Categorie: Invataturi biblice
Ne întoarcem acum la epistolele adresate primelor patru Biserici din capitolul 2. În capitolul 1 am lămurit că cheia structurii cărţii este v.19. De lucrurile pe care apostolul le-a văzut ne-am ocupat deja, adică prima viziune a cărţii, unde el a privit pe Domnul glorios în mijlocul sfeşnicelor. Cea de-a treia viziune este clar arătată în cuvintele introductive ale capitolului 4, unde citim: „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer”. În mod necesar deci, a doua diviziune trebuie să primească ce avem în capitolele 2 şi 3 – „lucrurile care sunt” (adică în desfăşurare); şi aceasta este singura parte din Apocalipsa care are de-a face cu prezentul, perioada Bisericii, deşi ea este scrisă pentru învăţătura, înştiinţarea şi încurajarea noastră.
De fapt, cred că valoarea reală a Apocalipsei constă în aceasta: ne dă pomi dezvoltaţi din care noi vedem că se dezvoltă răsaduri. Avem nevoie de această carte ca să judecăm drept mişcările variate care vor veni. În ce mă priveşte, sunt sigur că dacă n-aş fi cunoscut ceva din învăţătura ei, de mult m-aş fi identificat cu multe mişcări în care am ajuns să nu mă încred, pentru că din studiul atent al Apocalipsei am putut să văd care este sfârşitul lor. Să explic: cineva întreabă despre aşa numitul „plan de federalizare al Bisericii”. Nu ar fi minunat dacă toate bisericile s-ar uni? N-ar fi ceva grandios dacă am avea o singură organizaţie? Toţi se pot învoi să accepte un crez comun, astfel formulat ca fiecare să poată subscrie la el şi aşa ruşinea dezbinării creştinătăţii să ia sfârşit. Acum, de ce să nu începem aşa ceva? N-ar fi aceasta împlinirea rugăciunii Domnului Isus „ca ei să fie una”? Foarte bine, eu pot fi ispitit de o astfel de propunere, dar deschid şi citesc în cartea Apocalipsei că exact o astfel de federaţie religioasă se va ridica după ce Biserica lui Dumnezeu va fi răpită ca să fie cu Domnul Isus; şi în capitolul 17 ea este numită „Babilonul cel mare”. Aceasta va fi marea biserică mondială. Mişcarea actuală va fi doar o pregătire pentru ea şi, când eu am lumină din cer strălucind asupra ei prin cartea Apocalipsei, spun că dacă aceea este calea ce duce la sfârşit, cel mai bun lucru de făcut este să n-avem nici o parte în ea acum. Despărţirea de rău – nu fuziunea diverselor sisteme – este porunca divină; şi aşa vedem cum cartea profetică aruncă lumina viitorului asupra evenimentelor şi mişcărilor care sunt în progres acum, ca să luăm aminte la înştiinţare şi să fim feriţi de ceea ce este vrăjmaş gândului lui Dumnezeu.
Înainte de a începe studiul despre „lucrurile care sunt” am să spun o pildă: Acum câtva timp, scormonind într-un vechi castel, nişte oameni au dat de un lacăt vechi şi foarte neobişnuit care închidea o uşă masivă. Au lovit uşa şi au încercat s-o deschidă, dar în zadar. Au încercat într-un fel sau altul să mişte lacătul, dar n-au reuşit. După aceea cineva a ridicat un mănunchi de chei vechi găsite în moloz pe podea şi a spus: „poate am să deschid eu”. A încercat o cheie, şi a doua, şi a treia până când a ajuns la una veche şi ciudată cu care s-a deschis lacătul. Şi au zis: „Negreşit, cheia aceasta era făcută pentru lacătul acesta”. Putem înţelege pilda dacă ne amintim că în cap. 1.20 era vorba de o taină legată de cele şapte sfeşnice. Cele şapte sfeşnice simbolizează cele şapte Biserici din Asia, dar există o taină în legătură cu ele. În timp ce unii au încercat o cheie, iar alţii alta, nicio soluţie nu s-a găsit până ce câţiva cercetători evlavioşi ai Scripturii, meditând la aceasta au spus: „Poate că nu această parte a cărţii înfăţişează lucrurile care sunt … Dumnezeu a vrut să ne dea aici istoria profetică a Bisericii pentru întreaga dispensaţie. Dar s-o potrivi cheia la lacăt?” Ei au comparat prima parte a istoriei Bisericii cu epistola către Efes. Aici se potrivea perfect. Au mers mai departe şi au comparat epistola către Smirna cu a doua parte a istoriei Bisericii şi acordul a fost perfect. Au comparat până la sfârşit şi când au ajuns la Laodiceea au găsit că ceea ce este scris către Biserica din Laodiceea corespunde exact cu condiţia bisericii mărturisitoare din zilele pe care le trăim noi, şi au spus: „Iată, misterul s-a clarificat. Lacătul a fost deschis; deci avem cheia adevărată”. Acesta este adevăratul gând al lui Dumnezeu când a trimis aceste scrisori către cele şapte Biserici. Şapte reprezintă numărul desăvârşit; trebuie numai să citim aceste şapte scrisori, apoi să luăm o istorie a bisericii bună, credibilă, ca să ne convingem singuri cât de bine se potriveşte cheia la lacăt.
1. Efes. Prima Biserică este Efes şi înseamnă „de dorit”, termen aplicat de greci unei fete alese. Efes ne dă imaginea Bisericii de la început (primară) când Domnul Isus ţinea stelele (slujitorii Săi) în mâna Sa şi le controla lucrarea. El îi trimitea ici şi colo, cum voia, pentru a face cunoscut vestea bună a harului Său şi să slujească sfinţilor Săi. Dar sistemele omeneşti au schimbat radical toate acestea. Atunci El umbla prin mijlocul Bisericii Lui. Ochii Lui erau peste tot ca să sfătuiască, să îndrepte şi să controleze. La început El era singurul centru şi în Numele Lui se strângeau sfinţii Săi.
„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit” (v.2-3). Biserica primară umbla în despărţire de lume. Cuvântul grecesc Ecclesia (Biserică) înseamnă „scos din lume”. Acesta este idealul lui Dumnezeu şi fiecare efort de a amesteca Biserica şi lumea este opus gândului Său şi trebuie să se sfârşească această confuzie, pentru că Biserica nu va converti niciodată lumea în dispensaţia actuală. Cineva a întrebat pe doctor A.T.Pierson: „Credeţi cu adevărat că lumea este deja convertită?” El a răspuns: „Admit că lumea a devenit oarecum bisericoasă, dar Biserica a devenit nespus de lumească”. Dacă ar fi posibil ca Biserica să convertească lumea, aceasta ar fi sfârşitul Bisericii. Ce vreau să spun este că, dacă Biserica este scoasă din lume şi dacă lumea ar fi convertită, atunci n-ar mai rămâne nimic din ce să fie scoasă Biserica.
Credincioşii din zilele Efesului nu puteau să sufere pe cei răi. În zilele noastre, disciplina din Biserică este cam pe sfârşite. În multe locuri oricine este primit să participe la toate privilegiile Bisericii, mai ales dacă are un cont bun în bancă. Dar la început era altfel, iar mica Biserică din Efes spunea: „Noi nu vrem mulţi la număr, ci sfinţi”. Mai presus de aceasta, ei erau credincioşi adevărului. Ei încercau pe cei ce pretindeau că sunt apostoli şi dacă îi găseau că sunt înşelători, îi respingeau ca mincinoşi, în loc să spună: „Voi cunoaşteţi pe doctorul „X” – el vine cu recomandări aşa de bune, este un om atât de plăcut şi instruit, încât măcar că nu crede în naşterea din fecioară, în dumnezeirea lui Hristos sau în ispăşire, are calităţi atât de mari că nu trebuie să fim prea exigenţi cu el”. Biserica primară ar fi spus: „Eşti tu un slujitor al Domnului Isus?” Şi i-ar fi pus câteva întrebări serioase. Dacă el nu era ce mărturisea că este, ei îl demascau curând şi i-ar fi refuzat serviciile pline de pietate. Dar în ziua de astăzi învăţătorii pot să nege aproape orice adevăr al Scripturii, că Biserica, zis credincioasă, nu face nicio deosebire. O, cum a uitat zelul şi evlavia zilelor de la început!
În v.3 citim că sfinţii aceia sufereau pentru Numele Domnului Isus. Nu sufereau pentru numele vreunei denominaţii, nici pentru anumite teorii sau datini, ci pentru Numele Lui treceau prin încercări şi răbdau prigoniri.
„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (v.14). Ei îşi părăsiseră dragostea dintâi; inima le alunecase de la Domnul Hristos. Slăbirea care începuse în cele dintâi zile ale Bisericii a continuat. N-a mai fost o însănătoşire a unităţii. Acel duh al slăbirii a continuat până în zilele Laodiceei.
2. Smirna. În următoarea scrisoare vedem că Domnul, a cărui dragoste nu se schimbă niciodată, a îngăduit ca ceva să aibă loc, pentru a trezi pe poporul Său din letargie: „Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” (v.8-9). Smirna înseamnă mir. El este adesea menţionat în Scriptură în legătură cu îmbălsămarea morţilor. Mirul trebuie zdrobit ca să-şi dea mireasma. Aceasta ilustrează perioada când Biserica era zdrobită sub călcâiul de fier al Romei păgâne, totuşi nu a dat niciodată atâta parfum pentru Dumnezeu ca în cele două secole de martiraj aproape neîntrerupt.
Aceste lucruri le spune „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”. Ce binecuvântare pentru copiii lui Dumnezeu să ştie că sunt uniţi cu un Hristos înviat! Puterea învierii Lui lucrează în ei. El spune: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat)”. Aceasta era vremea când Biserica era urâtă, scoasă în afara legii şi prigonită. În loc să se închine în clădiri, ei se adunau prin peşteri, în catacombe şi prin alte locuri ascunse, cu străjeri puşi să-i înştiinţeze de apropierea vrăjmaşilor. Dispreţuiţi de lume, osândiţi ca duşmani ai imperiului roman din cauza credinţei şi a credincioşiei lor faţă de Domnul Hristos, vieţile lor erau preţioase lui Dumnezeu. În ochii Lui ei erau bogaţi. Erau săraci în bunurile lumii, dar bogaţi în credinţă.
Dar chiar şi atunci nu era desăvârşit totul. El spune: „Ştiu batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” – referindu-se la mişcarea iudaizantă care a pătruns în Biserica primelor veacuri. Era aluatul galatenilor care nu se judecaseră niciodată deplin şi care a progresat uluitor în secolele 2 şi 3. El spune: „Nu te teme … veţi avea un necaz de zece zile” (v.10). Este semnificativ că în două secole ale persecuţiei romane, care a început cu Nero şi a sfârşit la 312 d.H, au fost zece edicte diferite, cerând guvernatorilor să caute pretutindeni pe credincioşi şi să-i osândească la moarte. Ultimul edict a fost sub Diocleţian, el fiind al zecelea prigonitor. Primii creştini credeau că el este ultimul, şi a fost. „Sângele martirilor este sămânţa Bisericii”, a spus Augustin. Mărturia celor ce mureau mereu şi mereu, îi făcea pe prigonitorii lor să-L primească pe Domnul Isus ca Mântuitor, din cauza puterii de convingere a adevărului manifestat în martiri. Efortul lui Satan de a distruge creştinismul prin persecuţie era zadarnic. Dar acelea erau zile când a fi creştin însemna ceva. În timp ce poporul lui Dumnezeu era strivit ca mirul, ce mireasmă plăcută de evlavie, ce parfum de dragoste creştină plutea până la tronul lui Dumnezeu!
3. Pergam are două înţelesuri: „căsătorie” şi „înălţare”. El vorbeşte de timpul când Biserica era înălţată la un loc de putere şi era căsătorită cu lumea: era timpul când Biserica şi statul erau unite sub Constantin şi succesorii lui.
„Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan” (v.12). Domnul Isus judecă totul prin Cuvânt. Cuvântul pe care l-a spus, va judeca totul în ziua din urmă. Dacă îl lepădăm acum, el ne va judeca atunci. „Ştiu unde locuieşti” ne spune El, adică „pe tronul lui Satan”. Ce era tronul lui Satan? Dacă am fi întrebat pe oricare credincios din Smirna, el ar fi arătat spre tronul împăratului de la Roma. În Pergam găsim Biserica lui Dumnezeu stând chiar pe tronul imperial. Cum s-a întâmplat aceasta? Din istoria romană şi din tradiţia Bisericii ştim că după moartea lui Diocleţian şi Galerius, Constantin şi Maxentius s-au luptat pentru tron. Şi se spune că Constantin ar fi avut viziunea unei cruci de foc şi ar fi auzit un glas spunând: „În semnul acesta vei învinge”. El s-a întrebat ce-ar putea însemna viziunea. I s-a răspuns: semnul religiei creştine este crucea, şi că Dumnezeul creştinilor îl cheamă să fie mai-marele lor; şi dacă ascultă acest glas va învinge oştile lui Maxentius şi va ajunge împăratul lumii. El a chemat pe episcopii creştini şi le-a cerut să-i explice religia lor. A primit noua învăţătură şi s-a declarat pe sine patronul şi ocrotitorul lor, rânduit de Dumnezeu. Unii scriitori fac mare caz de această aşa-zisă convertire a lui Constantin, dar este un semn de întrebare dacă el a devenit vreodată copil al lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus. Câştigând o mare biruinţă asupra adversarului său, a devenit împăratul lumii şi unul din primele lui acte a fost să dea libertate creştinilor şi să pună capăt prigoanei. A acordat neobişnuite onoruri episcopilor; stăteau pe tronuri alături de nobilii imperiali.
În timpul acela, adevărul cu privire la a doua venire a Domnului Isus a fost abandonat. Înainte de Constantin, Biserica îl aştepta. Aceasta era perspectiva şi speranţa lor. Dar după marea schimbare survenită în vieţile lor, adevărul acesta a fost în mare măsură pierdut din vedere. Episcopii creştini ziceau: „Noi am aşteptat domnia lui Hristos. Dar n-am avut dreptate. Imperiul lui Constantin este domnia lui Hristos”. Ei credeau că Biserica domneşte deja; aşa a mers până în zilele Reformei când lumina a început din nou să mijească.
Dar, chiar în timpul când Domnul Isus spune: „Ştiu unde locuieşti” – acolo unde este tronul Satanei, Domnul Isus spune mai departe: „Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea”. În acelaşi timp când Domnul Isus îi vede stând pe tronul lui Satan, El poate totuşi să îi laude că ţin cu tărie Numele Lui. În timpul acela se dezlănţuise controversa cu Arie, care nega eternitatea Cuvântului. Ioan spune: „La început a fost Cuvântul” – El a existat întotdeauna. Când tot ce avea un început începea, Cuvântul era. Arie declara că Cuvântul era cel mai mare din fiinţele care emanau de la Dumnezeu. Adversarii lui insistau că Cuvântul era una cu Tatăl, într-o veşnică Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – un Dumnezeu în trei Persoane. Era cea mai fantastică problemă cu care Biserica a fost vreodată chemată să se confrunte şi care timp de peste un veac a constituit discuţia cea mai aprinsă pretutindeni. Ani de zile, Biserica a fost ruptă aproape în două de aceste două cuvinte: „homoiosian” (dintr-o substanţă asemănătoare) şi „homoousian” (din aceeaşi substanţă). Cel dintâi era strigătul de bătălie al arienilor; cel de-al doilea al drepţilor credincioşi, conduşi de Atanasie, episcop de Alexandria. Atât de neîmpăcată era cearta părţilor încât Constantin a decis să ia problema în mâinile lui şi a convocat un mare consiliu bisericesc la Niceea şi s-a pus întrebarea în ce măsură învăţătura apostolică fusese reală. Era Domnul Isus cu adevărat Dumnezeu sau era cea mai mare fiinţă pe care Dumnezeu o adusese la viaţă? Peste trei sute de episcopi s-au adunat şi Constantin, stând pe un tron de aur, prezida în calitate de cap recunoscut al Bisericii creştine, purtând în acelaşi timp titlul de Pontifex Maximus sau mare preot al păgânilor; acelaşi titlu pe care papa îl poartă şi în ziua de astăzi.
Problema în discuţie a fost examinată pe toate părţile. Deseori Constantin era obligat să intervină şi să potolească tulburarea. Simţămintele erau în mare fierbere. Se spune că la un moment dat un strălucit arian părea a fi redus la tăcere opoziţia şi marea adunare se pregătea să-şi dea votul în favoarea condamnabilei erezii unitariene, când un pustnic din deşertul Africii a sărit în picioare, acoperit sumar cu o blană de tigru. A dat blana deoparte, dezvăluind pe spate mari cicatrice, urmele lăsate de ghearele fiarelor, când fusese aruncat în arenă. Şi striga dramatic: „Iată ştampila Domnului Isus Hristos şi eu nu pot să mai aud hula aceasta”. Apoi a ţinut o cuvântare aşa de răscolitoare, ilustrând atăt de clar adevărul privitor la dumnezeirea veşnică a lui Hristos, încât majoritatea consiliului a realizat într-o clipă că în el vorbea cu adevărat glasul Duhului lui Dumnezeu. Indiferent că istoria aceasta este reală sau nu, nu putem să spunem decât că ea explică duhul ce a cuprins pe mulţi din asistenţă – dintre care majoritatea trecuse prin teribila prigoană a lui Diocleţian. Rezultatul a fost că consiliul de la Niceea a elaborat un document mărturisind adevărata dumnezeire a Domnului Isus Hristos, „Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat”; „Lumină din lumină”; „desăvârşire din desăvârşire” – Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană binecuvântată, ce nu pot fi despărţite niciodată. Aşa s-a rezolvat, odată pentru totdeauna – pe cale publică – recunoaşterea credinţei Bisericii lui Dumnezeu, care a ţinut strâns Cuvântul Său şi n-a tăgăduit Numele Său.
Ne-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă consiliul de la Niceea ar fi decis altfel? Ar fi însemnat că unitarianismul ar fi deţinut parafa adevăratei credinţe şi adevărul credinţei în Domnul Hristos ar fi fost înfierat ca erezie.
Noi nu avem nicio mărturie cu referire la Antipa (înseamnă împotriva tuturor). Mulţi ani după consililul de la Niceea, când partida arienilor era în creştere, Atanasie, acest bătrân şi brav campion al adevărului a fost citat înaintea împăratului arian Teodosiu, care l-a întrebat dacă şi-a încetat opoziţia faţă de învăţătura lui Arie (care murise), şi dacă admite pe arieni la masa Domnului. Atanasie a refuzat să răspundă. Teodosie l-a mustrat amar pentru ceea ce el considera ca un duh de nesupunere şi l-a întrebat cu asprime: „Nu-ţi dai seama că toată lumea este împotriva ta?” Îndepărtându-se, campionul adevărului a răspuns împăratului: „Atunci eu sunt împotrivă la toată lumea”. El a fost un adevărat Antipa, un martor credincios până la sfârşitul zilelor sale, în ciuda exilului şi împotrivirilor de tot felul. Dumnezeu doreşte ca şi astăzi, oameni ai lui Dumnezeu, asemănători de drepţi, să stea în picioare dacă este nevoie împotriva lumii întregi!
„Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dea la curvie” (v.13). În perioada Pergam, în Biserică a fost introdusă învăţătura lui Balaam şi a nicolaiţilor. Balaam l-a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel, îndemnându-i să facă legături necurate cu femeile madianite (Numeri 25.1-8). Figurat, aceasta însemna unirea Bisericii cu lumea. În perioada Smirna, Satan căuta să distrugă Biserica prin prigoană. În următoarele trei secole a încercat diferite metode: s-a străduit să ruineze mărturia prin protectorii lumeşti din afară şi introducerea principiilor false înăuntru. Este mult mai periculos pentru Biserică să fie patronată de lume, decât ca lumea să lupte împotriva ei. Să luăm oricare denominaţie din creştinătate. Când au strălucit ele cel mai mult pentru Domnul? În zilele dragostei lor dintâi, când au suferit din partea lumii şi au fost obiectul persecuţiei ei înverşunate. Dar după ce perioada prigoanei a trecut şi lumea a început să se uite la ei cu bunăvoinţă, să-i salute şi să le întindă mâna cu feţe surâzătoare, nu cu feţe încruntate, în fiecare caz a urmat declinul. Aşa a fost şi în perioada Pergam. Ocrotirea lui Constantin a operat ceea ce Diocleţian n-a izbutit să facă. A corupt Biserica şi ea şi-a uitat chemarea ei de fecioară curată, logodită cu Domnul ei plecat; atunci şi-a dat mâna căsătorindu-se cu lumea care L-a crucificat pe Domnul Isus, intrând astfel într-o legătură vinovată, de care nu s-a pocăit niciodată realmente cu adevărat.
În strânsă legătură cu aceasta avem introducerea principiilor rele înăuntru: învăţătura nicolaiţilor. Unii au spus că acesta este un cuvânt grecesc, însemnând „conducător peste popor”. Nicolaiţii sunt de fapt clericii – cuceritorii celor denumiţi cu dispreţ „laici” de către ordinul ierarhic care stăpânea peste ei, ca şi peste bunurile lor, uitând că este scris: „Unul singur este Învăţătorul vostru, Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23.8). În epistola către Efeseni, Domnul le-a poruncit să urască faptele nicolaiţilor, cărora, asemenea lui Diotref, le plăcea să aibă întâietate printre ei. Dar în epistola către Pergam, nicolaismul este arătat ca un sistem clar de învăţătură. Atunci a fost socotit clerul ca având origine divină şi ca atare ceva în faţa căruia să te pleci.
4. Tiatira se spune că derivă din două cuvinte: „jertfă” de tămâie şi „perpetuează”. Într-un cuvânt „jertfă continuă”. Tiatira ilustrează perioada care a rezultat din unirea Bisericii cu statul. În secolul al 7-lea, episcopul de la Roma a fost primul slujitor recunoscut permanent ca vice-rege al lui Hristos şi capul vizibil al Bisericii. Acesta era începutul papalităţii. Nu a existat nicio Biserică romano-catolică în deplinul ei sens, până ce papa nu a fost recunoscut drept cap al creştinătăţii. Este important ca protestanţii să ţină minte lucrul acesta. Auzim poate adesea pe papistaşi zicând: „Ştiţi că prima Biserică a fost cea romano-catolică şi toate diferitele ramuri ale bisericii protestante sunt doar ramuri rupte din Roma”. N-a existat nicio biserică protestantă până în zilele lui Luther. Acesta este pur sofism. N-a existat nicio papalitate pe lume mai înainte de secolul 7 al erei creştine. Timp de şase veacuri înainte de aceasta, Biserica s-a corupt din ce în ce mai mult. Biserica s-a îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu, până ce în veacul al 7-lea, oamenii, mărturisind că sunt slujitorii lui Dumnezeu, au fost gata să-l recunoască pe papă drept cap al întregii creştinătăţi. Un romano-catolic a întrebat odată pe o elevă protestantă înţeleaptă: „Unde era Biserica voastră în zilele lui Henric al 8-lea?” Înţeleptul şi corectul ei răspuns a fost: „Era acolo unde dumneavoastră n-o să fiţi niciodată; în Biblie”. Pentru că era cu totul altceva decât simplitatea creştinismului primar, când din secolul al 7-lea au fost gata să recunoască pretenţiile episcopului de la Roma.
Spuneam că Tiatira părea să implice jertfa continuă. Vom vedea semnificaţia acestui fapt în eroarea fundamentală a Bisericii de la Roma: jertfa liturghiei. Preoţii romano-catolici declară că liturghia (mesa) reprezintă o jertfă continuă adusă de ei pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi. Aceasta este hula centrală, rădăcina – negarea lucrării Domnului Isus de pe crucea calvarului – singura jertfă unică şi atotsuficientă pentru păcatele noastre. De fiecare dată când preotul se ridică la altarul Romei ca să aducă jertfa liturghiei (mesei), el neagă eficacitatea neschimbată a lucrării săvârşite de Domnul Isus pe crucea calvarului.
Am pus adesea această întrebare fundamentală preoţilor catolici: „Care este scopul dumneavoastră ca preoţi care aduc jertfa?” Ei răspund: „Este privilegiul meu ca să ofer Domnului Isus din timp în timp o jertfă continuă pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi”. În general le răspund aşa: „Bine, Domnul Hristos a trebuit să fie omorât ca să se aducă jertfă; nu-i aşa?” „Da”. Dar „dumneata pretinzi că de fiecare dată când aduci jertfa liturghiei, de fiecare dată când rosteşti binecuvântarea, jertfeşti pe Domnul pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi”. „Da”. „Aşadar, Îl omori pe Domnul Hristos din nou de fiecare dată când aduci acea jertfă”. Atunci ei încep să se eschiveze. Dar nu este nicio ieşire din această oribilă concluzie. Preotul romano-catolic spune că atunci când aduce jertfa liturghiei (mesei), prezintă din nou pe Domnul Hristos pentru păcatele celor vii şi ale celor morţi. Şi singura cale ca Domnul Isus să fie adus jertfă este ca să fie omorât; de aceea preotul catolic Îl omoară din nou de fiecare dată când jertfeşte. Ei nu pot să scape de aceasta. Petru spunea de Rusalii: „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat …” (Fapte 2.23-24). Dacă Domnul Hristos trebuie să fie omorât continuu, atunci fiecare preot este vinovat de omorârea Domnului Isus în ochii lui Dumnezeu.
Dumnezeu va judeca Roma peste puţin timp. Astfel epistola către Tiatira vorbeşte de hula centrală a Bisericii romano-catolice. Jertfă continuă? Niciodată! Nicio altă jertfă nu este necesară. Demnitatea Domnului Isus este atât de mare, valoarea sângelui Lui este infinită, încât este zadarnic ca noi (sau oricare alt om) să vorbim despre o nouă jertfă. Poate spui: „Sunt de acord cu dumneata”. Dar te întreb? „Ai vreun interes personal în acea jertfă unică săvârşită odinioară pe cruce?” Eşti capabil să spui: „Mulţumesc lui Dumnezeu că S-a dat ca jertfă de împăcare pentru păcatele mele şi El este Mântuitorul meu? Nu mai ai nevoie de nicio altă jertfă? Nu mai ai nevoie de nimic spre a intra în prezenţa lui Dumnezeu?”
„Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” (v.18). Este foarte semnificativ modul în care Domnul se prezintă în aceste scrisori, întâmpinând fiecare Biserică după specificul ei, bun sau rău. Când se adresează Bisericii din Tiatira, vorbeşte solemn, ca „Fiul lui Dumnezeu”. De ce accentuează aici Domnul Isus dumnezeirea Lui? Pentru că pretutindeni Roma îşi obişnuise poporul să gândească despre El ca Fiu al Mariei. Am stat odată de vorbă cu o femeia care mi-a spus că ea merge mai degrabă la Maria decât la Domnul Isus sau la Tatăl. Spunea: „Nimeni nu poate avea atâta trecere la un fiu ca mama lui, iar dacă Isus Hristos este câteodată cam dur, atunci mă duc la buna şi milostiva lui mamă şi o rog să pună o vorbă pună pentru mine”. Ce caricatură a Domnului Isus! Să te gândeşti că trebuie să te duci la altcineva ca să-I câştigi favoarea! Cine altul s-ar putea compara cu El? Astfel, Domnul Hristos este înjosit în poziţia de Fiu al Mariei mai curând decât Fiu al lui Dumnezeu venit în har infinit să mântuiască pe sărmanii păcătoşi.
Se spune: „ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”; aceasta spune de sfinţenia şi dreptatea Lui. El trebuie să judece tot ce este rău. Totuşi, nu uită niciodată ceea ce poate fi lăudat, pentru că spune: „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (v.19). Domnul îi recunoaşte Romei şi o mare cantitate de bine. Să ne amintim că din secolul 7 până în timpul de faţă, cât bine a fost făcut pe calea faptelor bune în Biserica romano-catolică – ceea ce nu poate fi trecut vederea. Au fost călugări şi călugăriţe romano-catolici care au fost gata să-şi dea viaţa pentru nevoile bolnavilor şi săracilor. Cu sute de ani înaintea lui Luther, fiecare spital din Europa de Vest era doar o mănăstire sau un schit de maici. Domnul nu uită toate acestea. Unde există numai o picătură de credinţă, dragostea Lui ia notă de ea. Dacă în Biserica catolică sunt inimi care, în mijlocul superstiţiilor, se îndreaptă spre Însuşi binecuvântatul Domn, El îi întâmpină în har şi îşi arată dragostea pentru ei.
Făcând aceasta, El pune totuşi degetul pe locul dureros: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care îşi zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor” (v.20). Pentru a înţelege aceasta este bine să ne întoarcem la istoria lui Israel, pe timpul împăratului Ahab. Izabela era o expertă în arta amestecului. Ea se pricepea să facă una religia lui Israel şi religia feniciană. Iată ce este catolicismul: un amestec de păgânism, creştinism şi iudaism. Nu este creştinism – totuşi există în el ceva, ceva creştinism. De unde au venit superstiţiile care au intrat în el? Ele au fost aduse din păgânism, sub pretext că vor ajuta la convertirea păgânilor. Biserica a devenit foarte împăciuitoare. În secolele 4, 5, 6 găsim Biserica împăcându-se cu riturile şi ceremoniile păgâne, până acolo încât în secolul 7, greu putea cineva să le deosebească de templele creştine. Amalgamarea este de aşa fel că este aproape imposibil să separi pe una de alta. Du-te într-o Biserică romano-catolică şi după ce ai asistat la întreaga ceremonie, deschide Biblia, caută de la un capăt la altul, şi întreabă-te: „Există aşa ceva în Biblie?” Vei spune: „Nu”. Atunci de unde vine aceasta? Du-te apoi într-un templu păgân. Observăm ritualul lor şi vom spune: „Da, este acelaşi”.
Catolicismul este creştinism, păgânism şi iudaism unite. Dumnezeu urăşte combinaţia stricată. Sunt două lucruri pe care El le are împotriva Romei: adulterul spiritual şi idolatria. Primul este unirea Bisericii cu lumea: „Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4.4). Idolatria este închinarea la chipuri, care era strict interzisă în cea de-a doua poruncă (Exod 20.4-5). Dumnezeu i-a dat timp să se pocăiască şi ea nu s-a pocăit. Să ne întoarcem la timpurile lui Savonarola din Italia, Wycliff şi Cranmer în Anglia, Zwingli în Elveţia, Calvin în Franţa – toţi aceşti puternici reformatori pe care Dumnezeu i-a ridicat în toată lumea, ca să cheme Roma la pocăinţă pentru nelegiuirile ei; dar ea „nu s-a pocăit”.
Ordinea acestor Biserici nu o putem schimba, să punem pe Tiatira în locul Smirnei. Nici nu se poate spune Bisericii din ziua de astăzi: „Îţi dau timp să te pocăieşti; şi ea nu s-a pocăit”. Dar Bisericii din Roma i se poate aplica. În zilele noastre avem o mulţime de protestanţi neînţelepţi care cred că vechea Romă este o pisică bătrână şi inofensivă, torcând aşa de mulţumită pe malurile Tibrului. Se spune: „N-am înţeles niciodată Roma. Ce păcat că am adoptat Reforma aceasta”. Şi trei dintre episcopii noştri au trecut dincolo să-l viziteze pe acel domn bătrân, Papa, să stea de vorbă cu el şi să se înţeleagă dacă n-ar vrea să ne ia înapoi în condiţii convenabile. Ce fără minte sunt protestanţii aceştia! Protestanţii care au încetat de mult să protesteze împotriva învăţăturii greşite, uitând milioanele de vieţi care au fost sacrificate pentru preţiosul adevăr. De aceasta depinde dacă, în cazul în care Papa va pune din nou şaua pe ei şi va lua controlul uniunii plănuite, numai cu preţul vieţii va putea poporul să se închine după Scriptură. Dar liderii protestanţi sunt orbiţi de gândul unei mari Biserici şi ne grăbesc să ne unim cu Roma, ceea ce Scriptura arată destul de clar că va avea loc. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, nu mai înainte ca Biserica lui Hristos să fie răpită, ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, să fie cu El, după făgăduinţa Sa (Ioan 14.2-3). Dumnezeu a dat timp Romei să se pocăiască. Dacă ar fi avut dorinţa să se împace cu El, s-ar fi pocăit în secolul 16. Din secolul al 16-lea, ea a adăugat la hulele şi erorile ei declaraţia de absolută neprihănire a fecioarei Maria, ridicând-o în poziţia de zeiţă-dumnezeu şi a declarat că a fost răpită la cer fără să moară şi încoronată ca regină a cerului.
La consiliul de la Vatican, cu mult timp în urmă, Biserica de la Roma a produs încă una din învăţăturile ei blestemate – infaibilitatea papilor. Dogma aceasta era aşa de lipsită de raţiune, încât unii episcopi au spus: „Este prea de tot! Noi ştim că papii s-au răsturnat unii pe alţii mereu”. Dar Roma nu s-a pocăit niciodată; ea a adăugat păcat peste păcat la lista abundentă pe care Dumnezeu o întocmise împotriva ei, şi va rămâne aceeaşi până la sfârşit. Se cade ca protestanţii să ia bine seama la toate acestea. Dumnezeu spune că o va arunca în mare strâmtorare. Efesul este la un capăt; Tiatira începe cu secolul 7 şi intră direct în Marea Strâmtorare, descoperindu-se în final ca Babilonul cel mare. Copiii ei trebuie să fie judecaţi; dar oriunde se află o rămăşiţă care „nu a cunoscut adâncimile Satanei”, Domnul îi recunoaşte ca ai Săi şi îi îndeamnă să ţină cu tărie ceea ce au până va veni El. Biruitorilor le făgăduieşte ce a căutat întotdeauna Roma – stăpânirea peste neamuri. Ei le vor cârmui Împreună cu El, când va veni din nou. Astfel speranţa celei de-a doua veniri a Domnului Isus este pusă înaintea lor şi de acum înainte va ocupa un loc larg în fiecare din aceste epistole către Biserici.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/