Categorie: Invataturi biblice
Ruperea celei de-a şaptea peceţi deschide complet cartea cu titlul de proprietate al lumii acesteia – sulul care fusese pus în mâinile Domnului Isus de către Tatăl, după ce Biserica, reprezentată de bătrânii glorificaţi, a fost văzută în jurul tronului în cer.
Acum, câteva comentarii cu privire la structura cărţii Apocalipsa. Grupul principal al cărţii este împărţit în patru şeptimi. Sunt şapte scrisori către Bisericile din Asia; sunt apoi şapte peceţi; apoi şapte trâmbiţe şi apoi şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. În legătură cu aceşti din urmă trei de şapte există ceva foarte şocant. Avem, mai întâi, şapte peceţi deschise; apoi o paranteză care ocupă capitolul şapte. În capitolul 8 pecetea a şaptea este deschisă şi cartea poate fi văzută în întregime. A şaptea pecete constatăm că cuprinde şapte trâmbiţe. Şase trâmbiţe sună şi există iarăşi o paranteză, incluzând capitolele 10 şi 11 până la versetul 14. La încheierea acestei paranteze trâmbiţa a şaptea ne duce la sfârşitul tuturor lucrurilor. Cronologic, suntem la fel de îndepărtaţi când ajungem la cap.11, ca şi când ajungem la Marele Tron alb din cap.20; pentru că trâmbiţa a şaptea introduce Împărăţia Mondială a lui Dumnezeu şi a Hristosului Său şi merge direct la timpul când morţii vor fi judecaţi. Astfel vedem că în realitate avem o copie, într-o măsură, a adevărului profetic de la acest punct înainte. Adică, de la cap.4 şi până la sfârşitul cap.11 avem adevărul prezentat într-o succesiune ordonată – o schiţă profetică a lucrurilor care vor avea loc după răpirea Bisericii până la sfârşitul timpului.
Apoi, începând cu cap.12, Dumnezeu pare că desfăşoară sulul ca să putem viziona cealaltă parte şi El ne dă o a doua vedere a evenimentelor, mai ales în legătură cu Israel. Avem detalii care ne pun înainte pe marii actori ai binelui şi răului din ultimele zile – femeia îmbrăcată în soare; Copilul de parte bărbătească, Hristos, care urmează să cârmuiască naţiunile cu un toiag de fier; Mihail, care este arhanghelul; balaurul, care este şarpele cel vechi, diavolul; viitoarea Confederaţie mondială şi blestematul ei cap, Fiara cu chip de miel, care cred că este Antihrist, pentru că arată ca un miel, dar vorbeşte ca un balaur – contrafacerea Mielului lui Dumnezeu. Urmează o paranteză în cap.14, care într-un mod foarte viu ne pune înainte problemele finale încă o dată.
Apoi în cap.15 şi 16 ni se pun înainte potirele mâniei lui Dumnezeu; avem şase potire şi apoi o paranteză. În acest caz, paranteza ocupă numai un verset (cap.16.16). Imediat următor, cel de-al şaptelea potir al mâniei lui Dumnezeu este vărsat, ducându-ne la osânda Babilonului (cap.17 şi 18). În cap. 19 avem coborârea Domnului pe pământ însoţit de oastea cerului, ca să instaleze Împărăţia milenară şi să domnească timp de o mie de ani. La sfârşitul acesteia are loc judecata finală; cerul şi pământul, cum le ştim acum, cu toate lucrările omului, vor fi nimicite, iar un cer nou şi un pământ nou unde Dumnezeu va fi totul în toţi de-a lungul unei veşnicii de binecuvântări, le va lua locul; în timpul acesta cei răi, care L-au lepădat stăruitor pe Domnul Isus, şi înainte de cruce şi după cruce, precum şi în dispensaţia milenară a neprihănirii – toţi câţi au respins mesajul lui Dumnezeu, vor fi aruncaţi în iazul de foc.
Cercetând această carte a lui Dumnezeu, n-am putut găsi o rază de speranţă pentru oamenii care încredinţează această lume să-L lepede pe Domnul Hristos. Am răsfoit de asemenea tot felul de teorii, unele descriind anihilarea tuturor morţilor răi, alţii, ca „pastorul” Russell, făgăduind o a doua şansă după moarte, şi n-am găsit nici o afirmaţie bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu care să dea cea mai slabă speranţă celor ce se leapădă de Domnul Hristos. Aici şi acum este singura lume în care Dumnezeu oferă mântuirea oamenilor, prin Domnul Hristos. Şi dacă acum refuzăm harul Său şi în mod voit ne împietrim inima împotriva puterii de convingere a Duhului Sfânt, vom muri în păcatele noastre. Dacă coborâm în mormânt fără Hristos, vom fi fără Hristos toată veşnicia. Probabil cea mai îngrozitoare imagine pe care ne-o dă Biblia despre osânda celor pierduţi se află în epistola lui Iuda, care formează o prefaţă atât de potrivită pentru cartea Apocalipsei. El vorbeşte despre cei care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu”. Ei sunt ca nişte nori fără apă mânaţi încoace şi încolo de vânturi; nişte stele rătăcitoare, cărora le este păstrată negura întunericului pe vecie. Nu putem vedea nici cea mai mică speranţă pentru un suflet necredincios în acea imagine.
Când eram numai un băieţel în casa noastră din Canada, îmi amintesc cum noapte după noapte, o cometă strălucitoare apărea pe cer; şi am auzit pe oamenii mai bătrâni spunând că această deosebită „minune a nopţii” n-a mai fost văzută de vreo 300 de ani. Am întrebat cu uimire unde fusese ea şi pentru prima oară în viaţa mea m-am ridicat la minunea spaţiului infinit. Mi s-a răspuns că acea cometă mânase cu o viteză ameţitoare, milioane şi milioane de mile departe de soare, timp de 150 de ani şi că acum 150 de ani ea începuse să se întoarcă treptat spre soare şi de aceea devenise vizibilă. Peste câteva săptămâni ea a dispărut din vedere, ca să apară nu mai curând decât peste alte 300 de ani. Îmi amintesc cum socoteam în mintea mea ce s-ar fi întâmplat dacă acea cometă s-ar fi rătăcit pe o altă tangentă şi nu s-ar mai fi întors niciodată. Prietenii mei, aceasta este înfricoşătoarea imagine pe care Iuda o înfăţişează în pasajul la care ne referim. Cei ce schimbă harul lui Dumnezeu în desfrânare, cei ce dispreţuiesc nemărginita îndurare ce li s-a oferit în binecuvântatul Lui Fiu şi stăruiesc în refuzul bunătăţii Lui, rămânând în păcatele lor, vor fi mânaţi departe de Soarele Neprihănirii, în întunericul cel mai din afară şi vor goni, vor goni în toată veşnicia, niciodată găsindu-şi drumul înapoi, în prezenţa lui Dumnezeu. Acum este timp pentru pocăinţă, dar ziua harului se va termina şi atunci El se va ridica să mustre îngrozitor pământul. Cum vom răspunde la oferta Lui de har?
„Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (cap.8.1). Am putea spune că este liniştea dinainte de a se dezlănţui furtuna – cea mai teribilă furtună care s-a dezlănţuit vreodată peste această sărmană lume. Unii trăiesc în ţinuturi unde furtunile cu tunete sunt obişnuite, şi poate am observat cum în zile călduroase de vară norii se adună deodată pe cer şi devin din ce în ce mai plumburii şi întunecaţi. Am auzit tunetul reverberând în ceruri, bubuit după bubuit, cu intensitate mereu crescândă. Am observat izbucnirea fulgerelor băgând groaza în inimi. Apoi, totul se linişteşte; s-ar părea că niciun suflu de vânt nu mai mişcă frunzele de pe pomi. Şi totuşi, un cer întunecat, ameninţător, făcând păsările să caute un loc de adăpost, cirezile să umble neliniştite … şi întreaga fire parcă să aştepte. Trec câteva clipe, şi ţâşniri scânteietoare de fulgere ne fac să ne chircim, temându-ne să nu fim loviţi; urmează trosnet după trosnet şi zăgazurile cerului par să se fi rupt. Apoi furtuna se revarsă ca un puhoi.
Aici avem ceva similar. În capitolele 4 şi 5 am văzut pe sfinţi adunaţi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului şi am observat că tunetele şi fulgerele ieşeau din tron. Pe măsură ce peceţile erau rupte una după alta, o judecată urma celeilalte într-o succesiune rapidă, peste sărmana lume de unde Dumnezeu scosese pe poporul Său iubit. Dar însăşi prăbuşirea de după a şasea pecete nu este paroxismul. În cer se află misterul purtării lui Dumnezeu cu lumea şi judecăţile ce urmează să mai cadă asupra ei. Dar când ultima pecete va fi ruptă, atunci se va descoperi deplin partea pe care Dumnezeu o are în treburile pământului. El va judeca potrivit cu sfinţenia caracterului Său şi neprihănirii tronului Său. Cea de-a şaptea pecete introduce drama finală a Necazului celui Mare. Nu este de mirare că în cer se face tăcere timp de o jumătate de ceas înainte ca pecetea să fie ruptă. Este ca şi cum întregul cer, fără suflare, aşteaptă ce se va întâmpla. Parcă auzim întrebări: „Ce va mai face Mielul acum? Care va fi următoarea moţiune a lui Dumnezeu cu privire la judecata şi revendicarea acestei lumi răzvrătite?” Următoarele versete dau răspunsul:
„Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ” (cap.8.2-5). Cititorii atenţi ai Bibliei vor asocia cele şapte trâmbiţe cu căderea Ierihonului – cetatea mare de peste Iordan care împiedica trecerea poporului Israel în ţara promisă; cetate care a căzut numai prin suflarea lui Dumnezeu. Preoţilor lui Israel li se dăduseră trâmbiţele judecăţii şi timp de şapte zile au mărşăluit în jurul cetăţii, suflând din trâmbiţe; de şapte ori în ziua a şaptea ei au făcut aşa şi la a şaptea suflare zidurile s-au dărmat. Ierihonul este o imagine a lumii de acum, în înstrăinarea ei de Dumnezeu şi plină de vrăjmăşie faţă de poporul lui Dumnezeu. Ierihonul a căzut la sunetul celor şapte trâmbiţe; şi lumea va cădea la sunetul celor şapte trâmbiţe ale osândei, din care vor suna aceşti îngeri ai judecăţii.
Pecetea s-a rupt, cartea este în întregime desfăşurată şi cei şapte îngeri, cărora li s-au dat aceste şapte trâmbiţe, se arată. Şi în timp ce aceşti şapte îngeri mesageri stau deoparte aşteptând unul după altul să sune din trâmbiţe judecăţile viitoare, ni se spune că a venit un alt înger şi aştepta să oficieze la altarul de aur. El este văzut ca aducând tămâie – ca atare este un înger-preot. Nu este vorba de un înger creat şi Scriptura nu vorbeşte de vreun înger creat care să ofere tămâie împreună cu rugăciunile sfinţilor, spre a le face plăcute lui Dumnezeu. Biserica de la Roma, da. În Vechiul Testament, Hristosul, mai apoi întrupat, este mereu înfăţişat ca Îngerul lui Iehova. El a fost Îngerul care i-a apărut lui Avraam, care a călăuzit pe copiii lui Israel, care a luptat cu Iacov şi i-a scrântit încheietura şoldului la Peniel. De asemenea, a fost Îngerul care i-a apărut lui Moise pe munte, când el s-a rugat să-L vadă pe Dumnezeu. A fost Îngerul care i s-a arătat lui Iosua ca să călăuzească pe poporul lui Dumnezeu împotriva vrăjmaşilor lor și să intre în ţara Canaan. În cartea Zaharia El este Îngerul-apărător, care Se ridică să pledeze pentru Iosua, marele preot. La fel Îl găsim şi în Apocalipsa, înfăţişat ca un înger-preot care are încă un popor pe pământ, și rugându-Se pentru el. Însă aceștia nu sunt mădulare ale Bisericii lui Dumnezeu, și după cum am văzut în legătură cu pecetea a cincea şi paranteza din cap.7, cei 144.000 sunt o rămăşiţă aleasă din Israel, după ce Biserica lui Dumnezeu a fost chemată acasă.
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar în această privinţă. Romani 11.17 zugrăveşte naţiunile ca fiind altoite în măslinul promisiunilor lui Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt merge mai departe, clarificând că, atunci când Biserica naţiunilor devine apostată, Dumnezeu Se va întoarce la Israel. În perioada Necazului cel Mare ei vor fi din nou altoiţi în propriul lor măslin. Ei vor fi rămăşiţa care va mărturisi în acel timp groaznic, şi pentru ei va mijloci Domnul Isus în ceruri așa cum mijlocește acum pentru Biserică. El nu va rămâne nepăsător la necazurile şi nedumeririle lor din acele zile de strâmtorare fără seamăn, ci, ca Mare-Preot credincios va avea pe poporul Lui pe inima şi umerii Lui, aşa cum Aaron în vechime purta numele celor 12 seminţii pe pieptarul lui şi pe pietrele de onix aşezate în montura de aur de pe umerii lui. Aşa Îl vedem zugrăvit prin acest înger-preot, aducând tămâie la altarul de aur, chiar în prezenţa lui Dumnezeu.
În timpul de faţă evreii îşi plâng necazul lor şi strigă în durerea inimilor lor, la cele mai solemne adunări ale lor: „Vai nouă, pentru că nu mai avem un Mijlocitor!” Dar când ochii li se vor deschide şi harul va începe să lucreze în sufletele lor, ei vor cunoaşte binecuvântarea mijlocirii preoţeşti a Acelui Mesia odinioară lepădat, pe care vor învăţa să-L identifice cu Îngerul Legământului din vechime. Ei îşi vor cerceta Bibliile și probabil că vor citi epistola către Evrei și cele patru Evanghelii şi vor cunoaşte adevărul. Vor privi la Acela pe care L-au străpuns, se vor pocăi şi se vor boci (Zaharia 12.10-14) şi Dumnezeu va primi pe Israel şi îi va face crainicii Lui pentru naţiuni. Nu suntem surprinşi când avem viziunea aceasta în glorie şi vedem pe Domnul Isus ca Înger-Preot. El are o cădelniţă de aur. Nu este un lucru binecuvântat să te gândeşti că Israel va avea un astfel de Mijlocitor în viitor? Se spune că fumul de tămâie reprezintă rugăciunile sfinţilor – sfinţii care suferă pe pământ. Îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o cu focul de pe altar, apoi a aruncat-o pe pământ. Aici este strigătul celor întristaţi ai Săi din cauza Necazului. Rugăciunile s-au ridicat la Tatăl şi judecata a coborât pe pământ: „S-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ”. Furtuna finală se stârneşte în cele din urmă.
„Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ; şi a treia parte a pământului a fost ars şi a treia parte din copaci au fost arşi şi toată iarba verde a fost arsă” (cap.8.7). Nu putem explica deplin simbolul, dar probabil să fie o aluzie la acel timp îngrozitor din faţa creştinătăţii care a refuzat Evanghelia. Ne aducem aminte că iarba este folosită ca simbol al omului? (Isaia 40.6). Iarba călcată în picioare este imaginea omului în uşurătatea şi slăbiciunea lui. Şi pomii? Este o altă imagine a omului, dar ridicându-se în mândria şi independenţa lui. Spre exemplu, Nebucadneţar era înfăţişat ca un pom uriaş, după cum conducătorilor lui Israel li se spunea că sunt ca cedrii. Ioan Botezătorul zicea: „Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom care nu face rod bun, este tăiat şi aruncat în foc” (Luca 3.9). Iarba este omul în slăbiciunea lui, pomul este omul în demnitatea lui ridicându-se împotriva lui Dumnezeu. Astfel, prima trâmbiţă a îngerului arată clar o judecată cruntă peste acea parte a rasei omeneşti care a respins Evanghelia – atât de liber propovăduită acum. Este o imagine îngrozitoare, dar să ne amintim, realitatea este mai rea decât imaginea.
Aceasta este urmată de un alt simbol rău-prevestitor, care probabil că are de-a face cu judecata principalelor Biserici ale lumii, care au pus stăpânire pe cugetele atâtor oameni şi i-au înrobit. „Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă, au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit” (cap.8.8-9). În Ieremia 51.25 avem acelaşi simbol, un munte uriaş aruncat în mare, care este simbolul Babilonului literal. În Noul Testament, acest mare şi distrugător munte de foc aprins, aruncat în mare şi care va pune capăt judecăţilor lui Dumnezeu în viitor, evident că este Babilonul spiritual. Babilonul din vechime a fost izvorul idolatriei. Fiecare sistem idolatru şi-a avut rădăcina în Babilon. Babilonul spiritual este succesorul direct al Babilonului literal. Legătura directă între religiile mistice ale vechiului Babilon şi Babilonul spiritual de astăzi este atât de pronunţată încât dacă cineva ar încerca să facă un studiu al ei ar rămâne uluit văzând de unde izvorăsc multe din serviciile rituale folosite în Bisericile „creştine”. În viitor deci, când al doilea înger va suna din trâmbiţă, Babilonul va fi aruncat în marea cea mare a naţiunilor. Adică, în ziua mâniei lui Dumnezeu, Biserica amăgitoare va fi cu desăvârşire nimicită de către poporul pe care odinioară l-a amăgit și asuprit.
„Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (v.10-11). O stea mare cade din cer. Stelele în scripturile profetice sunt demnitari religioşi. Cei ce întorc pe mulţi la neprihănire vor străluci ca stelele din veac în veac şi simbolul este folosit mereu în Biblie pentru persoanele care ocupă locuri de importanţă în lumea spirituală sau religioasă. Aici avem o stea a cărei influenţă asupra oamenilor este atât de mare încât atunci când ea cade a treia parte din oameni sunt otrăviţi de reaua influenţă a acestui lider apostat.
Cine este steaua aceasta? Cine ocupă locul cel mai de sus în Biserică, în minţile a milioane de oameni ce îşi zic creştini? Mulţi ar spune: Papa. Vă puteţi închipui care ar fi efectul asupra unui vast număr de persoane dacă mâine ziarele ar scoate o „ediție specială” cam aşa: „Papa declară că tot creştinismul este o imitaţie, că religia este numai o înşelăciune?” Mulți oameni poate ar spune: „Bine, omul pe care-l socoteam cap al Bisericii, infailibil, glasul autoritar în toate problemele de resort religios, a dezminţit totul. Acum în cine să ne mai încredem şi ce să credem?” Leon al X-lea a făcut aceasta în secret. Presupuneţi că în viitor un Papă va face aceasta deschis. Nu spun cu siguranţă că va fi aşa. Nu vedem acelaşi lucru astăzi pe o scară mai mică? Când un lider ce îşi zice creştin leapădă ceea ce mai înainte a susţinut, el are o influenţă negativă îngrozitoare asupra sufletelor ce nu posedă cunoştinţa şi prestigiul lui. Şi după ce adevărata Biserică s-a dus, deduc din acest simbol că una din cele mai mari „lumini” în sistemul amăgitor lăsat în urmă se va lepăda în mod deschis şi învăţătura lui va fi ca pelinul, otrăvind şi amărând pe ucenicii lui amăgiţi.
Întunericul se adânceşte când a patra trâmbiţă sună: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea de asemenea. M-am uitat şi am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri, care au să mai sune” (cap.8.12-13). Este evident că lumina este grabnic retrasă. A treia parte din cer este lovit. A treia parte din lună şi din stele se întunecă. Ce înseamnă aceasta? Domnul Isus spune: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” (Matei 6.23). Lumina căreia i te supui aduce lumină (sau măreşte lumina). Lumina căreia i te împotriveşti aduce noapte.
Ştiţi de ce atâtea persoane în creştinism se duc la ceea ce ei numesc „Ştiinţa Creştină”, „Teosofie”, Spiritualism şi aşa numita Noua Teologie? Ştiţi de ce atât de puţini ies din ele? Pentru că ei au avut prilejul să primească lumina de la Dumnezeu şi au respins-o şi este scris în Cuvânt că „din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi” (2 Tesaloniceni 2.11-12). Când Dumnezeu înfăţişează adevărul Său omului, responsabilitatea vine la el. Când Dumnezeu i-L înfăţişează pe Domnul Hristos, o responsabilitate uriaşă este pusă peste el. Dacă auzim mesajul şi-L respingem pe Hristos, să nu fim surprinşi dacă suntem captivaţi de una din aceste idei nesănătoase ale zilei de astăzi şi poate niciodată nu vom fi izbăviţi de ea până nu ne vom trezi că am pierdut eternitatea.
Versetul 13 introduce în mod solemn cele trei trâmbiţe ce urmează, care se deosebesc de celelalte patru de până acum, și sunt denumite trâmbiţele „vai”-iurilor. Ele vorbesc de o formă de judecată mai sporită decât cele zugrăvite mai înainte.
Este aici o expresie „locuitorii pământului”. Un termen similar îl găsim în această carte cu „cei ce locuiesc pe pământ”. Asupra acestora cad cele mai grele judecăţi. Ei nu sunt numai cei ce trăiesc aici pe pământ, ci formează o clasă distinctivă. Ei reprezintă o populaţie care a lepădat chemarea cerească. Atunci când Dumnezeu le-a oferit o mântuire deplină prin moartea Iubitului Său Fiu, ei au întors spatele, pentru că a fi ai lui Hristos ar fi însemnat să lepede dorinţele lor lumeşti şi dragostea de păcat, astfel că au devenit „locuitori ai pământului”.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/