Categorie: Invataturi biblice
5. Sardes. „Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care este pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te!” (v.1-3). Sardes înseamnă „rămăşiţă” sau „cei ce au scăpat”. Aceasta ne spune, în mod profetic, despre marile Biserici de stat ale Reformei care au scăpat de Roma, ca să cadă până la urmă într-un formalism rece, fără viaţă. Din primul verset se poate vedea că exista oarecare întoarcere la principiile primare. Prezentarea de Sine a Domnului faţă de această Biserică este foarte asemănătoare cu cea din epistola către Efes, şi totuşi diferenţa este evidentă. Aici El spune că are şapte stele, acolo El spune că ţine cele şapte stele în mâna Lui dreaptă. Cel puţin este recunoaşterea că stăpânirea aparţine Domnului Hristos. Slujitorii sunt ai lui Hristos, nu şi ai Bisericii. Totuşi, chiar în zilele glorioase ale Reformei, adevărul nu era deplin înţeles că slujitorii trebuie să fie controlaţi şi supuşi Domnului Hristos, fără niciun intermediar omenesc. În timp ce slujirea protestantă este foarte diferită de ierarhia romano-catolică, hirotonosirea omenească a contribuit mult ca să voaleze concepţia curată a responsabilităţii slujitorului faţă de stăpân.
Domnul declară solemn: „Ştiu faptele tale, că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”. Ce tristă şi solemnă acuzaţie! Cineva se poate întreba cu uimire: „Cum pot surveni lucrurile acestea după binecuvântarea şi trezirea din zilele Reformei?” Dar când ne amintim că Bisericile de stat încă de la început intenţionau să includă toată populaţia unui anumit ţinut, unde se presupune că sunt făcuţi membrii ai Bisericii şi Împărăţiei lui Hristos, chiar copiii mici prin botez, se poate înţelege uşor de ce astfel de Biserici puteau fi considerate moarte în păcate şi fărădelegi. Nimic nu poate fi mai trist decât vaste adunări de oameni, botezaţi, luând Cina Domnului, zeloşi pentru Biserică şi creştinism şi totuşi lipsiţi complectamente de o credinţă personală, mântuitoare în Hristos, încrezându-se mai degrabă în forme şi ceremonii decât în naşterea din nou prin Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu. Este nevoie de o mare trezire prin predicarea hotărâtă a Evangheliei, care să trezească cugetele oamenilor ca să-şi vadă starea de pierzare, în ciuda calităţii de membru al Bisericii, dacă n-au primit personal pe Domnul Isus. Cuvântul spune: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini” (Ieremia 4.3). Auzeam adesea oameni zicând că le-ar place să vadă mai multe treziri, ca în vechime. Bine, trebuie să fie mai întâi predicarea din vechime a extremei păcătoşenii a păcatului şi starea de pierzare a tuturor oamenilor, prin fire şi prin obişnuiţă, înainte ca încredinţarea din vechime să cuprindă sufletele oamenilor necredincioşi, şi atunci vechea Evanghelie va fi salutată ca singura scăpare.
Nu este nicio mirare că Domnul Isus spune protestantismului: „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care este pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. Şi El apelează la ei să-şi amintească cum au primit şi auzit, să ţină strâns şi să se pocăiască. Acum, desigur trebuie să fie limpede pentru oricine cercetează cu atenţie Scriptura, că mesajul acesta nu poate fi aplicat în niciun sens Tiatirei, ca celor din perioada Sardes. Astfel de cuvinte n-ar avea aceeaşi putere de ar fi adresate Romei, ca atunci când sunt adresate Bisericilor Reformate. Ce primesc şi ce aud acestea din urmă? Clar, marile adevăruri proclamate fără teamă în zilele Reformei şi consemnate pentru învăţătura viitoarelor generaţii în crezurile din secolele 16 şi 17. „Crez” înseamnă „eu cred”. Fiecare om care crede ceva are un crez. Toate marile crezuri ale creştinismului erau numai declaraţii de credinţă ale celor scăpaţi de superstiţiile Romei, care doreau să lămurească pe copiii lor ce recunoşteau ei ca adevăr primit de la Dumnezeu. Nu trebuie să fim surprinşi dacă găsim în aceste crezuri unele declaraţii în care o cunoştinţă şi o lumină mai deplină ne-ar călăuzi să le refuzăm sau să le revizuim, dar cred că în niciunul din aceste simboluri nu se află fiecare adevăr fundamental al Cuvântului lui Dumnezeu.
6. Filadelfia înseamnă „dragoste de fraţi”. „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: Iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu … Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (v. 7, 8 şi 10). Aceasta ne poate duce cu gândul la ceea ce numim perioada trezirii. După Reformă a urmat un formalism rece, fără viaţă, ce părea că s-a instalat peste toată creştinătatea protestantă. O eră în care oamenii păreau mulţumiţi să-şi mărturisească doar crezul şi se presupunea că sunt uniţi cu Biserica prin botez. Dar în secolele 18 şi 19 a venit o undă de binecuvântări peste toate ţările pe unde a trecut Reforma. Dumnezeu a început să lucreze din nou cu mare putere. Erau treziri minunate în toată Europa de Nord şi în Insulele Britanice. După o jumătate de secol aceeaşi mare putere a început să se manifeste în America. Slujitori plini de Duhul Sfânt al lui Hristos treceau prin aceste ţări ca nişte torţe aprinse de Domnul, chemând pe păcătoşi la pocăinţă şi trezind în sfinţi privilegiile lor. În prima parte a ultimului secol, Dumnezeu a început să trezească mulţi din poporul Său la un mai adânc sens al valorii Cuvântului şi al îndestulării pentru călăuzirea poporului Său în acest decor. Aceasta duce la recunoaşterea faptului că Hristos Însuşi este centrul adunării poporului Său; şi pentru Numele Său, au părăsit sistemele omeneşti mii de credincioşi şi au început să se adune în simplitate, căutând să fie călăuziţi numai de Cuvântul lui Dumnezeu.
Probabil că Filadelfia să reprezinte Biserica Protestantă, care pune accentul pe autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi valoarea Numelui Domnului Hristos. Dacă o grupare deosebită pretinde că este o Filadelfie, trebuie să ştie că este doar o pretenţie eclesiastică şi că Dumnezeu nu este de acord cu o astfel de îngâmfare. Ceea ce ar trebui să caracterizeze pe cei care caută să umble ca cei din Filadelfia, ar fi în primul rând „dragostea de fraţi”. Aceasta înseamnă că cei priviţi aici iubesc ca fraţii. Ei sunt născuţi din Dumnezeu şi dragostea Lui a fost turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt care le-a fost dat, fiind astfel caracterizaţi prin dragostea pentru toţi ai lui Hristos. Ce puţin este văzută această caracteristică pentru mulţi care au pretenţia că sunt martorii Domnului în timpul de faţă. Poate fi adevărat că se păzesc adevărurile scripturistice, dar dacă lipseşte cel dintâi semn al dragostei frăţeşti, de el depinde dacă aţi găsit sau nu pe Filadelfia.
În al doilea rând este caracterul în care Domnul se înfăţişează acestei Biserici: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat”. În sine aceasta este o provocare la despărţire de rău în viaţă şi de abatere doctrinară. Dacă vrem să umblăm în părtăşie cu Cel Sfânt, trebuie să ne amintim cuvântul: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1.16). Şi dacă vrem să ne bucurăm de părtăşia cu Cel ce este Adevărat, trebuie să ne lepădăm de minciunile lui Satan, să iubim şi să trăim noi înşine adevărul. De aici urmează ce-au spus alţii: „Despărţirea de rău este principiul unirii cu Dumnezeu”. Nu despărţirea în sens fariseic, rece, ci despărţirea pentru Hristos pentru ceea ce este rău.
Apoi Domnul vorbeşte despre Sine ca „Cel ce ţine cheile lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide”. Cuvintele folosite aici sunt o referire la un pasaj din Isaia. Se spune despre Eliachim: „Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David; când va deschide el, nimeni nu va închide şi când va închide el, nimeni nu va deschide” (Isaia 22.22). Restul pasajului arată că Eliachim reprezintă imaginea Domnului Isus, Acela de care atârna toată gloria Tatălui Său. El, prin Duhul Său, deschide marea visterie a adevărului divin şi nimeni nu poate s-o închidă. Pe de altă parte, unde este un duh prefăcut şi lipsa de bunăvoinţă de a umbla în adevăr, El închide şi nimeni nu poate să deschidă. În Matei 6.23 se spune: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta”. Dacă este o binecuvântare să realizăm ce se spune despre Hristos, că El are cheia lui David, în alt sens se spune că El Însuşi este cheia, pentru că prin descoperirea Lui sufletelor din poporul Său, El deschide Cuvântul Lui. Astfel Hristos este cheia Sfintelor Scripturi şi nu mai este nevoie de altcineva. Pentru a înţelege Biblia este nevoie să-L cunoşti pe Domnul Hristos.
Poate că există şi alt sens în care putem să aplicăm cuvintele deschiderii şi închiderii. Ele pot să fie aplicate la slujire. Domnul Însuşi deschide uşile celor pe care îi trimite şi tot El le închide atunci când vrea. Şi acesta este un lucru pe care credincioşii din Filadelfia l-au descoperit. Lucrând pe adevărul că Hristos este viu peste casa Lui proprie şi că El a poruncit slujitorilor Lui să se ducă în toată lumea şi să predice Evanghelia oricărei făpturi, mii de slujitori au plecat să predice numai în dependenţă de Domnul nu numai în patria lor, dar şi peste mări şi ţări, chiar printre păgâni, fără nicio organizaţie sau minister care să-i susţină şi au constatat că Domnul le este de ajuns să facă faţă la toate nevoile şi să deschidă şi să închidă cum vrea El. Versetul 8 accentuiază această a doua aplicare: „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu”.
Iată caracteristicile importante ale Filadelfiei: Cuvântul Lui este păzit şi Numele Lui este mărturisit. Păzirea Cuvântului Său implică ceva mai mult decât credinţa în Biblie, citirea sau studierea ei; implică ascultare de descoperirea voii Domnului. Este o binecuvântare să-ţi dai seama că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos, să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3.16-17). Ce perspectivă este aici pentru credinţă, ca ea să lucreze! Această Carte binecuvântată a lui Dumnezeu îmi arată cărarea şi atâta timp cât eu caut să umblu în ascultare, nu mă voi afla niciodată în împrejurări unde Cartea aceasta nu poate să mă călăuzească. Aceasta înseamnă a „păzi Cuvântul Său”.
Tăgăduirea Numelui Său poate însemna apostazia crescândă din jurul nostru. Cei ce n-au tăgăduit Numele Lui refuză părtăşia cu orice stare de lucruri care dezonorează pe Dumnezeu. Pentru ei, Domnul Hristos este mai scump ca orice altceva; chiar la serviciu ei refuză să aibă legături cu cei care dezonorează şi hulesc vrednicul Nume al Domnului Isus.
Este semnificativ faptul că oriunde adevărul Filadelfiei a fost proclamat, diavolul a ridicat o contrafacere ca să îndepărteze inimile oamenilor departe de adevăr. În versetul 9 Domnul vorbeşte celor care se vor arăta că sunt sinagoga lui Satan „şi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint”. Va veni ziua când ei vor trebui să se închine la picioarele celor cu adevărat credincioşi Domnului şi să ştie că El i-a iubit. Fireşte, este vorba de acel fals sistem iudaizant, ai cărui apărători se împotrivesc pretutindeni harului şi caută pe orice cale să pună piedici înaintării acelor principii care plac Domnului. În neştiinţa lor aceşti învăţători leapădă adevărata poziţie creştină, pretinzând că ei sunt Israelul spiritual, însuşindu-şi pentru ei promisiunile şi speranţele iudaice şi urmărind să pună cugetele credincioşilor sub robia legalismului evreesc şi să facă astfel lucrarea lui Satan.
Promisiunea din v. 10, ca toate promisiunile date diferitelor Biserici, se adresează şi fiecărui copil al lui Dumnezeu: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului”. Acesta este angajamentul Domnului pentru toţi câţi iubesc Numele Lui – că ei nu vor fi lăsaţi aici, jos, ca să treacă prin îngrozitoarea strâmtorare care stă în faţa celor ce „locuiesc pe pământ”. Expresia aceasta se găseşte frecvent în cartea Apocalipsei. Ea nu se referă numai la cei ce trăiesc în lume, ci o citire atentă a diferitelor pasaje în care acest termen apare, va confirma că locuitorii pământului sunt în contrast cu aceia a căror cetăţenie este în cer. Sunt persoane care, deşi mărturisesc că sunt credincioşi, refuză chemarea cerească şi dovedesc prin mentalitatea lor pământească şi căile lor lumeşti, că în realitate aparţin acestei lumi. Toate speranţele lor sunt aici, la fel şi comoara lor. Domnul a spus: „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6.21). Marea Strâmtorare va fi pentru ei un timp de cumplită încercare.
Despre acest ceas al necazului cel mare tratează cea mai mare parte a Cărţii Apocalipsa. Dar când ceasul acela va veni, Biserica din dispensaţiunea prezentă va fi deja răpită de Domnul, potrivit cu promisiunea din 1 Tes. 4.13-18. În armonie cu aceasta este versetul care urmează din capitolul nostru: „Iată Eu vin curând. Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ţi ia cununa”. Întoarcerea Domnului este speranţa inimii fiecărui credincios. Ei doresc să vadă pe Cel ce i-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru ei. La întoarcerea Lui, ei se vor prezenta înaintea tronului de judecată şi vor fi răsplătiţi potrivit cu ce au slujit aici. Apoi El va oferi cununile pentru cât au servit în ziua lepădării Sale. Este această înştiinţare: „ca nimeni să nu-ţi ia cununa”. Nu zice „nimeni să nu-ţi ia viaţa” sau „mântuirea”, pentru că acestea sunt asigurate veşnic în Domnul Hristos. Fiind născut din Dumnezeu eu nu pot să-mi pierd mântuirea; dar dacă nu sunt un rob credincios, pot să-mi pierd cununa.
Biruitorul va fi făcut un stâlp în Templul lui Dumnezeu, Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos şi va locui în Casa Tatălui. Pe el va fi scris Numele lui Dumnezeu, numele sfintei cetăţii şi numele cel nou al lui Hristos. Tot ce implică aceasta depăşeşte sărmana şi mărginita noastră pricepere, dar vorbeşte de stabilitate, de ocrotire, de părtăşie, de intimitate cu Dumnezeu, care va face pentru cel credincios cerul ca fiind binecuvântata lui casă veşnică.
7. Laodiceea completează înşeptita serie a celor şapte Biserici şi ne coboară practic la ultima scenă a istoriei pe pământ – încheierea dispensaţiei prezente. „Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, pentru că eşti căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (v.14-16). Laodiceea este un cuvânt compus şi înseamnă „drepturile poporului”. Ar putea vreun alt cuvânt să exprime mai potrivit condiţia stării Bisericii de astăzi? Este era democraţiei, atât în lume cât şi în Biserică. Mulţimi de oameni realizează puterea lor ca niciodată mai înainte. Îngrozitorul slogan „Vox populi, Vox Dei” (glasul poporului este glasul lui Dumnezeu) răsună în toată lumea cu claritatea unei trâmbiţe. Imperialismul sau orice formă de guvernământ aristrocratic va dispărea. Timpul anarhiei este gata să vină peste noi. Bolşevismul nu se mărgineşte numai la nefericita Rusie, el face progrese înspăimântătoare în toată creştinătatea. Niciodată nu au fost oamenii de stat şi capitaliştii mai neliniştiţi şi mai nervoşi ca astăzi. În războiul cel mare noi spuneam soldaţilor noştri să lupte pentru democraţie. Peste puţin timp, oamenii de stat vor ridica armele ca să scape lumea de democraţie. Duhul acestui veac ultra-democratic a invadat o mare parte din biserica mărturisitoare. Autoritatea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său este tăgăduită. Duhul secolului este duhul unei mari părţi din Biserică; de aici izbitoarea corespondenţă dintre epistola către Laodiceea şi toleranţa atât de predominantă din jurul nostru.
În ziua când martorii adevărului lui Dumnezeu devin din ce în ce mai rari, El se adresează Bisericii ca Amin (Cel ce întăreşte promisiunile lui Dumnezeu), Martorul credincios şi adevărat care va păstra până la sfârşit ce este al lui Dumnezeu – deşi marea majoritate a celor ce mărturisesc că Îl urmează, sunt duşi de valul apostaziei. El mustră Biserica pentru starea ei căldicică şi indiferentă faţă de El şi faţă de adevăr. El spune: „Pentru că eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”. Nu este nici zel arzător pentru Cuvântul Său, nici chiar o absolută respingere a lui Hristos şi a Bibliei. În schimb, există o stare de greaţă, o condiţie căldicică, oribilă pentru Duhul lui Dumnezeu. În sine, apa căldicică te face să vomiţi – şi comparaţia aceasta o foloseşte Domnul aici. El nu mai poate tolera o asemenea stare, ci va arunca (scuipa) întreaga învălmăşeală în judecată.
În timpul acesta Biserica merge înainte cu mândrie şi mulţumire de sine, spunând: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic” (v.17). Dar în ochii Lui este altfel: „Şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Niciodată n-au fost demnitarii Bisericii şi liderii religioşi fireşti mai satisfăcuţi de ei înşişi şi de marea lor lucrare ca în ziua de astăzi. Orice şi totul este întrebuinţat ca să promoveze popularitatea Bisericii. Numai drepturile poporului trebuie luate în seamă. La drepturile Domnului Isus Hristos nu se gândesc. Trăim o vreme când în multe locuri, este mai uşor să înaintezi fără Hristos, decât cu El; mai uşor să întocmeşti programe religioase fără Duhul Sfânt decât ca El să lucreze printre noi cu mare putere. Nu este de mirare că El spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (v.18). Da, există multă lucrare, multă energie firească şi efort omenesc publicitar ca să atragă lumea la Biserică şi s-o facă plăcută, încât oamenii să trăiască în ea despărţiţi de Hristos; dar marile lucruri ale adevărului lui Dumnezeu sunt în bună parte neglijate şi mulţimi de aşa-zişi lucrători bisericeşti sunt cu totul străini de naşterea din nou, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.
Astfel Domnul stă în cele din urmă afară, la uşa Bisericii care Îl mărturiseşte şi îi spune duios: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (v.20). Iubiţi prieteni, se face târziu în dispensaţie. Umbrele nopţii cad rapid; şi Domnul, care la început stătea în mijlocul Bisericii Sale, stă acum în afara acestui sistem căldicel care cheamă Numele Lui şi zadarnic bate ca să intre! Totuşi, ici şi colo câte unul Îi deschide uşa şi prezenţa Lui este mai mult pentru ei decât orice altceva de pe pământ sau decât să-i ofere Biserica.
Şi astfel, noi am coborât în zilele finale ale actualei dispensaţii de har. Perioada Efes a trecut de mult. La fel perioadele Smirna şi Pergam. Tiatira, care ne vorbeşte de catolicism şi începe propriu-zis când Papa a fost recunoscut ca episcop universal, este încă cu noi şi va merge mai departe până la sfârşit. Sardes, care a început cu secole mai târziu, rămâne până în ziua de astăzi şi va rămâne până ce Domnul va veni. Filadelfia, mulţumim lui Dumnezeu, este de asemenea aici şi cu toate că are o mică putere, va rămâne până la sfârşit. Dar Laodiceea iese din ce în ce mai în evidenţă şi pare aproape să tragă în mlaştină ceea ce este de la Dumnezeu.
Următorul mare eveniment este venirea Domnului Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El. Aceasta o aşteptăm şi inimile noastre pline de dor strigă prin Duhul Sfânt: „Vino, Doamne Isuse!”
sursa: https://catalin67.wordpress.com/