Categorie: Invataturi biblice
În studiul primului capitol al Apocalipsei ne vom ocupa de cea dintâi viziune a acestei cărţi. Apostolul Ioan ne spune că pentru Numele Domnului Hristos a fost exilat „în insula Patmos” – o mică insulă stâncoasă în Marea Mediterană. Acolo, despărţit de orice părtăşie creştină, Dumnezeu avea o mai mare misiune pentru el decât o avusese vreodată în trecut.
Ne reamintim împrejurarea când Domnul Isus a întărit sufletul lui Petru după căderea lui. I-a spus că atunci când va îmbătrâni îşi va întinde mâinile şi altul îl va încinge şi-l va duce unde nu va voi – arătându-i cu ce moarte îl va proslăvi pe Dumnezeu. Apoi Isus a spus: „Urmează-Mă”. Petru s-a întors şi a văzut pe ucenicul pe care-l iubea Isus, urmându-i şi a spus: „Doamne, şi cu acesta ce va fi?” Domnul i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine” (Traducerea exactă a N. I. V. este: „Tu trebuie să Mă urmezi …”). În fraza aceasta Domnul Isus explică foarte clar două lucruri adesea confundate de învăţătorii credincioşi: moartea şi a doua venire a lui Isus Hristos. El spune: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?”, în contrast cu moartea proorocită lui Petru („tu trebuie să Mă urmezi”) înainte să vină El. Nu există niciun loc în Scriptură unde moartea şi a doua venire a Domnului Isus să se confunde. Pentru că moartea, în loc să fie a doua venire a Domnului Isus, este ceea ce urmează să fie înghiţită de biruinţă la a doua venire a Domnului. Dar cei mai mulţi dintre noi sunt extremişti; astfel, când Domnul a spus lui Petru „dacă vreau ca el să rămână până vin Eu”, ni se spune că a mers vorba printre ucenici că „ucenicul acela nu va muri deloc”. Dar Isus nu spusese că el nu va muri, ci „dacă vreau ca el să rămână până vin Eu”. Şi, fireşte, că timpul a dovedit că pripita lor concluzie a fost falsă.
Ioan a murit şi el demult, dar cu câţiva ani înainte de sfârşitul vieţii lui pământeşti, în timp ce se afla pe acea insulă pustie din Patmos, unde fusese exilat pentru credinţă, o minunată viziune s-a desfăşurat înaintea lui, a adevărului legat de cea de-a doua venire a Domnului Isus – cu ajutorul căruia slujirea lui rămâne cu noi până când Domnul Isus va veni din nou. În trup, Ioan este absent, dar de peste 2000 de ani el este prezent în Domnul; însă, prin slujirea dată nouă prin această minunată Carte a Apocalipsei, Ioan rămâne până va veni Domnul Isus, lămurind toate problemele complexe pe care poporul lui Dumnezeu le va întâmpina în dispensaţia actuală şi făcându-ne să înţelegem, ca nici un alt slujitor, marele program pe care Dumnezeu Însuși îl va duce curând la îndeplinire.
Astfel, vedem că diavolul s-a înşelat în realitate pe sine când Domiţian l-a alungat pe Ioan în insula Patmos; căci dacă el ar fi rămas să slujească fraţilor prin Cuvânt şi să predice celor nemântuiţi, probabil că n-ar fi putut să scrie Cartea Apocalipsei şi noi n-am fi avut viziunea pe care această carte ne-o dă. Dar acolo, eliberat de orice alt serviciu, în acea insulă singuratică, vălul s-a destrămat şi el a putut să ne dea această minunată reproducere a descoperirii lui Isus Hristos.
Ne spune că în „ziua Domnului era în Duhul” (v.10). „Ziua Domnului” este denumirea dată divin pentru ziua dintâi a săptămânii. Ştiu că sunt unii care spun că „ziua Domnului” aici este Sabatul iudaic, numit în Vechiul Testament Sabatul Domnului; şi ei ne spun că întrucât nicăieri în Noul Testament Sabatul iudaic nu este desfiinţat, el trebuie respectat mai departe. Dar, ca răspuns la aceasta putem observa că nicăieri în Noul Testament, după învierea Domnului Isus din morţi, n-am sărbătorit în mod deosebit ziua a şaptea – Sabatul lui Israel. În ziua aceea Domnul era în mormânt. În dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, la sfârşitul Sabatului „când Sabatul trecuse” (Matei 28), Domnul s-a ridicat biruitor din moarte şi acea nouă zi a devenit, fără nici o îndoială, Ziua Domnului.
Găsim în Cuvântul lui Dumnezeu că „în prima zi a săptămânii ucenicii se adunau ca să frângă pâinea”; în prima zi a săptămânii Domnul s-a întâlnit cu ai Lui ca să frângă pâinea în camera de sus. În 1 Corinteni 16.2 se spune: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, acasă, ce va putea …” Astfel, dărnicia creştină şi aducerea aminte săptămânală a Domnului sunt legate laolaltă. Este bine să amintim că dacă credincioşii ar împlini aceasta, n-ar mai fi „probleme financiare” în Biserica lui Dumnezeu astăzi.
Prima zi a săptămânii este predominant ziua creştinilor. Ori de câte ori primii creştini se referă la termenul „ziua Domnului”, ei vorbesc de ea ca de prima zi a săptămânii; ziua de după Sabatul iudaic; ziua pe care noi, credincioşii, o numim „ziua Domnului”. Îndrăznesc să spun că oamenii care au trăit între 50 şi 200 de ani după apostolul Ioan, probabil că ştiau mult mai bine ce înseamnă termenul „ziua Domnului” decât cei care trăiesc de 2000 de ani încoace. Ştiu că sunt şi cărturari ai profeţiei care confundă „ziua Domnului” cu „marea zi a Domnului”, dar există o diferenţă categorică între aceşti doi termeni. „Ziua Domnului” nu este la genitiv în original. Cuvântul tradus „a Domnului” este un adjectiv. Dacă am spune „ziua domnească” am avea sensul exact al acestui cuvânt. Un astfel de adjectiv a fost format din cuvântul Hristos sau Crist. Noi spunem un „duh creştin”. Ziua Domnului este ziua în care Domnul Isus a sfărâmat legăturile morţii şi a înviat – spre a nu mai muri niciodată; şi noi, credincioşii, păzim această zi în amintirea Lui.
Fiind „în Duhul” în ziua Domnului, Ioan a avut viziunea glorioasă a Domnului Însuși. Întâi a auzit un glas, apoi a văzut o formă. A auzit un glas spunând: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi scrie într-o carte. M-am întors să văd cine-mi vorbea. Şi când m-am întors am văzut şapte sfeşnice de aur”. Dacă înţeleg bine, acestea nu erau ca sfeşnicele din templu şi din cort. Ele erau şapte braţe; şase braţe în părţi şi cu axul central făceau şapte. Dar Ioan a văzut şapte sfeşnice separate. Hristos este înfăţişat printr-un sfeşnic cu şapte braţe în locul sfânt şi Duhul lui Dumnezeu este înfăţişat prin şapte lămpi aşezate pe el. Dar în timpul absenţei Lui, în timpul preoţiei Lui acolo în cer, poporul Lui trebuie să fie lumini pentru El în această lume. Astfel în prima lui viziune, Ioan vede nu un sfeşnic cu şapte braţe, ci şapte sfeşnice în formă de cerc şi în mijlocul lor vede pe cineva care semănă cu Fiul Omului, încins peste piept cu o cingătoare de aur. Este Domnul, care judecă în mijlocul adunărilor Sale.
Apoi aflăm ce simbolizează aceste sfeşnice. Ele sunt şapte biserici situate în provincia romană proconsulară din Asia şi acestea erau selectate din toate adunările lui Dumnezeu, ca ele să descrie pentru noi întregul curs al istoriei Bisericii, până la venirea din nou a Domnului. În lipsa Lui, Biserica lui Dumnezeu este răspunzătoare să ţină lumina aprinsă în mijlocul întunericului. Ne amintim când El a spus: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8.12). Iar înainte să plece a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5.14). El s-a înălţat acum în glorie, iar noi membrii Bisericii Sale trebuie să strălucim pentru El aici în lume. Ce fel de lumină dăm pentru Isus? Apreciază vecinii noştri creştinismul nostru? Le dă de gândit oamenilor cu care facem afaceri – negustorilor şi asociaţilor noştri de afaceri, precum şi la tot poporul acesta cu care avem a face tot timpul? Este de preferat să avem mărturie din partea persoanelor cu care lucrăm decât a celor cu care ne întâlnim la adunările publice. Când un om este cu adevărat convertit, el se schimbă radical.
Biserica lui Dumnezeu şi adunările locale ale credincioşilor trebuie să strălucească în lumea aceasta pentru Hristos. Suntem aici nu numai să ne bucurăm de lucrurile lui Hristos, ci ca să-L arătăm pe Hristos lumii. Vorbind despre masa Domnului, apostolul spune în 1 Corinteni 11.20: „Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El”. Cuvântul tradus „vestiţi” din acest pasaj este acelaşi cuvânt tradus în altă parte „predicaţi moartea Domnului”. Este o mărturie pentru păcătoşi, precum şi o mărturie pentru Biserică. Biserica lui Dumnezeu este aici ca să strălucească pentru Hristos şi noi strălucim pentru El când este înălţat în strângerile noastre laolaltă şi este arătat în vieţile noastre.
„Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe Cineva, care semăna cu Fiul Omului” (v.13). În multe privinţe El părea diferit de ce îşi amintea Ioan, în afară de episodul de pe Muntele Transfigurării. Dar ştie că El este „Cineva care semăna cu Fiul Omului”. Ioan Îl recunoscuse bine pe pământ şi şi-a dat seama chiar din clipa în care i-a apărut în acea viziune glorioasă.
Observăm cum este descris: „îmbrăcat în haină lungă până la picioare” (v.13) – îmbrăcămintea preoţească era un veşmânt lung, alb al marelui preot şi încins peste piept cu un brâu de aur. Brâul vorbeşte de slujire. Citim despre robul încins şi slujind la masă. Aici este slujirea de mare preot. Binecuvântatul nostru Domn slujeşte acum la dreapta lui Dumnezeu. Privind înapoi la cruce, unde Domnul Isus atârna ca jertfă pentru noi, ne bucurăm amintindu-ne cuvintele Lui din agonie „s-a sfârşit”. Nimic nu poate fi adăugat la aceasta şi nimic nu poate fi luat din acea lucrare desăvârşită. Însă acolo El îndeplineşte o altă lucrare pentru poporul Său. Deşi se află în glorie, El continuă să slujească. Poporul Său are nevoie de ajutorul Său tot timpul. Din clipa când aparţinem Domnului Isus, suntem într-o legătură vie cu Marele nostru Preot de la dreapta lui Dumnezeu. „El poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7.25). Nu ne cere să umblăm în puterea noastră. Să ne încredem în El ca Mântuitor şi să-L lăsăm să ne umple inima şi să ne controleze viaţa. El îşi va trăi viaţa Lui în noi spre lauda şi gloria Sa. Trebuie să venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har pentru a fi ajutaţi la vreme de nevoie. Cingătoarea este de aur şi slujirea lui Hristos este în acord deplin cu căile sfinte şi drepte ale lui Dumnezeu.
„Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului” (v.14). În Cartea Daniel 7.9-13 citim despre Cel Îmbătrânit de zile şi de Fiul Omului. Observăm ce spune Ioan, că Cel din mijlocul celor şapte sfeşnice „semăna cu Fiul Omului”. Fără îndoială, el asocia aceasta cu Daniel 7. El merge mai departe şi Îl descrie având părul alb ca zăpada. Toată înfăţişarea Lui arată vârsta înaintată, deşi Domnul Isus a trăit pe pământ doar 33 de ani. Din nou în Daniel 7.9 se spune: „Şi un Îmbătrânit de zile a stat jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată”. În Daniel 7 El este Iehova lui Israel şi la El vine Fiul Omului. Dar citim că Fiul Omului este Însuşi Îmbătrânitul de zile. Cu alte cuvinte, Iehova din Vechiul Testament este Însuşi Isus al Noului Testament, Hristos este Însuşi „Dumnezeu descoperit în trup”.
În Mica 5.2 citim: „Şi tu Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei”. Cine este Mântuitorul născut în Betleem? Este Acela a cărui obârşie se suie până în zilele veşniciei. Domnul Isus este Îmbătrânitul de zile şi acesta este unul din adevărurile pe care credincioşii sunt chemaţi să le susţină în aceste timpuri de apostazie. Clericii spun oamenilor că noi toţi suntem fii ai lui Dumnezeu. Ei neagă naşterea lui Hristos dintr-o fecioară şi ei spun, simplu, că El este cel mai mare dintre învăţătorii trimişi de Dumnezeu. Dar aceasta nu este de ajuns pentru cel credincios. Hristos este Dumnezeu sau noi şi cei din ceruri suntem idolatri, pentru că Lui i se închină şi cei din ceruri şi de pe pământ. Unitarienii cred în Dumnezeu Tatăl, dar nu cred în Fiul. Ei spun: „Nu trageţi linii prea drepte – Isus este doar o creatură”. Dacă unitarianul are dreptate, atunci eu sunt un idolatru, pentru că mă închin lui Isus Hristos. Mă închin nu lui Budha, nu lui Brahma, ci lui Isus şi pe El Îl recunosc ca Dumnezeu. Totuşi, unii îmi vor spune că nu este nici o diferenţă. Este o diferenţă serioasă în timp şi eternitate. Este diferenţa dintre cer şi iad. Pentru că Domnul Isus spune: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8.24) şi „unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni” (Ioan 8.21). Noi Îl mărturisim pe Isus Hristos ca fiind Dumnezeu arătat în trup, singurul Fiu născut din Dumnezeu; Unsul care a venit în har ca să salveze pe păcătoşii vinovaţi şi pierduţi. Ne încredem în El ca Mântuitorul nostru?
Astfel înţelegem că Cel din mijloc este Fiul Omului, El Însuşi Dumnezeu. Domnul Isus are acest dublu caracter şi locul Lui este întotdeauna în mijloc. Isus în mijloc! Ne amintim, când atârna pe cruce între doi tâlhari şi a salvat pe acela dintre ei care s-a întors la El prin credinţă. Când a înviat dintre morţi şi ucenicii Lui erau adunaţi în camera de sus, atunci „a venit Isus şi a stat în mijloc”. În Apocalipsa 5, Ioan s-a uitat şi a văzut „Mielul în mijlocul tronului, în mijlocul bătrânilor şi a făpturilor vii”. Acesta este locul care a aparţinut întotdeauna Domnului Isus – locul central, locul predominant. Dumnezeu trebuie să-L aibă pe Isus în mijloc.
„Ochii Lui erau ca para focului” (v.14). Pe pământ Ioan nu-L cunoscuse în felul acesta – poate doar atunci când îi mustra pe farisei; totuşi, să ne amintim că cei ce nu-L primesc acum vor vedea ochii aceia ca para focului. Nu va fi nimic ascuns de ochii aceia. Ei vor discerne tot ceea ce voim să ascundem. Totul va fi scos la lumină şi adus la judecată. Să ne împăcăm cu El acum. Ne dăm seama că prima dată când ne întâlnim cu Dumnezeu, trebuie să ne întâlnim cu toate păcatele noastre de pe suflet? Dacă pentru prima dată trebuie să-L întâlnim în ziua judecăţii, va fi prea târziu. Putem avea cu El prima întâlnire în lumea aceasta prin credinţă. Să nu încercăm să ne facem mai buni. Să venim la El aşa cum suntem, fără nici o pledoarie, fiindcă El este Mântuitorul păcătoşilor şi ne invită să venim la El. Vom constata că ochii aceia care sunt ca para focului şi privesc în adâncul sufletelor noastre, se vor umple cu cea mai duioasă milă şi ne atrag la El.
„Picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor” (v.15). În Vechiul Testament arama este simbolul judecăţii. Altarul de aramă care stătea înaintea cortului întâlnirii avea destinaţia ca focul judecăţii lui Dumnezeu să ardă pe el neîntrerupt. Era de aramă, pentru că arama putea să reziste la foc. În toată Scriptura vom găsi că arama este un simbol al judecăţii. Şi aici El are picioarele ca arama, pentru că dreptatea Lui este de neînvins. Va veni ziua când El va călca în picioare tot ceea ce este vrăjmaş adevărului şi dreptăţii. Tot ce nu este sfânt va fi distrus în judecata divină.
„Glasul Lui era ca vuietul unor ape mari” (v.15). Când stăm pe stâncă lângă malul mării şi auzim vuietul multor ape, suntem înfricoşaţi de puterea lor. Navele, care arată aşa de mari şi puternice în docuri, când se stârneşte oceanul cu furia lui năpraznică, ele sunt de nimic. Glasul Lui este ca vuietul valurilor mării – un glas al puterii. Puterea aceea arătată în har înseamnă mântuire; arătată în judecată înseamnă osândă veşnică. Putem să trecem din moarte la viaţă auzind glasul Lui acum. El poate vorbi sufletului nostru şi într-o clipă ne dă o inimă nouă. Domnul Isus spune: „vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta vor învia” (Ioan 5.25). Auzind glasul Lui şi crezând cuvintele Lui vom trăi. În curând poporul Lui va auzi acel glas chemându-i sus: „căci Însuşi Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (1 Tes. 4.16-17). Uneori credincioşii sunt descurajaţi, dar când glasul acela, ca vuietul unor ape multe va răsuna din cer „scoală-te iubito, frumoaso, şi vino” (Cânt. Cânt. 2.13), într-o clipă vom fi răpiţi ca să ne întâlnim cu El în văzduh.
„Faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui” (v.16). „Dar pentru voi care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Dreptăţii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). Când Saul din Tars a fost doborât la pământ, să ne amintim că el a văzut o lumină mai presus de strălucirea soarelui. Era gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Pe aceasta a văzut-o şi Ioan şi a căzut la picioarele Lui. Dar El şi-a pus mâna dreaptă peste Ioan şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (v.17-18). Ce este moartea? Este trupul lipsit de duh. Trupul fără duh este mort. Nu există în Biblie ceva de genul somnul sufletului. Duhul omului nu este în mormânt. Trupul coboară în mormânt, dar duhul este în lumea nevăzută. Hadesul (Locuinţa morţilor) este condiţia duhului fără trup. Hristos are cheia şi a morţii şi a Hadesului.
În versetul 19 avem o întreită diviziune a Cărţii Apocalipsa: „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele” sau „după aceste lucruri”. „Lucrurile pe care le-ai văzut sunt lucrurile din capitolul 1” – prima diviziune a Cărţii Apocalipsa. „Lucrurile care sunt” urmează în cele două capitole şi fac a doua diviziune. „Lucrurile care sunt” au a face cu dispensaţia actuală. Cele şapte Biserici ne dau o imagine a istoriei întregii Biserici mărturisitoare, de la perioada apostolică până la venirea Domnului Isus. Aceste două capitole zugrăvesc condiţia Bisericii pe pământ, în şapte perioade distincte. Istoria Bisericii sfârşeşte la răpire, când Isus vine ca Steaua strălucitoare de dimineaţă. Evenimentul acesta încheie prezenta dispensaţie. „Lucrurile care vor fi după aceste lucruri” – capitolul 4 la sfârşit – alcătuieşte cea de-a treia şi ultima diviziune a cărţii, lucrurile care vor avea loc după ce istoria Bisericii se termină: marea strâmtorare (necazul cel mare), Împărăţia milenară, şi starea veşnică.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/