Categorie: Invataturi biblice
„Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-a întunecat de fumul fântânii” (cap.9.1-2).
În loc să citim „am văzut o stea care căzuse din cer”, ar trebui să citim „am văzut o stea căzută din cer”. Această stea se referă la acel lider apostat la care ne-am referit la cea de-a treia trâmbiţă. Acolo am citit despre o stea mare care a căzut din cer, arzând ca o lampă, şi care, căzând peste a treia parte din râuri şi fântânile de apă, le-a otrăvit, aşa încât oamenii care beau din ele mureau, apele fiind făcute amare. Sub trâmbiţa a cincea avem dezvoltarea apostaziei, al cărei cap este liderul acesta. El deschide fântâna Adâncului folosind o „cheie”. Ştim din Evanghelii despre acele chei ale Împărăţiei Cerurilor încredinţate de Domnul Hristos lui Petru. Iar despre cărturari, Domnul Hristos spune: „aţi luat cheia cunoştinţei”. Din aceste texte ale Scripturii, este clar că o cheie implică un sistem de învăţătură şi, posibil, respectarea ritualului legat de el.
Acest arhi-apostat, printr-un sistem de învăţături eronate, erezii condamnabile, negând pe Domnul care i-a răscumpărat, deschide fântâna Adâncului de unde iese un fum înăbușitor, ca fumul unui mare cuptor, atât de gros încât soarele şi aerul se întunecă din cauza fumului din fântână. Este înşelăciunea puternică la care ne-am referit adesea. În timp ce în 2 Tesaloniceni se spune că „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună”, aflăm aici că El o trimite îngăduindu-i lui Satan să înşele naţiunile. Întunecarea soarelui cu ajutorul fumului ieşit din fântână (Infern) implică ştergerea din ochii şi mintea oamenilor a supremei surse de lumină. Întregul lor cer spiritual se va întuneca prin sistemul fals cu care ei vor fi amăgiţi. Văzduhul este în special domeniul lui Satan. El este numit „domnul puterii văzduhului”. Întunecarea văzduhului implică controlul acestui domeniu de către agenţiile satanice. Nu cred că suntem prea nedrepţi dacă identificăm cu această viitoare amăgire sistemele oculte de origine gnostică, atât de predominante şi atât de răspândite în timpul de faţă. Aceste sisteme sunt una în negarea personalităţii lui Dumnezeu şi în afirmarea divinităţii omului. Ele reproduc, într-o formă sau alta, minciuna primară: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Aceasta este adevărata esenţă a Noii Gândiri, a Noi Teologii, a Edismului, a Spiritismului şi alte mlădiţe din aceste sisteme rele. După ce puterea de a le ţine în frâu a fost luată, ele se vor răspândi ca lăcustele peste tot pământul, având o înfricoşătoare influenţă asupra minţilor oamenilor. Aceasta ne-o arată versetul 3: „Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pământului”. Cineva obişnuit cu plaga lăcustelor din Răsărit va înţelege îndată comparaţia folosită aici. Călătorii ne-au povestit cum lăcustele apar în roiuri atât de vaste încât seamănă cu norii mari, umbrind în realitate soarele şi umplând întregul văzduh. Ele devorează totul înaintea lor. Când cad pe un pământ verde, în câteva minute îl lasă atât de pustiu de parcă nici o vegetaţie n-ar fi crescut pe acolo. Ele sunt spaima gospodarilor orientali, care n-au nici o putere să le stârpească. Sunt simbolul plăgii spirituale din zilele din urmă. Simbolul lăcustelor este unit cu cel al scorpionului, din cauza chinurilor pe care aceste învăţături rele le provoacă celor ce le acceptă.
Pentru că noi nu avem în vedere aici numai plaga literală a lăcustelor, după cum se arată în versetele următoare: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Şi li s-a dat să nu-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum este chinul scorpiei, când înţeapă pe om” (cap.9.4-5). Lăcustele adevărate ar face tocmai lucrurile care li s-au poruncit să nu le facă. Iarba câmpului, verdeţurile, pomii de tot felul sunt aici ocrotite de puterea lor. Versetul acesta pare mai curând un fel de explicaţie decât o continuare a simbolului; altfel, am putea să ne gândim la iarbă şi pomi ca reprezentând neamul omenesc. Dar s-ar părea că în cazul de faţă apostolul expune, mai degrabă, decât să continue descrierea viziunii sale, ca noi să nu fim induşi în eroare de aplicarea literală. Puterea lăcustelor este folosită pentru acei oameni care n-au pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Aceştia se chinuiesc singuri timp de cinci luni. Un chin asemănător cu cel făcut de scorpion când înţeapă pe om. Am văzut deja că cei ce au pecetea lui Dumnezeu sunt rămășița lui Israel. Aceștia vor fi ocrotiţi față de puternicul duh de înşelăciune al acelor zile. Însuşi Domnul nostru limitează puterea lui Satan în acelaşi fel, când, referindu-se la plaga falsei învăţături, El spune: „Până acolo încât să înşele, dacă este cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Marcu 13.22). Mulţumim lui Dumnezeu că nu este cu putinţă. Pentru că pecetea Dumnezeului celui viu din prezenta dispensaţie este locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt, dat să ne călăuzească în tot adevărul. Iar în viitoarea dispensaţie, a judecăţii, Duhul Sfânt va lumina minţile celor ce se pocăiesc din Israel şi astfel vor fi păziţi de puterea satanică.
În rest, aşa de mare va fi suferinţa pricinuită de aceste rele învăţături, când oamenii se vor preda în întregime lor, încât „în zilele acelea oamenii vor căuta moartea şi nu o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei” (v.6). Oricine a căutat vreodată să dea ajutor spiritual la astfel de persoane, trezindu-le din amăgirea Edismului, sau Spiritismului, sau din orice alt sistem satanic, va înţelege îndată starea de minte descrisă aici. Nu voi uita niciodată privirea aproape rătăcită a ochilor şi plânsul deznădăjduit din glasul unei femei care, după ce a fost sub influenţa spiritistă un număr de ani, a început să înţeleagă vag caracterul înfricoşător al sistemului care o înrobise. Numai prin multă rugăciune şi strigăt stăruitor către Dumnezeu în favoarea ei a fost izbăvită, dar într-o împrejurare mi-a spus că a suferit toate chinurile celor osândiţi timp de un an şi jumătate, cât luptase să scape de sub controlul demonic.
Acum câţiva ani am lucrat printre mormonii din Utah. Acolo am asistat la cazul cel mai vrednic de milă. O femeie, care acceptase amăgirea mormonilor şi emigrase din Marea Britanie în Utah, după ce practicase ritualurile păgâne ale îngrozitorului sistem al lui Joseph Smith timp de 30 de ani, s-a trezit în cele din urmă la lipsa de valoarea a toate acestea prin purtarea perfidă a unuia din eminenţii conducători ai Bisericii Mormone. În consecinţă, împreună cu familia a renunţat la întregul sistem şi au plecat, fără nici o convingere religioasă, de niciun fel. Peste câteva luni era pe moarte, și se frământa pe patul ei, în cea mai crudă agonie a duhului, bocindu-şi mizeria şi chinul, înfricoşată că-L va întâlni pe Dumnezeu cu păcatele asupra ei. Un slujitor al Evangheliei a fost îndemnat de nişte prieteni s-o viziteze şi, cu toată împotrivirea familiei, a căpătat în final aprobarea de a intra în camera muribundei. Acesta a căutat să-i înfăţişeze adevărul preţios al Evangheliei din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, dar, după ce câtva timp a părut să-l asculte cu interes, la sfârşit a strigat: „O, domnule, după ce toată viaţa m-am jucat prosteşte cu o religie, este prea greu să mă încred în alta în ceasul morţii”. Şi într-o chinuitoare agonie, ea a plecat, astfel că pe drept cuvânt slujitorul acela a putut să spună: despre ea: „în veşnicie fără speranţă”.
Aşa aş vrea să am puterea să conving pe oameni de răspunderea înfricoşătoare pe care şi-o asumă când se apropie de aceste învăţături stricate, care întunecă acum multe suflete, acoperindu-le lumina soarelui. Nici-o tortură nu se poate compara cu chinul spiritual, şi singurul remediu este dragostea desăvârşită arătată la crucea Calvarului, care alungă orice frică. În zilele la care se referă capitolul nostru, cei ce au lepădat harul lui Dumnezeu nu vor mai auzi niciodată acea scumpă Evanghelie şi astfel vor fi lăsaţi să strige în zbuciumul lor, căutând moartea şi negăsind-o.
„Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă” (v.7). Chipul lăcustelor este asemenea unor cai pregătiţi de bătălie, simbolizând progresul lor rapid şi aparent providenţial de a birui pe cei nepregătiţi să se lupte cu ele.
„Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur” (v.7), pentru că apostazia, în acel timp de amăgire va părea că mână totul înainte, triumfal, alungând din creştinătate ultimul vestigiu de credinţă adevărată în Fiul lui Dumnezeu. Domnul Isus Hristos a pus o întrebare solemnă cu privire la cea de-a doua Lui venire: „Când va veni Fiul Omului va găsi El credinţă pe pământ?” Venirea Fiului Omului nu se referă la răpire, ci la arătarea Lui în glorie. În acel timp, pentru moment, va părea ca şi când adevărata credinţă ar fi dispărut de pe pământul profetic. De altfel, se va ridica prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, din colţurile cele mai îndepărtate ale lumii, o ceată imensă care nu-şi va pleca genunchii înaintea lui Baal.
„Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei” (v.7-8). Trei simboluri se amestecă aici, dintre care unele sunt găsite în sistemele oculte. Feţele de oameni ar părea să implice inteligenţă – şi aceste rele învăţături apelează la raţiune, ridiculizând adevărul lui Dumnezeu ca pe nişte poveşti meşteşugit alcătuite – în timp ce, în realitate, ei înşişi construiesc teorii sofisticate şi ilogice. Ei apelează la inteligenţa omenească – la minte, mai curând decât la inimă şi conştiinţă, cum face Scriptura. Metoda lor de a cuceri se caracterizează printr-o intensă seducţie şi fantezii atractive, simbolizate prin „părul femeilor”. „Părul femeii este gloria ei”, ne spune Scriptura. În Cântarea Cântărilor 7.5 se spune: „Capul tău este cum e Carmelul şi părul capului tău este ca purpura împărătească: până şi un împărat ar fi înlănţuit de pletele tale”. Câţi s-au abătut de la calea datoriei din cauza atracţiei fireşti, preocupaţi mai mult de scopurile lor necurate. Dar oricât de seducătoare şi aparent de raţionale sunt aceste sisteme la început, în urmă se dovedesc că au dinţi ca dinţii de leu, sfâşiind în bucăţi pe cei ce îşi pun încrederea în ele.
„Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă în luptă” (v.9). Aceste platoşe de fier distrug în întregime conştiinţa, sau, mai curând o fac impenetrabilă la săgeţile adevărului, astfel încât cugetul nu este niciodată atins – în timp ce aripile, al căror vuiet este ca al multor care de luptă ce se reped la bătălie, vorbesc de iuţimea cu care ele cuceresc pe cei ce s-au întors de la adevăr şi şi-au găsit plăcerea în păcat.
„Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau, ca să vatăme pe oameni cinci luni” (v.10). Acest verset accentuează din nou chinul produs de ele, asemănător cu al scorpionului. Ce har că puterea lor este limitată în timp! Nu vedem nici un motiv de ce nu trebuie să înţelegem literal cele cinci luni. Un timp foarte limitat i se va îngădui acestui lider apostat şi emisarilor lui să domine peste cei ce n-au voit ca Hristos să domnească peste ei. În locul Domnului Isus, este adorat Satan, ca Abadon sau Apolion. „Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreiește se cheamă Abadon, iar pe greceşte Apolion” (v.11). Aceasta nu se poate referi decât la diavolul. El este îngerul Adâncului. Este evident că în timpurile din urmă „dumnezeul lăuntric” la care se întorc oamenii astăzi, nu este altul decât Satan, marele arhi-vrăjmaş care a complotat distrugerea omului încă de la început. Închinătorii la sine sunt închinătorii diavolului şi, în unele privinţe, acest fapt a fost mărturisit de ucenicii apostaziei din ziua de astăzi. Acesta este primul „vai!”. „Cea dintâi nenorocire (vai) a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri (vai-uri) după ea” (v.12).
„Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi ca să omoare a treia parte din oameni” (v.13-15). Aici este ceva foarte diferit de ceea ce am cercetat până acum. Totuşi, pare să fie rezultatul precedentelor vai-uri; adică ni se arată care va fi efectul asupra lumii când închinătorii lui Satan vor predomina în ceea ce odată s-a numit creştinism. Va fi un înfricoşător conflict între naţiune contra naţiune, om contra om, până ce a treia parte din oameni vor fi nimiciţi.
În ultima vreme am avut un mare conflict mondial. Cine se poate îndoi că el a fost rezultatul direct al „culturii” raţionaliste şi al negării autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu? Dacă educaţia fără Hristos ar fi putut mântui, Germania ar fi fost cea mai binecuvântată naţiune de pe faţa pământului, pentru că acolo educaţia se pare că ar fi atins apogeul – dar cu ce rezultate cumplite, nu numai pentru acea naţiune, ci şi pentru o mare parte a rasei umane. Filosofia germană a otrăvit lumea. Colegiile şi universităţile din mai toate ţările civilizate au băut cu lăcomie din şuvoiul filosofiilor teutone şi al ipostazelor necredinţei, şi abia acum începem să ne trezim din efectele înveninate ale acestei nebunii.
În capitolul 7 am văzut pe cei patru îngeri fiind opriți să elibereze cele patru vânturi ale pământului de peste Marea cea Mare a naţiunilor. Aici, un glas din cele patru coarne de aur ale altarului care este înaintea lui Dumnezeu, strigă îngerului ce avea cea de-a șasea trâmbiţă, ca răspuns la mijlocirea îngerului-preot din capitolul 8.3: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” În timpul de faţă aceşti îngeri ţin în frâu marile hoarde asiatice ca să nu se reverse peste Palestina şi Europa. Eufratul formează limita de răsărit a Imperiului Otoman şi astfel este bariera dintre est şi vest. Se spune că cei patru îngeri erau pregătiţi pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela; adică exista un moment hotărât în gândul lui Dumnezeu la care această putere înfricoşătoare trebuie să fie dezlegată. Până să bată ceasul acela, nici cele mai rele maşinaţii ale oamenilor, nici toate ambiţiile naţiunilor nu pot să ducă la îndeplinire conflictul prezis aici. Dar când ceasul acela va suna, nici cel mai iscusit politician, nici tratatele, nici-o mişcare de federalizare mondială nu pot împiedica cumplita catastrofă prezisă. Două zeci de mii de ori câte zece mii de călăreţi sunt aruncaţi pe vestul Asiei şi pe Europa. Ei par să fie războinici nepământeni, cu platoşe de foc, hiacint şi pucioasă. Capetele cailor păreau ca nişte capete de lei, din cauza ferocităţii acestor hoarde asiatice, în timp ce focul, fumul şi pucioasa par să iasă din gurile lor, vorbind despre caracterul satanic al acestei invazii cumplite. Rezultatul va fi că o treime din oameni vor fi omorâţi de focul, fumul şi de pucioasa care ies din gurile lor.
Când ne amintim de milioanele de oameni care au pierit ca urmare directă sau indirectă a recentului război, sau a epidemiilor, putem deduce ce mare război în viitor va tinde să depopuleze pământul, distrugând o treime din pământul profetic, care este identic cu limitele vechiului Imperiu Roman.
„Căci puterea lor este în gurile lor şi în cozile lor, deoarece cozile lor erau ca nişte şerpi, aveau capete şi cu ele vătămau” (v.19). Isaia 9.15 ne ajută să înţelegem acest pasaj şi pe cel din versetul 10: „Bătrânul şi dregătorul sunt capul şi proorocul care învaţă pe oameni minciuni este coada”. Fie că este vai-ul ocult al trâmbiţei a cincea, sau vai-ul masacrului celei de a şasea trâmbiţe, în fiecare caz proorocii mincinoşi sunt liderii mişcărilor şi sunt răspunzători de răul mintal, spiritual şi fizic pe care-l săvârşesc.
Este un lucru solemn să realizăm că până și judecăţi ca acestea nu vor avea nici un efect care să aducă pe oameni înapoi la Dumnezeu şi la pocăinţă. Pedeapsa în sine nu aduce pe oameni la pocăinţă. Aşa spun versetele în continuare: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn – care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de furtişagurile lor” (v.20-21). Aceasta este în acord cu mărturia generală a Scripturii, care nu relatează nicăieri că pedeapsa produce pocăinţă. Restauratorii şi învăţătorii universalişti neagă aceasta şi insistă că toate pedepsele, fie în timp fie în eternitate, urmăresc scopul final al mântuirii delicventului şi că în cele din urmă toţi oamenii vor învăţa prin judecată, dacă prin har au refuzat să înveţe să se întoarcă la Dumnezeu pentru mântuire. Dar şi aici, şi ulterior, în aceeaşi carte a Apocalipsei, găsim că cele mai grele judecăţi ale lui Dumnezeu ce cad peste oamenii vinovaţi, nu înmoaie piatra, nici inimile răzvrătite, ci mai degrabă oamenii se împietresc în păcatele lor şi sunt mai hulitori şi mai necredincioşi când vine judecata peste ei, decât erau mai înainte.
În eternitate, Dumnezeu nu va îngădui sfidarea făţişă a voii Lui. Domnul Isus Hristos ne spune că în iad va fi nu numai plâns din cauza suferinţei, ci şi scrâşnirea dinţilor, care exprimă întotdeauna mânie sfidătoare. Dacă crucea lui Hristos cu arătarea minunată a dragostei ei sfinte nu va împăca pe oameni cu Dumnezeu, pedeapsa nu va izbuti să câştige inimile oamenilor.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/