Categorie: Invataturi biblice
În ultima meditaţie ne-am ocupat de prima jumătate a celei de-a 70-a săptămâni – încă de viitor în profeţia lui Daniel, „începutul durerilor”, când mânia Mielului se va revărsa peste creştinătatea apostată şi iudaismul apostat. Acum aflăm că, înainte ca Domnul să dea lui Ioan viziunea deschiderii celei de-a şaptea peceţi (care introduce Necazul cel Mare în intensitatea lui), avem în acest capitol 7 două viziuni importante. În cea dintâi Ioan vede 144.000 de israeliţi pecetluiţi de un înger, iar în cea de-a doua zăreşte o mare mulţime dintre naţiuni, conduse în triumf de Mielul din mijlocul tronului, luând în stăpânire pământul milenial.
Mulţi au fost adesea nedumeriţi de teoriile conflictuale cu privire la cei 144.000. De exemplu, adventiştii de ziua a şaptea aplică aceasta la credincioşia comunităţii lor, care, la întoarcerea Domnului Isus va fi găsită respectând Sabatul iudaic. Ei îşi închipuie că aceştia vor fi răpiţi când va veni Domnul, iar judecata va cădea peste restul Bisericii. Apoi, sunt urmaşii lui Russell, care învaţă că cei 144.000 include numai pe „biruitorii” din secta lor, care stăruie până la sfârşit, urmând învăţătura sistemului numit de obicei „Zorile Mileniului”. Acelaşi foarte absurd şi sinistru cult denumit „Sulul Zburător”, pretinde acelaşi lucru; numai împreună cu ei cei 144.000 vor avea sângele atât de curăţat încât nu vor putea să moară, ci vor avea viaţa veşnică încă de pe acest pământ! Pe lângă aceştia, sunt multe alte secte, ai căror lideri consideră că numai ucenicii lor vor fi cei 144.000 de pecetluiţi de la timpul sfârşitului. Toţi aceştia trec cu vederea un singur fapt, care, de-ar fi fost ţinut în seamă i-ar fi scăpat de nebunia lor: anume că cei 144.000 sunt de câte douăsprezece mii din fiecare seminţie a copiilor lui Israel. Nu există nimeni dintre naţiuni printre ei şi nu există nici confuzie în ce priveşte seminţia. Am întâlnit oameni care mi-au spus că aparţin celor 144.000. Am întrebat: Cărei seminţii? Şi erau invariabil nedumeriţi din lipsă de răspuns.
„După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (cap.7.1-3). Ioan spune că a văzut patru îngeri (patru este numărul lumii) stând în cele patru colţuri ale pământului. „Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste copaci”. În Daniel 7, acesta vede în viziunea sa „cele patru vânturi ale cerului”, luptându-se pe marea cea mare şi ca rezultat avem diferite imperii mondiale, ieşind ca nişte fiare sălbatice din adâncul talazurilor fără odihnă. Aici avem pe cei patru îngeri, ţinând aceste patru vânturi până ce un anumit eveniment va avea loc. Este evident că ei ţin în frâu ultima fiară sălbatică pentru a nu-şi face apariţia. În Apocalipsa 13, fiara cu şapte capete şi zece coarne, Imperiul Roman în ultima lui formă, iese din mare, simbolizând frământarea naţiunilor. Aceasta este marea Confederaţie a naţiunilor pe care Cuvântul lui Dumnezeu o prezice într-un viitor foarte apropiat – federaţia de origine satanică şi care nu se va desfăşura decât după plecarea Bisericii şi chiar și atunci unele evenimente trebuie să se simtă înainte ca ea să-şi asume forma ei diabolică, finală.
Versetele 2 şi 3 arată clar care este evenimentul ce va avea loc întâi. Ioan vede un alt înger urcându-se din răsărit şi având pecetea Dumnezeului cel viu. Şi el a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până când nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Esenţialul este că Dumnezeu a ales o rămăşiţă a lui Israel ca să moştenească împărăţia sub Fiul Omului, care urma să fie instaurată atât de curând. Şi înainte ca forma finală a Imperiului Roman să fie deplin dezvoltată, aceştia sunt pecetluiţi, însemnaţi pentru grija ocrotitoare a lui Dumnezeu, astfel încât toată puterea Fiarei şi toată ura lui Antihrist, aliatul său, să nu-i poată nimici, şi astfel să împiedice ducerea la îndeplinire a planurilor lui Dumnezeu.
Versetele 4-8 nu lasă nicio îndoială privind identitatea acestor pecetluiţi. Ioan a auzit numărul celor pecetluiţi: „144.000 din toate seminţiile copiilor lui Israel”. Pe măsură ce înaintăm în ultima jumătate, vom observa că seminţia lui Dan este absentă; în schimb, avem două seminţii de la Iosif: Manase şi Efraim. De ce este omis Dan din cei 12, iar al 12-lea este completat pe altă cale? Nu ştim. Rabinii sunt de părere că falsul Mesia (Antihristul) se va ridica din Dan, şi ei îşi întemeiază presupunerea pe cuvintele lui Iacov din Geneza 49.17: „Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare, muşcând călcâiele calului, făcând să cadă călăreţul pe spate”. Ştim din Judecători că Dan a fost prima seminţie căzută în idolatrie şi nu ne va surprinde dacă Dan va fi liderul ultimei mari idolatrii – închinarea la Antihrist.
Citind de la versetul 9-17, ne este adusă înainte o ceată cu totul străină. Pare straniu că unii s-au gândit că în această mare mulţime avem Biserica răpită; de aici au presupus că Domnul nu va veni pentru Biserică Sa până la mijlocul perioadei Necazului. Dar un studiu atent al pasajului face evident faptul că privim o ceată pământească, nu cerească. Această mare mulţime cuprinde naţiunile care vor intra în binecuvântarea milenială. Ea este marea adunare a dispensaţiei viitoare, când din toate naţiunile, rudeniile, popoarele şi limbile, o vastă mulţime din toate părţile pământului vor fi răscumpăraţi pentru Dumnezeu, prin sângele Mielului, şi vor intra în Împărăţia pământească a Domnului nostru. În timpul zilelor întunecate ale marelui Necaz ei vor lua seama la mărturia care va fi dusă până la marginile pământului de misionarii evrei, „înţelepţii din popor” (Daniel 12), care vor învăţa pe mulţi în neprihănire. Ei sunt asemenea oilor din Matei 25, care vor fi puse la dreapta Domnului când va veni în gloria Sa împreună cu toţi îngerii Lui sfinţi. Aceşti oameni vor moşteni împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii.
„Aceştia vin din Necazul cel Mare și ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (v.14). Dar nicăieri nu ni se spune că sunt luaţi în cer, ci dimpotrivă, ei sunt într-o scenă unde este necesar ca Mielul să-i pască, să-i călăuzească şi să-şi întindă cortul peste ei.
„De aceea stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui” (v.15); acesta este probabil Templul milenial care va fi zidit în ţară, în acea zi viitoare, căci în cer nu va mai fi nici zi nici noapte. În acest context deci, expresia se poate referi numai la templul de pe pământ.
„Cel ce stă pe tron îşi va întinde cortul peste ei” (v.15). Referinţa este la protecţia Domnului faţă de poporul Său când îl călăuzea în vechime prin pustiu. Stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea, nu numai că îi conducea prin labirint, ci îi adăpostea de razele crude ale soarelui din deşert. La fel îi va ocroti şi îi va adăposti El pe răscumpăraţii Lui în viitor.
„Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (v.16-17). Probabil că din cauză că oamenii n-au realizat binecuvântarea zilelor mileniale, versetele acestea sunt interpretate ca referindu-se la cer, dar ele sunt una cu prezicerile lui Isaia şi a altor profeţi privind binecuvântarea de care naţiunile mântuite se vor bucura când Mielul Însuşi va domni. Lupta pentru existenţă se va termina – nu le va mai fi foame; efortul de a-şi astâmpăra setea va fi luat sfârşit – nu le va mai fi sete. Chiar lucrurile neplăcute şi dezagreabile cu care oamenii au fost întristaţi din cauză că umblarea în păcat a supărat creaţia lui Dumnezeu, vor avea sfârşit. Nu-i va dogori soarele, nici vreo altă arşiţă.
În ziua aceea, toţi cei mântuiţi dintre naţiuni vor putea să preia, în cel mai deplin sens, frumoasele cuvinte ale psalmistului: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său” (Psalm 23.1-3). Cât este de adevărat că Biserica lui Dumnezeu va fi într-o scenă mult îndepărtată; în timp ce speranţa noastră este cerească (nu pământească), putem să ne bucurăm cu adevărat, putem radia de bucurie gândindu-ne la binecuvântările care aşteaptă pământul şi pe locuitorii lui. Dumnezeu aşa a promis şi va împlini tot ce a făcut pe profeţi să scrie în Sfintele Scripturi, pentru că „Scriptura nu poate fi desfiinţată”.
Ce lungă, ce sinistră noapte, ce coşmaruri îngrozitoare a cunoscut lumea de când păcatul cu toate relele care-l însoţesc a venit să distrugă speranţa omului de bucurie şi voie bună! Dar ce fericire să ştii că răul nu va triumfa întotdeauna. Va veni timpul, şi este foarte aproape, când blestemul va fi ridicat, pustia se va înveseli şi va înflori ca trandafirul. Chiar creaturile inferioare vor fi schimbate şi se vor întoarce la vechile obiceiuri dinainte de a intra păcatul în lume. Leul va mânca paie ca boul; copilul nu se va mai teme de cele mai sălbatice fiare; căci în zilele acelea ele nu vor mai face niciun rău, nici nu vor mai distruge. Atunci guvernele vor fi rânduite în mod cinstit; abuzurile de orice fel vor înceta şi timp de o mie de ani glorioşi, Domnul Însuşi va cârmui în neprihănire.
Fie în dispensaţiile trecute, fie în veacul de acum, ori în perioada judecăţii chiar înaintea acestei lumi, sau în veacul glorios al Mileniului, oricine va fi mântuit, va fi mântuit prin scumpul sânge al lui Hristos. Dumnezeu n-a avut niciodată altă cale de a împăca pe om cu Sine decât sângele Fiului Său. În timpurile Vechiului Testament oamenii erau mântuiţi (dacă pot spune aşa) pe credit. Domnul Isus Hristos se angajase să plătească înfricoşătoarea datorie cu sângele Său nespus de preţios, şi toţi, în orice dispensaţie, care şi-au recunoscut vina şi au crezut mărturia dată de Dumnezeu, au fost îndreptăţiţi prin credinţă pe temeiul lucrării ce trebuia să fie îndeplinită de Hristos. Lucrarea aceea fiind acum săvârşită, Dumnezeu Şi-a arătat dreptatea trecând peste păcatele făcute mai înainte în zilele îndelungii Lui răbdări, şi acum El dovedeşte că este drept şi îndreptăţeşte pe cel ce crede în Isus. Dacă ne mărturisim păcatele şi credem în Domnul Isus care S-a dat pentru noi pe crucea Calvarului, atunci suntem îndreptăţiţi şi suntem primiţi de Dumnezeu, în contul sângelui preţios al Domnului Isus. În viitorul ceas al Necazului cel Mare, cei 144.000 ai lui Israel precum şi toate naţiunile care au primit mesajul lor, vor fi mântuiţi exact în acelaşi fel, însă pentru pământ, nu pentru cer. Chiar până la sfârşitul Mileniului, prin infinita lui valoare acel sânge preţios va avea aceeaşi eficacitate curăţitoare, şi toți până la ultimul suflet care va crede în Hristos vor avea o poziţie fără vină înaintea lui Dumnezeu.
Astfel, orice binecuvântare în timp şi în eternitate se întemeiază doar pe jertfa de la crucea a lui Hristos, iar motivul că naţiunile au rătăcit calea în cei peste 2000 de ani trecuţi și că luptă zadarnic pentru pace şi o cârmuire în dreptate, este din cauză că ei au nesocotit sângele acelei cruci – singurul prin care s-a dat pace, atât în timp cât şi în eternitate.
Am întâlnit în multe cărţi eroarea cu privire la venirea Domnului, și anume că după răpirea Bisericii va fi o mare trezire spirituală, fără precedent în creştinism, când un număr imens de oameni care au fost nehotărâţi în timpul prezentei dispensaţii de har se vor întoarce la Dumnezeu; şi s-a creat învăţătura că aceştia vor forma o mare mulţime. Am cercetat cu sârguinţă în Biblie ca să mi se confirme o astfel de învăţătură şi n-am găsit. În 2 Tesaloniceni 2.11-12 ni se spune că „Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi”. Nu există nici măcar o aluzie că oamenii care refuză Evanghelia în această dispensaţie vor avea vreo altă ocazie să fie mântuiţi, dacă ei vor fi încă în viaţă când dispensaţia judecăţii va începe. O citire atentă a întregului pasaj ne va arăta că timpul la care se referă 2 Tesaloniceni 2.11-12 este exact acela când taina nelegiuirii este în deplină desfăşurare şi Cel Rău s-a descoperit prin omul păcatului. În timpul acela Duhul Sfânt va fi retras de pe pământ. El va fi cu Biserica pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh. Aceasta nu înseamnă că Duhul Sfânt nu va mai lucra după aceea, în timpul perioadei Necazului, dar lucrările Sale se vor asemăna cu activităţile Lui din Vechiul Testament. Din cer El va influenţa inimile oamenilor, deschizând ochii rămăşiţei lui Israel, şi prin ei va fi atinsă o mulţime nenumărată dintre naţiuni. Dar nu este nici o promisiune că El va opera spre binecuvântarea celor ce-au avut prilejul să fie mântuiţi şi au refuzat. Aceia vor fi lăsaţi pradă cumplitelor amăgiri ale ultimelor zile. Vor crede în minciuna lui Antihrist şi vor intra în judecată pentru că au refuzat în mod conştient adevărul, alegând în schimb rătăcirea şi păcatul.
Este ceva foarte grav să-ţi împietreşti inima împotriva lui Dumnezeu şi a mesajului harului Său. Faraon a încercat să o facă şi este exemplul grăitor a ceea ce în realitate înseamnă o puternică înşelăciune. El s-a împietrit împotriva mesajului adus de Moise, iar după aceea Dumnezeu Însuşi l-a împietrit. Lumina lepădată atrage noaptea permanentă. Noaptea poate fi firească – este întuneric, noapte – și toţi suntem născuţi aşa. Dar ea poate fi din încăpăţânare, și prin aceasta, în mod voit, oamenii aleg întunericul în locul luminii. În Ieremia 13.16 citim: „Daţi slavă Domnului Dumnezeului vostru, până nu vine întunericul, până nu vi se lovesc picioarele de munţii nopţii! Veţi aştepta lumina, dar El o va preface în umbra morţii şi o va preface în negură adâncă”. Nimeni nu trebuie să piară din lipsă de lumină. Cel ce urmează cea mai slabă licărire pe care i-o dă Dumnezeu, poate fi sigur de o lumină crescândă şi suficientă ca să-l ducă la recunoaşterea păcatelor iertate. Repet: lumina lepădată aduce noapte! De aceea, vă rugăm să primiţi darul dragostei Sale şi astfel să vă asiguraţi un loc lângă Domnul Hristos în viaţa viitoare. Pentru că, dacă Domnul ar coborî acum din cer ca să-şi cheme Biserica, cei care au auzit Evanghelia şi au lepădat-o rămân în păcatele lor, şi osânda lor va fi pecetluită pe vecie.
Printre naţiunile păgâne, unde Evanghelia nu a fost vestită deplin – în locurile pustii şi în părţile neglijate ale lumii, unde harul lui Dumnezeu este încă necunoscut, un vast număr de oameni vor primi mesajul rămăşiţei evreilor, când aceştia vor fugi de prigoana lui Antihrist şi vor vesti lumii întregi Evanghelia Împărăţiei. Dar voi nu vă veţi număra printre ei dacă venirea Domnului vă găseşte încă nemântuiţi. Veţi fi exact în aceeaşi stare de suflet şi poziţie de osândă înaintea lui Dumnezeu ca şi când aţi fi murit în păcatele voastre. Domnul Isus a spus: „Odată ce Stăpânul casei se scoală şi închide uşa, cine o va mai deschide?” Cele cinci fecioare nechibzuite, lăsate afară când Mirele a venit, băteau în zadar să fie primite mai târziu. Ele simbolizează pe cei ce vor fi în afara uşii, închisă pentru eternitate.
Totuşi, chiar această pildă a celor zece fecioare a folosit unor învăţători ca să-şi sprijinească teoria lor nesănătoasă, a unei a doua şanse pentru cei ce leapădă pe Domnul Hristos, după ce Mântuitorul Îşi ia Biserica. Ei presupun ca fecioarele nechibzuite reprezintă singurele persoane credincioase după răpire, dar care sunt lipsite de binecuvântările cereşti. Alţii au întemeiat pe această pildă ipoteza deopotrivă nescripturistică că numai cei mai spirituali sfinţi vor fi luaţi la răpire, iar cei slabi vor fi lăsaţi ca să se purifice în timpul Necazului. Aceasta este negarea virtuală a adevărului singurului Trup, a unităţii Trupului lui Hristos. Cel mai slab mădular al acelui trup este tot atât de scump Capului ca şi cel mai tare, şi toţi câţi sunt ai lui Hristos vor avea partea lor la răpire, indiferent că sunt mai mult sau mai puţin avansaţi în viaţa creştină. Numai perfecţiunea lucrării de răscumpărare dă drept la promisiunile lui Dumnezeu, nu răsplata pentru slujire sau pentru vreun merit.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/