Categorie: Invataturi biblice
Capitolele acestea formează o viziune unită, zugrăvind scenele finale ale dispensaţiei judecăţii. Apocalipsa este o carte a judecăţii şi, în timp ce poate să pară foarte pesimistă când ne ocupăm cu scene atât de înfricoşătoare, la sfârşitul ei însă totul va străluci. Cartea nu se încheie înainte ca cerurile noi şi pământul cel nou să fie înfăţişate, când dreptatea va locui de-a lungul unei eternităţi fericite. Dumnezeu a dat aceste descoperiri în această carte din bunătate faţă de noi, pentru ca prin ele să fim înştiinţaţi de ce se află înaintea acestei lumi vinovate, şi să evităm orice formă a apostaziei, pe care în curând El va veni să o judece.
Cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, tratate de cap.16, sunt dintre judecăţile celei de-a doua jumătăţi a perioadei Necazului celui Mare. Aceste judecăți ce vor cădea peste împărăţia fiarei şi sfera dominaţiei specifice a lui Antihrist au un caracter intensiv, pe măsură ce se apropie sfârşitul.
Ultima dată am spus că există o ceată distinctă de sfinţi în cer, care răspundeau ”cu glas ca un vuiet de ape mari” către cei 144.000 de israeliţi ce stăteau pe muntele Sion, pe pământ. În cap.15 scena se schimbă. Profetul vede ce va fi în cer, şi apoi vede această ceată ce precede viziunea lui: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu. Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei şi ai numărului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu şi cântarea Mielului: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” ” (cap.15.v.1-3). Această ceată răscumpărată care stă pe marea de sticlă, având harfele (alăutele) lui Dumnezeu, nu trebuie confundată cu Biserica dispensaţiei prezente. Ei cântă cântarea lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu şi cântarea Mielului. Este clar că sunt israeliţi. Cântă cântarea lui Moise care este sărbătoarea biruinţei lui Iehova asupra vrăjmaşilor lui Israel şi cântarea Mielului care este cântarea răscumpărării. Ei sunt cei ce au fost ucişi de slujitorii ultimei mari puteri apostate, dar care au fost înviaţi din morţi şi răpiţi la cer în timpul perioadei Necazului. Poate că sunt identici cu cei doi martori din cap.11. Totuşi, ei sunt cel puţin ca ei în aceste particularităţi, că au fost credincioşi pe pământ şi din cauză că au dat mărturie, au fost omorâţi. Acum sunt văzuţi înviaţi din morţi şi răpiţi la Dumnezeu şi la tronul Său. Ca şi bătrânii, ei au în mâini harfele lui Dumnezeu şi sunt o ceată de închinători.
Ei stau pe marea de sticlă, amestecată cu foc. Aceasta corespunde cu marea de aramă din templul lui Solomon, şi cu ligheanul de aramă din curtea cortului. Putem vedea în toate acestea imaginea Cuvântului lui Dumnezeu, necesar curăţirii; în cer însă, cristalizată, marea de sticlă este locul unde stau sfinţii glorificaţi, ca să laude pe Cel ce i-a răscumpărat pentru Sine şi i-a făcut curaţi pentru totdeauna. Sticla este amestecată cu foc, din cauza încercării de foc prin care aceşti martiri au trecut.
În v.3 se spune despre „Împăratul neamurilor”. Aceşti glorificaţi martori ai puterii Lui salvatoare Îl laudă pe Dumnezeu şi Îl adoră pentru dreptatea Lui şi pentru adevăr, recunoscând dreptatea căilor Lui şi sfinţenia Persoanei Lui. Din cauza aceasta, naţiunile vor veni şi I se vor închina în ziua când judecăţile Lui vor fi împlinite. Nu harul lui Dumnezeu va aduce naţiunile să-I recunoască autoritatea şi să I se închine, ci „când se împlinesc judecăţile pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9). Scriptura nu învaţă nicăieri că întreaga lume se va întoarce la Dumnezeu prin predicarea Evangheliei în acea dispensaţie. Lumea se va întoarce în cele din urmă, dar numai după ce porţiunea necredincioşilor va fi fost curăţită prin judecată, iar rămăşiţa ce va fi lăsată pentru Împărăţie, va da glorie Dumnezeului cerului.
În v.5 avem o altă „deschidere” a minunatei cărţi: „După aceea, am văzut deschizându-se în cer templul cortului mărturiei”. Expresia „cortul mărturiei” îl aduce din nou pe Israel înaintea noastră şi ne aminteşte că aceste judecăţi sunt ca să se împlinească legământul lui Dumnezeu cu vechiul popor Israel, când va fi adusă pedeapsa peste cei ce i-au asuprit cu necazuri. „În ziua aceea voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui” (Zaharia 12.3). De aceea naţiunile care şi-au exprimat ura împotriva lui Israel nu pot scăpa de mânia lui Dumnezeu.
Templul şi cortul mărturiei din ceruri fiind deschise, Ioan spune: „Şi din templu au ieşit cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una dintre cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline cu mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor. Şi templul s-a umplut de fum, din gloria lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri” (v.6-8). Aceşti şapte îngeri trebuie să desăvârşească mânia lui Dumnezeu. Ei introduc şi pun capăt cercetării Lui finale în judecată asupra naţiunilor. Atunci se vor împlini multe profeţii de pedepse meritate de care Scriptura este plină. „Dar cel ce vă tulbură, va purta osânda, oricine ar fi el” (Galateni 5.10), spune apostolul Pavel. Dacă aceasta poate fi spus cu privire la sfinţii din perioada Bisericii, cu cât mai mult priveşte pe Israel. Multe suflete din perioada harului au fost tulburate citind în Scriptură ceea ce s-ar putea numi Psalmii blestemelor, pentru că nu pot înţelege strigătul lui David după judecata lui Dumnezeu peste vrăjmaşii Săi, sau rugăciunea lui Israel pentru zdrobirea şi nimicirea vrăjmaşilor lor. Dar, sub guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu, acele naţiuni care au asuprit şi au căutat distrugerea poporului Său, trebuie să fie ele însele pedepsite de mânia Lui.
Joseph Cook spune cum un nobil, stând de vorbă cu un slujitor al Evangheliei, reclama că Psalmii blestemelor nu i se păreau deloc în armonie cu spiritul creştinismului. Era tocmai la începutul Războiului Civil. În timp ce vorbeau, li s-a adus un ziar şi acel slujitor a citit: „Armata Federală înaintează spre Richmond”. „Foarte bine, a exclamat celălalt; sper că îl va distruge”. „Acesta este un psalm al blestemelor” – a răspuns slujitorul. Fapt este că dorinţa ca dreptatea să triumfe şi nedreptatea să fie răsturnată corespunde deplin cu gândul lui Dumnezeu. Este în joc gloria lui Dumnezeu. Dreptatea Lui impune pedeapsa nedreptăţii, şi în lumea aceasta, şi în cea viitoare. El nu se scuză că se poartă astfel cu cei nedrepţi, și nici slujitorii Lui nu au nevoie să-L scuze.
Versetul 8 arată că atunci când cei şapte îngeri se pregătesc să plece să execute îngrozitoarea lor misiune, în cer va fi o intensă îngrijorare. Templul este înfăţişat umplându-se de fum din gloria lui Dumnezeu şi din puterea Lui, iar omul, deşi răscumpărat, este reprezentat stând afară, cu teamă, aşteptând evenimentele. Atunci un glas mare s-a auzit din templu, spunând celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi potirele lui Dumnezeu pe pământ” (cap.16.1). Ca şi în cazul celor şapte trâmbiţe, şi într-o anumită măsură a celor şapte peceţi, vă mărturisesc că nu sunt în stare să spun cât de mult trebuie luat simbolic şi cât ad-literam în aceste înşeptite serii de judecăţi. Ştim că Apocalipsa este o carte de simboluri şi totuşi aici este posibil să fie o mare parte de adevăr ad-literam, iar aceste judecăţile literale pot fi intim legate cu cele simbolice. Nimeni dintre cei ce vor citi cu atenţie acest capitol nu vor putea să nu observe ce strâns sunt legate potirele mâniei, în rezultatele lor asupra pământului, cu plăgile care au căzut peste Egipt, ce pregăteau izbăvirea lui Israel. Acum Dumnezeu este iarăşi gata să scape pe poporul Său, şi de data aceasta pentru ultima oară. Golirea acestor potire zugrăveşte, într-o largă măsură, vai-urile care au căzut peste împărăţia lui Faraon. Dar, descrierile pot fi luate simbolic mai degrabă decât literal; sau poate amândouă interpretările se unesc.
„Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oameni, care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (cap.16.2). Aceasta corespunde cu plaga din Egipt, când Dumnezeu a lovit pe om şi animale cu bube şi furuncule. Poate că simbolizează o plagă spirituală, care va cauza celor ce au primit semnul fiarei şi s-au închinat chipului ei o supărare la fel de mare ca şi suferinţa fizică ce ar urma unor astfel de bube dureroase pe corpurile oamenilor. Sfera acestei plăgi este pământul; şi ea corespunde cu prima trâmbiţă (cap.8). Se poate observa că, în timp ce sfera este aceeaşi, judecata este mult mai grea.
În acelaşi fel, potirul celui de-al doilea înger se leagă de trâmbiţa celui de-al doilea înger ce afectează marea. Din nou avem o intensitate crescândă, pentru că în cap.16.3 citim: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare”. Ce scenă de moarte şi groază, fie că ne-o închipuim fizică, sau spirituală, sau amândouă. „Toţi cei ce mă urăsc, iubesc moartea” (Proverbe 8.36). Şi astfel moartea este partea celor ce au refuzat viaţa care este în Isus Hristos.
„Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge” (cap.16.4). Deci râurile şi izvoarele de apă au fost afectate. Izvoarele vieţii au fost distruse, ca în plaga ce a căzut peste Egipt, iar râul s-a făcut sânge. Iar în versetele 5-7, dreptatea lui Dumnezeu în purtarea Sa cu cei ce au măcelărit pe slujitorii Lui este deplin proclamată: „Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici”. Şi am auzit un glas zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!”. Fiecare persoană dreaptă îşi va adăuga „Aminul” său, pentru că Dumnezeu este drept în toate căile Lui, fie în har, fie în judecată.
Al patrulea potir al îngerului este turnat peste soare şi, la fel ca și la sunetul celei de a patra trâmbiţă, a treia parte din soare a fost lovită. Dar, din nou vedem o intensitate crescândă în judecată față de seria trâmbiţelor, pentru că „soarelui i s-a dat putere să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogorâţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii; şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă”. Soarele este suprema sursă de lumină şi aceasta sugerează că ceea ce ar fi trebuit să fie spre mângâierea omului a ajuns un blestem şi instrument al unei suferinţe amare. Dar, deşi chinul lor era aşa de mare, oamenii nu sunt aduşi la pocăinţă prin pedeapsă. Numele lui Dumnezeu este hulit şi făpturile Lui refuză să-I dea glorie. Acesta este un solemn considerent pentru cei care propovăduiesc că pedeapsa este în realitate singura metodă de trezire şi ea este întotdeauna corectivă.
Următoarea secţiune intensifică judecata în mod remarcabil. Când cel de-al cincilea înger îşi varsă potirul pe scaunul fiarei, lovind astfel ultima mare Confederaţie în centrul ei, umplând împărăţia lui cu întuneric, citim că „oamenii îşi muşcau limbile de durere şi blestemau pe Dumnezeul cerului din cauza suferinţelor şi bubelor lor, dar nu se pocăiau de faptele lor”. Întunericul şi chinul nu înmoaie inimile oamenilor sau să-i determine să-şi mărturisească păcatele. Însăşi suferinţa lor îi aţâţă să blesteme mai mult pe Dumnezeu. Şi astfel după cum ne-a spus Domnul nostru, în întunericul cel mai crunt al eternităţi pierdute va fi nu numai plâns şi bocet, ci şi scrâşnirea dinţilor, ceea ce implică mânie şi indignare împotriva lui Dumnezeu. Cu caracter de permanenţă, cel ce leapădă pe Hristos rămâne vinovat de un păcat veşnic, şi pedeapsa veşnică îi urmează în mod necesar.
La sunetul trâmbiţei celui de-al cincilea înger, se spusese că „groapa adâncului s-a deschis şi fumul s-a ridicat din groapă, ca fumul unui cuptor mare, şi soarele şi aerul s-au întunecat din cauza fumului din groapă” (cap.9.2). Aceasta explică întunericul care a umplut împărăţia fiarei atunci când potirul celui de-al cincilea înger a fost vărsat peste reşedinţa fiarei. Este întunericul adus de amăgirea demonică.
Ajungem la o parte mult discutată în aceşti ani trecuţi de război sângeros (primul război mondial). De multe ori s-a ridicat întrebarea dacă acest război mondial reprezintă conflictul de la Armaghedon prezis în Biblie. Învăţătorii care se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu au dat asigurări în mod invariabil că, în timp ce acest război poate fi considerat ca pregătind scene pentru Armaghedon, el nu poate fi acel mare conflict în sine. Armaghedonul este o localitate bine definită în ţara Palestinei. Cuvântul înseamnă „muntele Meghido” şi se referă la muntele care domină valea Esdrelon – marea câmpie a lui Izreel în partea de nord a Palestinei, despre care Napoleon Bonaparte spunea că ar fi un câmp ideal de bătălie pentru toate armatele lumii. Acolo se va da ultima mare bătălie, exact înainte de apariţia Domnului în glorie.
Şi acest al şaselea potir al îngerului urmează: „Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit. Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos, trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ; ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Duhurile cele rele i-au strâns în locul care se cheamă pe evreeşte Armaghedon” (cap.16.12-16). Atunci când Eufratul va fi secat, „calea împăraţilor Răsăritului va fi deschisă”. Cine sunt împăraţii Răsăritului? Unii spun că sunt zece seminţii pierdute ale lui Israel care se întorc în ţara lor; alţii, spun că sunt dominioanele din Persia, Afganistan şi altele. Semnificativ este faptul că, cuvântul redat prin „răsărit”, în realitate este „soare răsare”. Este doar o coincidenţă că, de un mileniu cel puţin, Japonia a fost cunoscută ca „împărăţia de la răsăritul soarelui”? Nu-i posibil ca rasele mongolice, probabil aliate cu India, să fie împăraţii de la Răsărit, înfăţişate aici că participă la conflict împreună cu puterile din apus? Astfel, întreaga lume va fi aruncată în acest război sângeros, şi toate naţiunile vor fi adunate să lupte împotriva Ierusalimului. Acest mare conflict mondial va fi rezultatul direct al lucrării demonilor, pentru că se spune că trei duhuri necurate, ca nişte broaşte, au ieşit din gura balaurului, fiarei şi profetului mincinos – miracole lucrate de demoni – care cercetează împărăţiile pământului ca să le strângă la luptă în ziua cea mare a Dumnezeului Atotputernic. Acesta va fi marele conflict final al Armaghedonului, locul unde se vor întâlni în încercarea de a rezolva problemele finale.
Observăm că există o paranteză în v.15, care anticipează potirul al şaptelea. Este glasul Domnului Însuşi: „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”. Timpul arătării Sale este foarte aproape. El vrea ca cei ce Îl așteaptă să vegheze şi să-şi păstreze hainele nepătate, de teamă să nu fie daţi de ruşine faţă de cei necredincioşi. Nepătaţi vor fi cei ce se păzesc de părtăşia cu mişcările din ultimele zile inspirate de Satan şi cei ce umblă cu Dumnezeu într-o despărţire sfântă de potopul de nelegiuire, după cum sunt îndrumați de Cuvântul Său. Glasul acesta este și pentru noi, ca şi pentru sfinţii din zilele viitoare.
Potirul celui de-al şaptelea înger este vărsat în văzduh: „Şi din templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru că această urgie era foarte mare”.
sursa: https://catalin67.wordpress.com/