Categorie: Invataturi biblice
În capitolul 4 aveam ca subiect pe răscumpăraţii Domnului strânşi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în cer. Cei 24 de bătrâni din viziunea lui Ioan, stând în jurul tronului, reprezintă pe toţi sfinţii cereşti din dispensaţia aceasta şi cea trecută. Ne amintim că simbolul este luat de la cei 24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. Putem vedea ce potrivit este reprezentată întreaga ceată cerească de aceste căpetenii ale preoţiei levitice. În cer însă nu există nicio preoţie sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi.
În Apocalipsa 5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În cap.4 am văzut pe Domnul Isus adorat ca şi Creator. În cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El fiind adorat ca Răscumpărător.
Tu ai fost mare când ai făcut lumea din nimic; când ai răscumpărat-o eşti şi mai mare.
Primul lucru care ne atrage atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din mâna Celui ce stă pe tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron, dar să nu uităm că acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în mâna dreaptă a Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte obişnuită, ci mai curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului erau în general suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte era pecetluită cu şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până la un anumit punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea fi deschisă fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o altă pecete era pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe marginea cărţii, şi o ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era deschisă, o anumită porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare din următoarele. Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte era desfăşurată.
Ce conţinea această carte pecetluită? Voi reaminti un principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie.
În Ieremia 32 citim că Ieremia a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului, că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10). Hanameel, vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în curând ea va fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi să scoată ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul Ieremia, care era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a spus lui Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca și cum ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui Dumnezeu a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din nou de acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând astfel în familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că Hanameel a venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul de proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat secretarului său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui unde era actul care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului. Documentul acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al moştenirii lui Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din Babilon, un om va intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu sunt moştenitorul lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau proprietatea”.
Cu ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să înţelegem ce vrea să spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe care Ioan a văzut-o în mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate al acestei lumi; şi când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile?”, este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul legitim?” Cine poate spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să pretind că lumea îmi aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire şi să şi-o supună? Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a creat şi te-a aşezat în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De ce nu ieşi înainte să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici proprietatea? Adam poate spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina păcatului. A mea a fost, dar am păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a furat-o, înşelându-mă, şi eu nu mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun înger care poate înainta şi să ia cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti nu poate spune: „Eu am dreptul la lumea aceasta”. Niciun om din tot universul nu poate spune: „Este a mea”. Şi Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic”. Dar în timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus: „Nu plânge! Iată că Leul din seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i rupă peceţile …” Şi Ioan s-a uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul rege al animalelor, gata să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este Mielul!? Da, Mielul lui Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care simbolistic vorbeşte despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi jertfă este Cel ce trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice această lume ca pe un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea feţei Sale. Traducerea lui Weymouht spune: „Am văzut în mijlocul tronului un miel care arăta de parcă ar fi fost adus jertfă” – Mielul în adevărata glorie a lui Dumnezeu care în toată eternitatea va purta semnele morţii pe trupul Său glorificat.
Când a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El. Când, după mulţi ani, Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care arăta ca şi când ar fi fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în cer, nu vom greşi niciodată identificarea Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui Gabriel, în locul Domnului Hristos; nu vom confunda pe un apostol iubit ca Ioan, cu Domnul Isus. Vom avea ochii numai pentru Mielul pe al cărui trup vor fi pe vecie semnele răscumpărării noastre. Ce privelişte va fi pentru poporul iubit al lui Dumnezeu când vom privi faţa Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă, vom privi urmele cuielor din mâinile şi picioarele Lui și semnul lăsat de suliţa romană în coasta Lui!
Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie astfel: „din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde suliţa crudă L-a străpuns, se ascunde puterea Lui.
„O, Miel, Miel însângerat,
Miel al Calvarului,
Miel care ai fost ucis, dar trăieşti din nou
Ca să mijloceşti pentru mine”
Cunoaşteți dvs. pe acest Miel al lui Dumnezeu? Sunteți dvs. familiarizaţi cu El? Este El Mântuitorul dvs.? Vă bizuiți dvs. pe îndurarea Lui?
Se spune că Mielul din mijlocul tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În Vechiul Testament citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu grumazul gros şi coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere cu cornul. Dar Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un mieluşel) cu şapte coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte vorbeşte de perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu.
Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7). El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt.
A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o. El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Isus Hristos a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Și timp de 2000 de ani El a aşteptat cu răbdare, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe pământ. Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul Hristos va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată. Chiar lumea în care Domnul Isus a murit, va deveni sfera unde gloria lui Dumnezeu se va desfăşura – şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe pământul cel nou după aceea, ca şi în cerul cel nou.
„Când (Mielul) a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un astfel de instrument voi cânta şi eu în cer. Este o închipuire, desigur, dar una plăcută.
„Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii, atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele cântării, deci probabil că în cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo, în cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Isus. Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria cerului.
Auzim adesea printre oameni despre îngeri care cântă. În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau când această lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această veche cântare a încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa creaţie şi din timpul acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La naşterea Domnului Isus o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu, spunând: „Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii cântă însă „o cântare nouă”. Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în stare să cântăm acea cântare? Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar nu se spune că ei vor cânta. Iată textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi avut îndeajuns şi fără noi. John Bunyan spunea: „Oh, acest Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”. Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui să începeţi de aici, de jos. Putem spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai răscumpărat cu sângele Tău?”
Îngerii stau într-un cerc exterior. Cu alte cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun: „Mielul merită cinstea pe care o primeşte!”
Apoi este o a treia ceată, un al treilea cerc, cuprinzând întreaga creaţie. Ioan priveşte peste întregul univers şi vede fiecare făptură înălţând pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa creată se va uni şi va spune: „Glorie Mielului!”
După ce Mielul a luat cartea, apoi îi rupe peceţile. Când a început Războiul mondial, au venit unii la mine să mă întrebe: ”Nu credeţi că Necazul cel Mare a început deja? În ultimii ani eveniment după eveniment răspunde la această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi îndreptăţit să crezi că am intrat deja în durerile Necazului celui Mare”. Răspunsul meu a fost acesta: „Nu poate fi nici o perioadă de necaz (strâmtorare), cum este descrisă aici, mai înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte peceţi. Şi Mielul nu rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie văzuţi încununaţi în cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte ca să fie răpiţi la venirea Domnului Isus în văzduh şi instalarea tronului de judecată. Toate cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui Hristos, înainte ca Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte.”
Atunci o doamnă m-a întrebat: „Frate, ce chin poate fi mai mare ca acesta?” „Ei bine, atunci condiţiile vor fi îngrozitoare. Până acum n-a existat un alt război în care organizaţiile care se declară că reprezintă neprihănirea (dreptatea) să fi făcut atât de mult pentru soldaţi, rude şi nevoiaşi ca în acest teribil conflict. Luaţi Crucea Roşie, de pildă. Spiritul de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi din fondatorii ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea Roşie se evocă crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio cruce roşie. Crucea lui Hristos va fi atât de urâtă atunci încât nu va mai fi văzută nicăieri. Apoi să ne uităm la YMCA. Cunosc criticile ce i se aduc şi eu însumi a trebuit să vorbesc despre aceasta, dar mişcarea YMCA a fost întemeiată de un om al lui Dumnezeu şi obiectivul ei iniţial a fost aducerea sufletelor la Hristos. Multe lucrări mai recente ale ei sunt într-adevăr expuse criticilor şi, pe bună dreptate este o ruşine pentru ce a adăugat şi a denaturat ea ulterior. Totuşi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru Noile Testamente şi mângâierile aduse prin ele milioanelor de oameni. Luaţi lucrarea Armatei Mântuirii. Am auzit pe mulţi mărturisind că Armata Mântuirii predica Evanghelia în tranşee. Acum gândiţi-vă la un război mai mare decât acesta (şi aşa va fi în viitor), un război în care nu va mai exista nicio Armată a Mântuirii, nicio YMCA, nici Crucea Roşie, nici Societăţi Biblice, nici lucrători creştini – absolut niciun slujitor spiritual care să uşureze condiţiile îngrozitoare care vor predomina atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un astfel de război a fost prezis de Biblie.”
Repet, timpul acelei strâmtorări nu va începe înainte ca cei răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în glorie, şi să fie încununaţi. Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În ziua aceea” când sfinţii vor fi adunaţi în jurul tronului de judecată al lui Hristos, adică în ziua când îşi vor primi cununile.
Aşadar, după ce Biserica va fi răpită, cine îi va lua locul în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem deja în cer. Să presupunem acea ultimă noapte – în timp ce lucrurile merg înainte în mod obişnuit. Deodată se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare răscumpărat înţelege că este trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele se deschid şi în fiecare loc unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile au înviat şi sfinţii vii s-au schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm în Casa Tatălui şi cădem cu faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am trăit deja 24 de ore în cer. O, păcătosule, tu nu vei fi acolo! Despre oamenii mântuiţi vorbesc. La început inimile noastre vor fi prea pline de Hristos ca să se mai gândească la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne stimulează să fim atenţi la ce se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi înşine: „Ce se petrece cu lumea pe care am lăsat-o jos?” Privim în jos la sărmana scenă pe care am trăit-o până ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte, numai că într-o mare agitaţie. Priviţi la străzile metropolelor. Putem vedea băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie specială! Un mare număr de persoane au dispărut!” Este mare învălmășeală la ziare să afle tot despre acest straniu eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile populare ca să asculte pe reverendul dr. Anania şi asistenţii lui dând explicaţii despre marea dispariţie a atâtor oameni.
Cred că mulţi vor merge la Biserică câtva timp după răpirea celor credincioşi. Se vor înghesui ca niciodată înainte. Îmi închipui că-l aud pe reverend aplanând lucrurile, stând la amvon cu faţa palidă, cadaverică, în timp ce se uită la duzinele de enoriaşi, pe care nu i-a văzut de mulţi ani, şi cugetă: „Acum văd că trebuie să dau o explicaţie acestor oameni. De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu a doua venire este falsă”. Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi ca nişte idioţi, care nu ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în adunare: „Noi ţi-am încredinţat sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la colegii, seminare, universităţi, ai citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te credeam când spuneai că vechea concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos este demodată, și că noi înşine putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te credeam când ne spuneai că a doua venire a Domnului Hristos este o idee fantastică: acum explică-ne aceasta!” Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude? Ea a crezut în Biblia ei până la sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu vă gândiţi, Fiul Omului va veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore, explică-ne!”
Vor fi nişte adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea aceea plină de corupţie, iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de stat creştini s-au dus. Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de oameni care cunoşteau pe Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel când rupea prima pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte de o furtună apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta? Un luptător iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte de la distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta?
„Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4). Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros. Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici.
„Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul” (cap.6.5-6). Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre ceea ce urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială. Nu mă îndoiesc că oamenii au chibzuit la tot ce au văzut cu ochii în ultimii patru ani. Efortul de a instaura pacea universală i-a apropiat de războiul universal. Foamete în multe părţi ale lumii, dar încetul cu încetul va cuprinde întreaga lume. Ştim ceva mai bine acum decât atunci când lucrurile au fost profeţite întâia oară de oamenii lui Dumnezeu, ce înseamnă aceasta. Am avut raţia noastră distribuită cu măsură şi am cunoscut preţul costisitor al vieţii pe timp de război, dar în viitor condiţiile vor fi atât de îngrozitoare încât o măsură de grâu se va plăti cu un dinar sau trei măsuri de orz cu aceeaşi sumă. „Măsură” înseamnă atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru o zi de lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru, va fi pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese pentru o zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui război, dar în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn.
„Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”. Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu grâul şi orzul. Grâul şi orzul constituie hrana săracului – aproape dincolo de posibilităţile lui de cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se atingă.
„Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui (palid), încălecat de moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O mai bună traducere ar fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui imagine este aceasta? A molimei, care urmează întotdeauna războiului şi foametei.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/