivotului. Când Solomon a clădit templul şi l-a dedicat lui Iehova, El a venit în nor, locuind în el ca în casa Sa. Şi când după aproape 5 secole Ezechiel a fost chemat să declare pustiirea acelei case odinioară sfântă, el a văzut norul ridicat de la Locul Preasfânt, zăbovind o clipă deasupra uşii sanctuarului, apoi plecând şi atârnând peste zidul oraşului, ca şi când n-ar fi dorit să părăsească locul unde gloria Lui se arătase atâta timp. Încet, norul s-a mişcat peste muntele Măslinilor şi s-a dus în sus, spre cer.
Astfel arătarea vizibilă a lui Iehova a dispărut din Israel din pricina păcatelor lor. Norul acela nu se va mai întoarce niciodată în Palestina până ce Domnul Isus Hristos nu va urca pe muntele sfânt, căruia noi îi zicem muntele Transfigurării, unde Petru, Iacov şi Ioan au avut viziunea împărăţiei viitoare – „puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Acolo L-au văzut transfigurat şi vorbind cu Moise şi Ilie (Moise reprezentând pe sfinţii care au murit şi vor învia din nou la întoarcerea Domnului, iar Ilie simbolizând pe cei ce vor fi răpiţi la venirea Domnului Hristos). Petru, copleşit de o revelaţie atât de extraordinară, neştiind ce să spună a strigat: „Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Matei 17.4). Şi în timp ce vorbea, „iată că i-a acoperit un nor cu umbra lui”. Era calea Tatălui de a le arăta că, oricât de sfânt şi de devotat ar fi un muritor, nu-l va pune niciodată pe acelaşi plan cu Fiul Său Preaiubit. După ce Hristos a murit pe cruce şi a înviat din morţi prin atotputernicia Sa, El Şi-a condus ucenicii pe muntele Măslinilor, lângă Betania, şi cu mâinile ridicate, binecuvântându-i, s-a îndepărtat de ei. Ei L-au urmărit înălţându-se, până ce un nor L-a acoperit de privirea lor. Când Se va întoarce, la fel Îl vom vedea pe nor – şi orice ochi Îl va vedea. Iar aici când Ioan spune: „am văzut un înger puternic îmbrăcat în nor”, putem înţelege că acest înger nu poate fi o creatură, ci Însuşi Creatorul tuturor lucrurilor, Domnul nostru Isus Hristos, îmbrăcat cu semnul maiestăţii divine.
Observăm apoi că şi curcubeul pe care l-am văzut în jurul tronului lui Dumnezeu, este înfăţişat acum „înfăşurat”, dacă putem spune, în jurul capului acestui înger puternic. El pare să vorbească de venirea Sa, spre confirmarea legământului făcut în vechime cu Noe, după ce lumea a fost nimicită prin potop.
O altă evidenţă că o Persoană divină ne este pusă înainte se află în descrierea: „Faţa lui era ca soarele”. Este aceeaşi faţă ca cea văzută de Saul din Tars când mergea pe drumul Damascului, cu inima plină de ură împotriva Domnului Isus şi arzând de furie contra ucenicilor Lui. Trântit la pământ, el a văzut o lumină mai strălucitoare ca a soarelui şi în acea glorioasă lumină a văzut pe Domnul Hristos, care l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9.4). Când El Se va întoarce din nou, va fi ca Soarele Dreptăţii (Neprihănirii).
„Picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc”, asemuindu-L cu aceeaşi minunată fiinţă descrisă în capitolul 1: „Picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor”.
Apoi se spune că ţinea în mână „o cărticică deschisă”. S-au făcut diverse speculaţii pe tema a ce poate fi această carte. Cred că nu poate fi alta decât cartea pe care o avem înaintea noastră. Este actul de proprietate al pământului, ale cărui peceţi au fost rupte una după alta, până ce întregul sul a fost desfăşurat. Domnul coboară cu semnele maiestăţii divine şi cu acest act de proprietate în mână. El pune piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ, arătând că ia în stăpânire propria Lui moştenire – cea pe care ca Om pe pământ, a răscumpărat-o cu sângele Lui cel sfânt.
Glasul Lui este glasul cuceritorului: „El a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu”; pentru că Îngerul şi Leul din seminţia lui Iuda sunt una şi aceeaşi Persoană. Când a strigat El, şapte tunete şi-au făcut auzite glasurile. Tunetul vorbeşte de judecată, şi Ioan spune: „Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus” (v.4). Ca Mijlocitor al nostru, El pecetluieşte cuvintele celor şapte tunete. Nu este necesar ca noi să ştim ce au spus ele. Ele au vorbit de judecata care se cuvine omului rătăcit; dar El Însuşi a purtat judecata, şi pentru cei ce se încred în El nu este nevoie să cunoască vreodată îngrozitoarea ei taină.
Să-L iubim, să-I cântăm şi să ne minunăm,
Să lăudăm Numele Mântuitorului,
El a redus la tăcere tunetul zgomotos al legii,
A stins flacăra de pe Sion.
El ne-a cumpărat cu sângele Lui;
Ne-a adus acasă la Dumnezeu.
Am observat vreodată ce curioşi sunt uneori oamenii cu privire la lucrurile pe care înţelepciunea lui Dumnezeu le-a ascuns de ei? În dispensaţia Vechiului Testament, Legea era păstrată în chivot, ce era acoperit cu capacul îndurării; totuşi, bărbaţii din Bet-Şemeş au privit înăuntrul chivotului şi au fost loviţi cu judecată. Astfel, sunt lucruri ascunse pentru poporul lui Dumnezeu în toate dispensaţiile, pe care El le păstrează pentru Sine. „Lucrurile tainice sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, dar lucrurile descoperite sunt pentru noi şi pentru copiii noştri”. Este în firea omului natural să treacă peste preţiosul adevăr descoperit mai sus și rânduit pentru sfinţirea şi binecuvântarea sa, şi să se ocupe de lucrurile ascunse, care nu îi sunt date acum să le cunoască şi care, dacă i-ar fi fost date spre binecuvântarea lui să le cunoască, Dumnezeu i le-ar fi descoperit. Sunt adesea întrebat: „Ce credeţi că era scris în sulul zburător în viziunea lui Zaharia?” Răspunsul este că știu numai ce spune Cuvântul. „Ce cuvinte negrăite a auzit Pavel când a fost răpit în al treilea cer?” Dacă Pavel n-a putut să le spună, cum am putea să le spunem noi? Şi astfel, mulţi s-au zăpăcit cu lucrurile pe care le-au rostit cele şapte tunete, dar credinţa se sprijină pe faptul că lui Ioan i s-a poruncit să nu le scrie.
„Şi îngerul, pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, proorocii” (v.5-7). Această viziune este clar pre-milenară. Accentul se pune pe ceasul împlinirii ei, şi acest ceas aproape a bătut şi Dumnezeu nu va întârzia să împlinească planul Său şi promisiunile Sale. „El va face o lucrare rapidă pe pământ”. Îngerul jură pe Cel ce este viu în vecii vecilor (adică Iehova, Creatorul tuturor lucrurilor), că nimic nu va mai pricinui vreo întârziere; ci în ziua când cel de-al şaptelea înger va suna, taina lui Dumnezeu, adică taina îndelungii Lui răbdări, se va sfârşi. Atunci totul va fi scos la iveală. Taina răsplătirii, taina predestinării, taina marii lupte dintre lumină şi întuneric, dintre bine şi rău, totul va fi lămurit atunci. Nu vor mai fi taine în căile şi atitudinea lui Dumnezeu şi omul nu va mai fi nevoit să pună întrebări; dispensaţia credinţei va fi ajuns la sfârşit şi dispensaţia vederii va răsări. Sunteţi uneori tulburaţi cu privire la planurile lui Dumnezeu, la sfaturile, la judecăţile, la purtarea Lui uneori aparent neînţeleasă cu privire la voi şi la lume? Pentru omul care nu are plăcere de Dumnezeu, căile Lui pot părea contradictorii. Aşteptaţi cu răbdare până ce Domnul va lămuri totul, în ziua când trâmbiţa celui de-al şaptelea înger va suna.
„Şi glasul pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o; în gura mea a fost dulce ca mierea; dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune” (v.8-10). O experienţă similară a fost dată profetului Ezechiel (3), „să mănânce cartea”. Iar lecţia în ambele cazuri este aceeaşi: numai când ne hrănim şi digerăm Cuvântul lui Dumnezeu suntem hrăniţi şi zidiţi în adevărul credinţei noastre prea sfinte, şi atunci suntem într-o corectă stare lăuntrică ca să folosim acel cuvânt pentru ajutorul şi învăţătura altora. David spune: „Strâng (ascund) Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” (Ps. 119.11). Şi iarăşi: „Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu” (Ps. 51.6). Cred că aceasta ilustrează experienţa lui Ioan. I s-a poruncit să mănânce cărticica din mâna îngerului, adică să cugete la ea, să şi-o însuşească deplin.
Cineva spunea că meditaţia în zilele noastre aglomerate este vreme pierdută. Să lucreze Dumnezeu ca lucrurile să se îndrepte şi ca poporul Său, în general, să se poată hrăni cum se cuvine cu adevărul Său. Pentru că Dumnezeu nu vrea ca numai Ioan şi Ezechiel să mănânce cartea; El vrea ca şi noi s-o mâncăm. El ne-a dat-o nouă, celor ce credem în Fiul Său, ca să fie hrana sufletelor noastre, ca să ne pregătească să-I slujim în decorul acesta. Lucrul acesta este adevărat atât cu privire la cuvântul profetic, cât şi la oricare parte a Cuvântului lui Dumnezeu. În ambele exemple date, în mod deosebit este avut în vedere cuvântul profetic. Să ţinem strâns adevărul dispensaţional al învăţăturii profetice, în mod practic, şi el va avea cel mai benefic efect asupra omului lăuntric.
Ioan ne spune că atunci când cartea se afla în gura lui era foarte dulce, dar după ce a mâncat-o i-a umplut pântecele de amărăciune. Aceasta este partea cea mai instructivă. Nu este nicio parte mai dulce în toată Scriptura ca cea în care Dumnezeu Se descoperă în binecuvântatul Său Fiul. Adevărul profetic este în general dulce şi atrăgător pentru aceia al căror interes abia s-a trezit în ei. Dar mai departe, dacă realmente cartea este mâncată, ea duce la judecarea de sine, la despărţirea de rău, ceea ce va fi amar; pentru că niciunul din noi nu ia bucuros locul pe care Cuvântul lui Dumnezeu i-l cere, în perioada lepădării lui Hristos. Şi astfel, accentul aici se referă la cererile pe care Dumnezeu le face poporului Său. Dacă în mod conştient încercăm să umblăm în adevărul descoperit, vom cunoaşte ceva din amărăciunea lui. Nu ne putem bucura de lucrurile de care altădată ne bucuram, dacă primim mărturia profetică şi vom umbla în puterea a ceea ce descoperă ea. Când marele plan divin se desfăşoară înaintea minţii noastre, el poate fi foarte interesant şi, într-un sens, cartea este dulce; dar pe măsură ce marile principii divine intră în inimile noastre şi ne dăm seama din ce în ce mai mult de starea de pribegie prin această lume controlată de Satan, adevărul devine mai amar şi el are pretenţii asupra noastră. Câte suflete s-au bucurat mult când au auzit prima dată de a doua venire a Domnului Isus Hristos! Totul era atât de nou, atât de minunat și atât de diferit de platitudinile banale pe care le auzise de la vreun cleric semi-lumesc, ce poza în slujitor al lui Hristos. Dar când prindea adevărul acesta şi-i cuprindea fiinţa, acest adevăr ridica pretenţii de la omul care ar fi dat înapoi la început, şi-i cerea ceea ce la început a simţit că nu poate da. Era într-adevăr amar; totuşi, nu întotdeauna lucrurile dulci sunt bune pentru noi. Avem nevoie de cele amare, ca şi de cele dulci; şi fiecare suflet care a umblat în adevăr, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu, a constatat în final binecuvântarea ascultării. „Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Samuel 15.22).
Este foarte trist când adevărul este păstrat doar în intelect, fără nici-un impact asupra vieţii. Vorbind despre a doua venire a Domnului, Ioan ne spune: „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). Iată un adevăr care trebuie să afecteze pe credincios la fiecare unghi al vieţii sale. Oricine crede în Hristos cu adevărat, după aceea nu mai poate să trăiască pentru sine sau pentru lume. Dacă cineva mărturiseşte că aşteaptă a doua venire a Domnului Hristos şi totuşi trăieşte ca lumea, aceasta evidenţiază faptul că ceea ce deţine doar mintal despre adevărul venirii Lui nu îl stăpâneşte. Adevărul acela, odată crezut, face din omul lumesc un om ceresc; îl face pe creştinul carnal unul spiritual; îl face pe omul avar un om generos; face pe cel uşuratic, serios. Dacă nu dorim să lăsăm adevărul ca să ne guverneze viaţa, ar fi mai bine să încetăm să studiem cartea Apocalipsei chiar de aici, pentru că tot adevărul lui Dumnezeu a fost făcut cunoscut şi descoperit spre ascultarea credinţei. Cu siguranţă, adevărurile acestea ori ne vor schimba cu desăvârşire vieţile, ori ne vor împietri inimile şi ne vor fi instrumente de ofilire a cugetelor, precum cu un fier roşu.
După ce apostolul Ioan a mâncat cartea, îngerul i-a spus: „Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (v.11). Aceasta are însemnătate, în legătură cu deschiderea mai departe a cărţii. I se spune lui Ioan: „Trebuie să prooroceşti din nou”. Nu că trebuie să se deplaseze la alte popoare sau naţiuni, ci să proorocească. Mai degrabă el urmează să proorocească cu privire la aceleaşi naţiuni, și către aceeaşi slujitori ai lui Dumnezeu, cărora le dăduse cuvântul. Fapt este că atunci când cea de-a şaptea trâmbiţă va suna, schiţa de faţă a proorociei se apropie de sfârşit; pentru că cea de-a şaptea trâmbiţă ne duce la ziua cea mare a judecăţii de la sfârşitul timpului. Dar în capitolul 11, în ultimul verset (19) care ar fi putut aparţine capitolului 12, Ioan începe încă o dată să proorocească privitor la naţiuni, împăraţi, limbi, popoare şi oameni, iar această a doua schiţă culminează cu cerul cel nou şi cu pământul cel nou. Ne amintim că sulul ce a fost văzut în mâna Celui ce şedea pe tron, ale cărui peceţi fuseseră rupte de Miel, era scris pe ambele părţi. Pe măsură ce cartea se desfăşura, Ioan vedea clar ce era scris înăuntru – şi aceasta a fost conturat deja înaintea noastră. Dar începând cu cap.12 sulul este întors pe partea cealaltă ca să vedem ce era scris şi pe această parte; adică, Dumnezeu confirmă schiţele precedente şi le umple cu detaliile omise acolo, astfel încât să avem o înţelegere mai clară a marilor evenimente ce vor avea loc în lumea unde Domnul nostru a fost crucificat. Dacă lucrul acesta este văzut clar, cartea devine limpede. Altfel, este confuzie. Unii se străduiesc să pună totul cronologic pe schemele lor de interpretare. Trâmbiţele urmează peceţilor, ceea ce este corect, dar aceştia merg mai departe şi zic că potirele vin după trâmbiţe şi în mod necesar aceasta pune cap.12 şi răpirea copilului de parte bărbătească mult peste cea de-a şaptezecea săptămână, în timp ce cap.12 şi cap.4 se potrivesc cronologic. Aşa cum în vechime Dumnezeu i-a dat lui faraon două vise (unul confirmând pe celălalt), la fel și aici, mesajul este dublat ca noi să cunoaştem siguranţa cuvintelor adevărului pe care le învăţăm.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/