"Apocalipsa – V. Prima viziune a cerului. Cap. 4"

Categorie: Invataturi biblice

     Ce diferite sunt scenele când trecem de la cap. 3 la cap. 4! Nu ne mai preocupă Biserica la locul ei de mărturie şi niciun eveniment de pe pământ, ci o uşă este deschisă în ceruri şi, escortaţi de iubitul apostol Ioan, suntem mult ridicaţi deasupra priveliştilor înşelătoare ale acestei lumi şi ni se îngăduie să privim cu ochii plini de respect o nedescrisă scenă de glorie şi să auzim lucruri petrecute în taină de la întemeierea lumii.

    Versetul introductiv deschide a treia diviziune a acestei cărţi – „lucrurile care vor fi după aceste lucruri” – răscolitoarea perspectivă de minuni cereşti şi pământeşti, care va avea loc după ce istoria Bisericii s-a încheiat. După capitolul 3 nu mai vedem Biserica pe pământ în tot restul acestei solemne cărţi. Citim despre „sfinţi” dar ei sunt cu totul altceva decât Biserica prezentei dispensaţii. Este avut în vedere Israelul, precum şi o mare mulţime de păgâni cruţaţi, salvaţi din Necazul cel Mare (marea strâmtorare); dar nicio Biserică, niciun Trup al lui Hristos, nicio Mireasă a Mielului, nimic de pe pământ. Care este explicaţia? Aceasta: răpirea Bisericii din 1 Tes. 4.16-17, situată între capitolele 3 şi 4. Simbolul ei este răpirea apostolului. El vede uşa deschisă în cer. Atenţia lui se depărtează de la pământ, la glorie. El este răpit în duh şi cu mult mai sus decât ceţurile scenei de jos, el priveşte „un tron aşezat în ceruri” şi pe Cineva care stă pe el. Înfăţişarea acestei auguste Fiinţe nici nu încearcă s-o descrie. Ne spune doar că a văzut o Prezenţă a cărui glorie era ca iaspisul şi ca sardiul.

     Iaspisul din Apocalipsă nu este acea piatră opacă cunoscută cu acest nume. Ulterior este descrisă la fel de limpede ca şi cristalul (cap. 21.11). Probabil că este un diamant, cel mai strălucitor din toate pietrele scumpe. Cealaltă piatră este roşie-purpurie şi poate fi în realitate rubinul. Acestea două la un loc dau ideea de glorie şi jertfă. Amintindu-ne că mulţi din primii cititori ai Apocalipsei erau iudei convertiţi, am putea întreba: Ce le sugera aceste pietre? Desigur că fiecare evreu instruit şi-ar fi amintit îndată că erau primele şi ultimele pietre de pe pieptarul marelui preot (Exod 28.17-20). Cum aceste pietre purtau numele celor 12 seminţii ale lui Israel, aranjate potrivit cu naşterea celor 12 patriarhi, unul ne-ar sugera numele de Ruben (iată un fiu) şi celălalt Beniamin (fiul dreptei). Este Hristos întronat. Fiul gata să domnească în putere, se află înaintea viziunii văzătorului. În jurul tronului un curcubeu, ca un smarald, piatra lui Iuda (laudă), sugerând perpetuarea legământului lui Noe şi bunătatea nechimbată a lui Dumnezeu, în ciuda căderii omului, a nebuniei şi a răutăţii lui.

     Versetul 4 a aduce înaintea noastră o privelişte niciodată văzută în ceruri, în nicio ocazie anterioară: 24 de tronuri (nu scaune) înconjurând tronul central şi pe ele stând 24 de bătrâni, cu cununi de biruitori pe cap (nu diademe) şi îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti de cel mai curat alb. Cine sunt aceşti favoriţi strânşi în jurul glorioasei Fiinţe centrale? Nu cred că este cazul să ne îndoim în ce priveşte identitatea lor dacă comparăm scriptură cu scriptură şi nu ne încredem în propria noastră imaginaţie, care poate să ne ducă în rătăcire.

     În 1 Cronici 24 citim ceva asemănător. Cititorii evrei cred că-şi amintesc de cei 24 de bătrâni rânduiţi de David să reprezinte preoţia levitică. David a împărţit pe preoţi în 24 de cete, fiecare ceată trebuind să slujească timp de două săptămâni în Templul pe care Solomon avea să-l construiască. Aceleaşi rânduieli erau în vigoare când înainte-mergătorul Domnului, Ioan Botezătorul, a fost vestit. Zaharia era din ceata lui Abia, al optulea la număr (Luca 1.5).

     Preoţimea număra mai multe mii. Ei nu putea să intre toţi în acelaşi timp, dar când cei 24 de bătrâni se întâlneau în pridvorul Templului de la Ierusalim, întreaga castă preoţească era reprezentată acolo. Bătrânii din ceruri reprezintă întreaga preoţie cerească – adică pe toţi răscumpăraţii care au murit în trecut sau care vor fi în viaţă la întoarcerea Domnului. În viziunea ei erau arătaţi nu ca o oaste nenumărată de milioane de închinători mântuiţi, ci doar ca 24 de bătrâni simbolizând întreaga ceată: Biserica veacului de faţă, şi sfinţii Vechiului Testament. Toţi aceștia sunt preoţi şi toţi se închină. În Israel au fost 12 patriarhi, și prin 12 apostoli a fost introdusă noua dispensaţie.

     Observăm mai departe că persoanele acestea nu sunt îngeri. Ei sunt oameni răscumpăraţi care au biruit în conflictul cu Satan şi lumea, pentru că ei poartă cununi de biruitori pe frunţile lor. Nu ni se spune niciodată de îngeri că sunt „încununaţi”, nici că au cunoscut răscumpărarea.

     Sunt două feluri de cununi menţionate în această carte: cununa biruitorului şi diadema conducătorului. Cel dintâi cuvânt este folosit la cununa de lauri pusă pe fruntea biruitorului la jocurile greceşti; acelaşi cuvânt este folosit şi în Noul Testament când era cineva răsplătit pentru vreun serviciu. Niciun sfânt nu va fi încununat până ce apostolul Pavel nu va primi cununa dreptăţii (neprihănirii) pe care Domnul i-o va da ca răsplată. 2 Timotei 4.8 se spune: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. Expresia „în ziua aceea” se referă la ziua lui Hristos, când El va veni pentru ai Săi şi ei se vor înfăţişa înaintea tronului de judecată. El spune: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 21.12). Sigur, de aici urmează că nicio răsplată nu este dată înainte de întoarcerea Lui pentru sfinţii Săi. De aceea nu poate fi încununat niciun bătrân înainte răpire. Deci, bătrânii sunt sfinţii cereşti care înconjoară pe Domnul în glorie – Dumnezeu Fiul, care stă pe tronul central. Există circumstanţe legate de acest tron care arată clar că o furtună îngrozitoare este gata să izbucnească peste lumea de jos. Fulgere, tunete şi glasuri se spune că ies din acest tron.

     Urmând simbolismul altarului, şapte lămpi aprinse sunt văzute arzând înaintea tronului, după cum sfeşnicele cu şapte braţe ardeau exact în afara perdelei, înaintea tronului lui Dumnezeu pe pământ – chivotul din vechime. Despre aceste şapte lămpi se spune că erau cele şapte „Duhuri ale lui Dumnezeu” (cap. 1.4), ilustrând nu şapte duhuri distincte, ci un singur Duh Sfânt în înşeptita plinătate a puterii sale.

     Marea de sticlă (v.5) ne spune despre marea de aramă din Templul lui Solomon. Acea mare simboliza, ca şi ligheanul, Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că el conţinea apă, folosită pentru curăţirea preoţească. Şi noi, suntem sfinţiţi şi curăţiţi prin „spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Dar marea aceasta nu este pentru curăţire, pentru că ea este ca şi cristalul şi ulterior găsim pe sfinţii martirizaţi din necazul cel mare, stând pe ea. Este tot Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu necesar curăţirii, deoarece experienţele deşarte sunt văzute aici ca trecute pe vecie. Dar Cuvântul rămâne – stabil şi sigur pentru totdeauna – o mare de sticlă umplută cu cristal, pe care poporul lui Dumnezeu poate să stea veşnic.

     Este bine cunoscut că în loc de patru „fiare” legate de tron, trebuie să citim „patru fiinţe (făpturi) vii”. Ele nu sunt fiare. Cuvântul este foarte diferit de cel folosit în cap. 13. Ele nu sunt fiinţe create, pentru că sunt în mijlocul tronului, unde numai Dumnezeu poate sta, ci ele sunt legate cu Dumnezeirea jur-împrejur. Ele reprezintă atributele Dumnezeului cel viu. Leul este simbolul bine cunoscut al majestăţii divine. Boul tânăr, puterea divină slujind cu bunătate omului. Faţa omului arată inteligenţă şi plan; ea ne spune că Dumnezeirea nu este numai forţă oarbă, nici „Marea cauză Primară” sau Legea impersonală. Vulturul ne sugerează iuţime în descoperirea răului şi executarea judecăţii. Şase aripi pline de ochi vorbesc despre activitate neîntreruptă şi atotştiinţă. „Ochii Domnului sunt în orice loc, privind răul şi binele”. Făpturile vii strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine” (v.8), pentru că toate atributele lui Dumnezeu glorifică pe Fiul cel veşnic.

     Bătrânii se pleacă în închinare la această vestire şi îşi aruncă cununile la picioarele Celui ce stă pe tron, adorându-L ca şi Creator şi spunând: „Vrednic eşti Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti gloria, onoarea şi puterea, pentru că Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost create” (v.11). O notă mai înaltă este atinsă în cap. 5, dar binecuvântatul adevăr aici este proclamat, şi anume, că Cel ce a murit pe cruce este adorat de toţi răscumpăraţii în cer. Nu poate fi nicio greşală cu privire la Persoană. Dacă Ioan 1, Coloseni 1 şi Evrei 1 sunt atent comparate cu acest verset, reiese foarte clar că Isus Hristos, Fiul, a creat toate lucrurile. Fără El nimic nu a fost făcut. Toate lucrurile sunt prin El şi pentru El. Astfel El este Cel ce ocupă tronul şi este centrul închinării descrise aici.

     În zile ca ale noastre, când gloria lui ca Fiu veşnic este atât de des tăgăduită, când adevărata Lui Dumnezeire, naşterea din fecioară, umanitatea Lui fără păcat sunt la fel de batjocorite de învăţătorii apostaţi, ca şi de multă altă înţelepciune tradiţională, ce înviorător este pentru suflet să se întoarcă de la pământ la cer şi să contemple gloria desfăşurată acolo fiind a Lui şi adoraţia nestânjenită alor Lui, când se închină înaintea tronului Său. Dacă El nu este Dumnezeu, atunci cerul este plin de idolatri, pentru că este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să-i slujeşti”. Dar nu este nevoie nicio clipă să lăsăm să intre un astfel de „dacă”. El este „Dumnezeu mai presus de toate, binecuvântat în veci” şi este de asemenea în acelaşi timp şi Om. Dumnezeu Fiul în har a fost născut de o fecioară şi El ocupă tronul de sus. Şi nu va renunţa vreodată la el, chiar dacă va trebui să coboare să strângă pe ai Lui la Sine şi să domnească pe tot pământul ca Fiu al Omului, stând pe tronul tatălui său David. Ambele tronuri sunt ale Lui, pentru că toată gloria Îi aparţine Lui, prin porunca fermă a Tatălui. Astfel toţi oamenii trebuie să se închine Fiului până la urmă, cum se închină Tatălui.

sursa: https://catalin67.wordpress.com/