Categorie: Invataturi biblice
Evident, e o pricină de adâncă părere de rău că pentru mulţi credincioşi Cartea Apocalipsei pare să fie ce n-a intenţionat Dumnezeu să fie: o carte pecetluită. Cartea lui Daniel trebuie să fie pecetluită până la timpul sfârşitului (Daniel 12.9), dar pentru Apocalipsă este scris: „Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (cap. 22.10). Este evident că această parte a Sfintelor Scripturi a fost dată pentru învăţătură şi zidire, dar aşa de mulţi din poporul Domnului se lasă să fie jefuiţi de binecuvântare, ignorând-o.
E destul de semnificativ faptul că ea e singura carte din Biblie care începe şi se sfârşeşte cu o binecuvântare rostită peste cei care o citesc şi păzesc ce este scris în ea (cap. 1.3; 22.7). Negreşit, Dumnezeu n-a vrut să-şi bată joc de noi făgăduind o binecuvântare celor care păzesc ce nu speră să înţeleagă! Numai necredinţa judecă aşa. Credinţa se desfată însuşindu-şi fiecare parte din scrierea sfântă. Ea găseşte că „totul este limpede pentru cine are pricepere”.
Adevăratul titlu ne este dat în versetul introductiv, şi anume: „Descoperirea lui Isus Hristos”, nu „Descoperirea Sfântului Ioan, Divinul”. Nu există nici o autoritate documentară pentru denumirea aceasta şi se arată tuturor foarte bine ce mult au regresat editorii de la primele principii. Ioan era un sfânt, cum toţi credincioşii sunt sfinţi. El nu era divin! Un astfel de titlu l-ar fi uluit peste măsură. Şi cartea nu este descoperirea lui Ioan sau a oricărui alt sfânt al lui Dumnezeu. Ea este descoperirea lui Hristos Isus însuşi.
Cuvântul redat „descoperire” şi uneori „apocalipsă” înseamnă exact dezvăluire, sau arătare. Astfel, această carte este descoperirea Domnului nostru Isus Hristos. El este marea ei temă. Ea Îl înfăţişează ca Fiu al omului în mijlocul bisericilor din timpul dispensaţiei de faţă, şi ca Judecător şi Împărat în dispensaţia viitoare. Dacă vreţi să învăţaţi să-L preţuiţi mai mult pe Hristos, citiţi cartea aceasta des şi cu rugăciune. Ea Îl descoperă pe Mielul lepădat, spre a domni curând în slavă – Mielul pe tron.
Observaţi că titlul nu este la plural. Oamenii vorbesc adesea de cartea Descoperirilor. Nu există aşa ceva în Biblie. Ea este Descoperirea – binecuvântată, neîntreruptă; manifestarea unicului Fiu al lui Dumnezeu, Proorocul uns, Preotul şi Împăratul. Revelaţia este cartea de încoronare a Bibliei. Ea e Piatra din capul unghiului a lui Zaharia 4.7 care completează şi încoronează întreaga piramida minunată a Adevărului.
În această mare piramidă, Pentateucul lui Moise formează fundaţia solidă. Pe ea este zidită Istoria Legământului. Apoi Psalmii şi Cărţile Poetice. Apoi seriile profetice ale Vechiului Testament. Mai apoi avem Evangheliile şi Faptele. Apoi Epistolele, cu adânca lor învăţătură spirituală; şi, spre a completa glorioasa structură, această ultimă, solemnă şi preţioasă carte, Revelaţia (Apocalipsa), unind tot restul cu gloria ce avea să fie în curând descoperită, a lui Dumnezeu.
Or, dacă vă gândiţi la Sfânta Scriptură ca formând un mare cerc de aur al adevărului, începem cu Geneza, cartea începuturilor, continuăm cu Testamentele şi ajungem la Apocalipsa – cartea ultimelor lucruri; şi iată, găsim în ea o potrivire care desăvârşeşte inelul inspirat! Cuvântul lui Dumnezeu este un cerc absolut perfect, neîntrerupt şi de nestrăpuns.
O comparaţie a Genezei cu Apocalipsa va lămuri repede lucrul acesta şi va arăta cum avem exemplele în Geneză iar desăvârşirea adevărului în Apocalipsă: într-o carte începutul, în cealaltă împlinirea.
Geneza ne redă facerea omului şi a pământului. Apocalipsa ne prezintă un cer nou şi un pământ nou.
Geneza ne arată paradisul pământesc, cu pomul vieţii şi râul binecuvântării, pierdute prin păcat. Apocalipsa ne arată Paradisul lui Dumnezeu şi Pomul vieţii, cu râul curat al apei care iese din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului – Paradisul recâştigat prin ispăşirea lui Hristos.
În Geneza vedem pe primul om şi pe soţia lui stăpânind peste toată creaţia lui Dumnezeu. În Apocalipsă privim la al Doilea Om şi la Mireasa Lui domnind peste o lume răscumpărată.
În Geneză ni se spune despre primul miel sacrificat simbolic. În Apocalipsă Mielul cândva sacrificat stă în mijlocul tronului.
În Geneză aflăm despre începutul păcatului, când Şarpele a pătruns prima dată în grădina desfătării ca să înşele pe Adam şi Eva cu vicleniile lui. În Apocalipsă acel Şarpe vechi, numit Diavolul şi Satan, este aruncat în iazul cu foc.
În Geneză avem primul ucigaş, primul poligam, primul beţiv, etc. În Apocalipsă, astfel de oameni care refuză să accepte harul lui Dumnezeu în Isus Hristos, sunt îndepărtaţi pe vecie de la faţa Lui.
În Geneză am văzut ridicarea Babelului sau Babilonului. În Apocalipsă suntem chemaţi să-i contemplăm osânda.
Geneza ne arată cât necaz, durere, moarte şi lacrimi – însoţitorii inevitabili ai păcatului şi răzvrătirii – au intrat în lume. Apocalipsa nu se încheie până nu vedem pe Dumnezeu ştergând toate lacrimile şi primind pe răscumpăraţii Lui într-un cămin, unde păcat, moarte, durere şi necaz nu vor intra niciodată.
Şi am putea continua aşa un ceas, punând în contrast şi comparând aceste două cărţi, dar cred că am citat îndeajuns ca să stârnesc interesul fiecărui credincios să studieze singur. Ce aflăm noi înşine din Bibliile noastre în prezenţa lui Dumnezeu e mult mai valoros decât ne dă altcineva. Noi putem învăţa unul de la altul, dar cel mai bine e să nu ne punem chezaşi pentru nimic, ci – ca moabita Rut – „să batem ce am cules” prin meditaţie şi rugăciune.
Înainte de-a examina cu atenţie versetele introductive ale acestei remarcabile cărţi, e bine să scoatem în evidenţă că există trei opinii distincte asupra Apocalipsei, prezentate de cei ce au pe inimă s-o comenteze sau s-o explice. În general ei sunt cunoscuţi ca Preterişti (adică se referă la trecut), Istorici şi Viitorologi. Fiecare din cele trei sisteme de interpretare poate fi împărţit în variate şcoli conflictuale, dar numele exprimă punctul de vedere principal în fiecare caz.
În general Preteriştii (şcoala trecutului) văd foarte puţin în carte dincolo de un ciudat document religios-politic, scris probabil de vreo persoană necunoscută, care şi-a luat numele de Ioan ca să-şi acrediteze scrierea – sau vreun alt Ioan decât apostolul cu acest nume al cărui real obiectiv a fost să-şi mângâie fraţii credincioşi într-un timp de mare prigoană sub unul din împăraţii romani, zugrăvind rezultatul final al cumplitului conflict ca o mare biruinţă pentru sfinţi, sfârşind cu răsturnarea păgânismului şi recunoaşterea cetăţii slăvite a lui Dumnezeu în locul păgânismului.
Şcoala Istorică vede în însemnatele evenimente ale ultimilor 900 de ani îndeplinirea peceţilor, trâmbiţelor şi potirelor, şi alte viziuni ale cărţii. Potrivit cu aceasta, nu poate fi o înţelegere posibilă a Apocalipsei fără cunoaşterea deplină a istoriei naţiunilor cuprinse în creştinătate, sferă unde autoritatea lui Hristos este nominal recunoscută. Multe şi variate sunt şcolile de interpretare întemeiate pe această supoziţie sau ipoteză.
Viitorologii consideră în general că cea mai mare parte a cărţii se aplică la o perioadă cu totul viitoare şi că numai primele trei capitole se referă la actuala dispensaţie a Bisericii. Unii viitorologi extremişti chiar înlătură aceste capitole sau amână aceste capitole la sfârşitul timpurilor şi astfel nu văd deloc Biserica în Apocalipsă.
Pe măsură ce încercăm să explicăm Apocalipsa, se va vedea că poziţia noastră coincide cu cea a viitorologilor menţionaţi mai sus, dar ne rezervăm pentru o expunere ulterioară a temeiului pe care se bazează această opinie.
Întorcându-mă din nou la text, notăm în versetul unu, că Descoperirea lui Isus Hristos a fost dată de Tatăl Fiului Său, aşa cum David i-a descoperit lui Solomon toate planurile lui în legătură cu zidirea templului. Dumnezeu este reprezentat ca sfătuindu-se cu Fiul Său Isus Hristos privind „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând”, fiind bucuria inimii Lui să le comunice slujitorilor Săi. Un înger devine mediumul ce face cunoscut aceste lucruri iubitului apostol Ioan, ce urmează să rămână în Biserică până la venirea Domnului – adică linia lui de slujire ne duce până la acel eveniment binecuvântat. Notaţi deci ordinea prin care revelaţia a coborât la noi: Dumnezeu i-a dat-o lui Isus Hristos; prin îngerul Său, Isus a trimis-o lui Ioan ca să arate slujitorilor Lui lucrurile viitoare.
Se spune apoi că le-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Cartea aceasta este o carte a simbolurilor. Dar cercetătorul atent al Cuvântului nu are nevoie să-şi pună la contribuţie ingeniozitatea lui ca să priceapă semnificaţia simbolurilor. Se poate formula ca principiu de primă importanţă că fiecare simbol folosit în Apocalipsă este explicat sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie. De aceea, cine vrea să aibă gândul lui Dumnezeu cu privire la această parte a Cuvântului Său, trebuie să studieze cu seriozitate şi rugăciune toate celelalte părţi ale Scripturii. Fără îndoială, iată de ce o atât de mare binecuvântare este rezervată celor ce citesc şi aud cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea (v.3).
Versetele de la 4 la 8 cuprind salutări. Cartea este adresată în mod deosebit, ca o mare epistolă generală, „celor şapte biserici din Asia”. Prin termenul „Asia” nu trebuie să înţelegem continentul care poartă acum acel nume, nici chiar când vorbim de Asia Mică, ci o provincie atribuită consulilor romani din vechime era în mod deosebit numită „Asia”. În zilele lui Ioan erau multe biserici creştine deja stabilite în acea provincie, şi din acestea, şapte au fost alese ca să li se adreseze în mod deosebit. Dacă întreabă cineva de ce acestea şapte au fost selectate în mod preferenţial faţă de altele, de pildă Colose sau Hierapolis unde existau importante biserici, răspunsul meu este că poziţia geografică a acestor biserici era conformă cu viziunea prezentată în versetele 12-18. Ele alcătuiau un cerc închis în mijlocul căruia Hristos era privit de văzător, stând în haina Lui preoţească şi observând tot ce avea să urmeze.
Dar era mai mult decât atât: condiţiile interioare ce dominau în aceste biserici zugrăveau starea întregii sfere a legământului creştin în şapte perioade distincte, de la zilele apostolice până la încheierea mărturiei pe pământ. Însăşi numele celor şapte cetăţi, fiind interpretate, ne ajută să clarificăm acestea. Altfel spus, ele devin chei ale perioadelor cărora li se aplică. Dar dovada aceasta este rezervată pentru următoarele trei cuvântări.
Observaţi cum cele trei Persoane ale Sfintei Treimi se unesc la salutare. „Cel ce este”, „Cel ce era” şi „Cel ce vine” este Iehova. Acesta este sensul exact al numelui mistic comunicat lui Moise. „Iehova” este un nume compus format din trei cuvinte: prima semnificaţie „El este”, a doua „El era”, a treia „El va fi” sau „va veni”. Iehova este Dumnezeul întreit, deci Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt de asemenea chemaţi cu acest nume. Dar în pasajul de faţă este clar că Dumnezeu Tatăl este avut în vedere. Duhul vine înaintea noastră în fraza următoare: „şi de la cele şapte Duhuri care sunt în faţa tronului Lui”. Dacă este greu de înţeles cum unul, veşnicul Duh Sfânt poate fi astfel descris, să ne întoarcem la Isaia 11.1-2. Acolo citim despre cele şapte Duhuri care se odihnesc peste Odrasla lui Iehova, Domnul nostru Isus Hristos. Notaţi ordinea dată:
- Duhul Domnului
- Duhul Înţelepciunii
- Duhul Priceperii
- Duhul de Sfat
- Duhul Puterii
- Duhul Cunoştinţei
- Duhul Temerii de Dumnezeu
Avem aici un singur Duh, în plinătatea înşeptită a puterii Sale. Cifra şapte, menţionată atât de des în această Carte, este numărul desăvârşirii, şi aşa este folosită aici. Apoi, odată cu Tatăl şi cu Duhul, avem pe Isus Hristos ca „Martor credincios” când era pe pământ, „Cel întâi născut dintre morţi” în învierea slavei şi „Domnul împăraţilor pământului” când va veni iarăşi să domnească.
Nu e de mirare că o izbucnire de laudă şi închinare urmează acestei depline revelaţii a gloriilor Lui: „A Lui care ne iubeşte, care ne-a eliberat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”. Inima lui Ioan era plină de adorare şi nu mai putea să tacă. Adorarea şi lauda erau rezultatul spontan al contemplării Persoanei şi atribuţiilor lui Isus Hristos ca Proroc, Preot şi Împărat.
Apoi ni se vesteşte fericita ştire a venirii Lui din nou. El se va întoarce – nu ca un prunc născut de o femeie, ci ca Cel slăvit care coboară din cer; şi, printr-un miracol fantastic, orice ochi Îl va vedea, în timp ce „toate seminţiile ţării se vor boci din cauza Lui”. Sunt încredinţat că acesta este adevăratul sens şi se referă la Zaharia 12, unde toate triburile Israelului restaurat sunt văzute de proroc bocind lepădarea lor trecută a Hristosului şi plângându-şi nebunia, în timp ce aşteaptă întoarcerea Sa. Ioan vorbeşte tuturor bisericilor când strigă în extaz: „Da! Amin!”. Strigă şi inima noastră acelaşi strigăt fericit de bun venit? Sau nu sunteţi pregătiţi să-L întâmpinaţi şi vă îngrozeşte întoarcerea Sa?
În versetul 8 vorbeşte Fiul şi acum El Însuşi afirmă că este Iehova. Una pe vecie cu Tatăl. El este Alfa şi Omega – prima şi ultima literă a alfabetului grec – începutul şi sfârşitul: El a creat toate lucrurile. El le va lichida pe toate şi va aduce ceruri noi şi un pământ nou. El este, a fost şi va fi El Shaddai – Atotputernicul, care S-a arătat lui Avraam în vechime.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/