Categoria: Incercarea credintei
“Caci, cu privire la Christos, voua vi s-a dat harul nu numai sa credeti in El, ci si sa patimiti pentru El, si sa duceti, cum si faceti, aceeasi lupta pe care ati vazut-o la mine si pe care auziti ca o duc si acum.”
( Filipeni 1, 29.30 )
Pasajul biblic citat aduce o noua lumina asupra problemei suferintei umane, o lumina greu de inteles si de acceptat la prima vedere. Desi apostolul Pavel se refera aici in mod concret la acele suferinte care vin asupra omului datorita statorniciei in credinta, putem extinde afirmatia apostolului asupra suferintei umane in general.
De ce este atat de greu de “digerat” o astfel de afirmatie ? Daca apostolul ar fi vorbit despre suferinta ca despre o pedeapsa divina pentru neascultarile noastre, am fi inteles. Daca el ar fi vorbit despre suferinta ca despre un blestem adus de pacat si de care nu putem scapa in aceasta viata, de asemenea am fi inteles. Insa Pavel prezinta suferinta intr-o lumina cu totul noua, vorbind despre ea ca despre un har, o favoare nemeritata, un privilegiu oferit de Dumnezeu omului muritor. Deoarece in pasajul citat este vorba de crestini, am putea spune ca pentru un crestin suferinta este un drept – dreptul la suferinta…
Suferinta – o favoare nemeritata ? Un privilegiu ? Un drept al celui ce a luat asupra lui Numele lui Christos ? Nu-i asa ca e greu de acceptat o asemenea idee ?
Astazi se vorbeste si se scrie mult despre drepturile omului. Un clip TV care promoveaza protectia consumatorului contine urmatoarea replica: “Sunt cetatean european si am drepturi.” Suntem invatati la tot pasul ca in calitate de cetateni ai unei tari, de membri ai unei organizatii sau ai unei biserici, avem drepturi pe care le putem revendica. Si nu e nimic rau in asta !
La putin timp dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, statele lumii adunate sub umbrela ONU, avand proaspete in memorie ororile razboiului si ale Holocaustului, au adoptat si proclamat prima Declaratie Universala a Drepturilor Omului. Evenimentul a avut loc la Paris pe data de 10 decembrie 1948.
Declaratia proclama, printre altele, dreptul la viata , libertate si securitate personala ( art. 3 ), dreptul la protectia legii ( art. 7 ), dreptul la libera circulatie ( art. 13 ), dreptul la cetatenie ( art. 15 ), dreptul de a te casatori si a intemeia o familie ( art. 16 ), dreptul la libertatea constiintei ( art. 18 ), dreptul la libera exprimare a opiniilor ( art. 19 ), dreptul la intruniri si asociatii pasnice ( art. 20 ), dreptul la munca ( art. 23 ), dreptul la odihna si recreatie ( art. 24 ), dreptul la invatamant ( art. 26 ).
Nu am gasit insa niciun articol in aceasta proclamatie universala in care sa fie vorba de suferinta…
Dincolo de aceasta declaratie universala a drepturilor omului, sunt unii care se lupta si pentru alte drepturi care nu sunt mentionate in acest document:
– Dreptul la moarte prin eutanasiere. Cei ce se lupta pentru recunoasterea acestui drept argumenteaza astfel: Daca avem dreptul la viata, de ce nu am avea si dreptul de a muri atunci cand dorim ? De ce , atunci cand cineva hotaraste sa-si puna capat zilelor, cei din jur fac tot posibilul sa-l opreasca, parca spunandu-i : “Nu-i voie sa faci asta!”? Daca viata ne-a fost data de Dumnezeu, spun sustinatorii dreptului la eutanasiere, inseamna ca viata e a noastra si putem face ce vrem cu ea, putand sa-i punem capat cand dorim.
– Dreptul de a pacatui in mod oficial. Ma gandesc la manifestarile organizate de homosexuali si la incercarile de a legalize prostitutia.
– Dreptul de a consuma droguri. Daca oamenii au dreptul sa consume alcool si tutun, care sunt tot droguri, atunci, spun sustinatorii legalizarii drogurilor, de ce nu am avea voie sa folosim si drogurile care acum sunt interzise ?
Intr-adevar, oamenii cer tot mai multe drepturi… Un singur drept nu-l cere nimeni: dreptul la suferinta. Am intalnit insa o singura exceptie: un crestin care i-a cerut lui Dumnezeu sa-l treaca prin suferinte. Si Dumnezeu l-a ascultat… Insa dupa aceasta experienta, omul a trebuit sa recunoasca faptul ca atunci cand i-a cerut lui Dumnezeu suferinte si incercari, el n-a stiut ce cere.
De ce nu cere nimeni dreptul la suferinta ?
In primul rand pentru ca suferinta vine in viata omului neinvitata. Nu trebuie sa ceri sa suferi, pentru ca suferinta este pretutindeni, la orice colt de strada, in orice imprejurare a vietii.
In al doilea rand, pentru un om echilibrat psihic, suferinta este de nedorit. Ea nu produce nicio placere si nu stimuleaza secretia de endorfine in creierul uman, dimpotriva.
In al treilea rand, majoritatea oamenilor fug de suferinta pentru ca inca nu i-au inteles sensul. Si atunci cand nu intelegi sensul unui lucru, nici nu il doresti.
Problematica suferintei umane este una din cele mai adanci si enigmatice aspecte ale vietii. De milenii, de cand a intrat pacatul pe planeta noastra, oameni simpli sau invatati, filozofi sau oameni religiosi, bogati sau saraci, cu toti s-au intrebat: De ce exista suferinta ? Daca Dumnezeu este atotputernic si iubitor, de ce ingaduie atata suferinta pe pamant ?
Acest “De ce ?” al suferintei fara raspuns i-a aruncat pe multi in bratele ateismului de o nuanta sau alta. Unul dintre acestia a fost Charles Darwin care, neputand sa-si explice prezenta suferintei in natura, a alunecat pe panta necredintei, elaborand o teorie care a atras alte sute de milioane de oameni in acelasi abis al necredintei.
In primavara acestui an ( 2012 )a murit la varsta de 87 de ani William Hamilton, un teolog radical foarte controversat. Crescut intr-o familie baptista, Hamilton a urmat studiile superioare si a devenit un pastor apreciat in biserica lui. Prin anii ’60 insa, el s-a remarcat printr-un articol publicat in revista “Time” , intitulat “A murit Dumnezeu.” Odata cu publicarea acestui articol controversat, el s-a alaturat miscarii “ moartea lui Dumnezeu”, cu un numar mare de adepti in tarile occidentale.
Insa indepartarea lui Hamilton de Dumnezeu nu s-a produs brusc. Primele semne de intrebare cu privire la iubirea si dreptatea lui Dumnezeu au aparut inca de la varsta de 14 ani. Fiind cu inca trei prieteni, acestia s-au hotarat sa confectioneze niste bombe artizanale cu care sa se distreze. Insa, in timp ce lucrau la confectionarea lor, s-a produs un accident teribil in urma caruia au murit doi dintre prietenii lui. Unul era catolic, iar celalalt era episcopalian. Cel de-al treilea , fiul unui ateu, a scapat fara nicio zgarietura…
Marea dilema a lui Hamilton era legata de intrebarea: Cum putea un Dumnezeu atotputernic si iubitor sa ingaduie o asemenea tragedie in care doi crestini pier, in timp ce un ateu supravietuieste ? In urma acelui accident, Hamilton a inceput sa cultive tot mai mult gandul ca Dumnezeu nu mai este activ, ca nu se mai implica in viata oamenilor, gand care l-a condus in final in sanul miscarii “moartea lui Dumnezeu”.
Ideea de baza a acestei miscari este aceea ca Dumnezeu este mort si ca El nu mai actioneaza in lumea noastra. Nu se neaga existenta lui Iisus, nici viata Sa neprihanita care merita luata ca model, nu sunt inlaturate nici invataturile Bibliei care merita sa fie urmate, insa, sustin acestia, Dumnezeu e mort…
Vedeti ? Problematica suferintei umane nu este atat de simpla cum pare. Numai cel care traieste experienta unei suferinte, fie ca e vorba de o suferinta fizica sau sufleteasca, stie ce dileme se nasc in sufleteul sau si cate intrebari fara raspuns ii framanta inima.
Revenind la afirmatia lui Pavel, ne intrebam in mod firesc: Ce l-a determinat pe apostol sa afirme ca suferinta este un har, o favoare nemeritata, un privilegiu, daca vreti, un drept al copiilor lui Dumnezeu ? Sa fie vorba oare de o greseala de tipar in Bibliile noastre ? Sau sa fie vorba de o eroare de traducere ?
Daca doar pasajul citat din Epistola catre filipeni ar fi prezentat suferinta ca fiind un har, am fi putut lua in considerare si aceste posibile explicatii. Insa Biblia ne ofera si alte pasaje asemanatoare, la fel de greu de “digerat” de mintile noastre:
– Romani 5,3.4: “Ba mai mult, ne bucuram chiar si in necazurile noastre, caci stim ca necazul aduce rabdare, rabdarea aduce biruinta in incercare, iar biruinta aduce nadejdea.”
De data aceasta apostolul Pavel vorbeste despre necazuri in general, fara sa se refere in mod special la persecutiile din cauza credintei. Cum este totusi posibil ca un necaz, indiferent din ce directie vine acesta, sa aduca bucurie ? Nu-i asa ca e greu de inteles ?
– 2 Corinteni 12, 7-10: “ Si ca sa nu ma umflu de mandrie, din pricina stralucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un tepus in carne, un sol al Satanei, ca sa ma palmuiasca si sa ma impiedice sa ma ingamf. De trei ori am rugat pe Domnul sa mi-l ia. Si El mi-a zis: “Harul Meu iti este de ajuns, caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.” Deci ma voi lauda mult mai mult cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Christos sa ramana in mine. De aceea, simt placere in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari, pentru Christos; caci cand sunt slab, atunci sunt tare.”
Aici apostolul aminteste de suferinta sa fizica, acel “tepus in carne, un sol al Satanei”, pe care Dumnezeu refuza sa i-l indeparteze, asigurandu-l de prezenta harului Sau. Ceea ce afirma Pavel in acest pasaj este greu de acceptat pentru un om care nu a inteles inca sensul suferintei umane. Faptul ca el ajunge sa se laude cu slabiciunile sale si sa simta placere in mijlocul suferintelor de tot felul denota faptul ca Pavel a ajuns la o noua lumina in privinta suferintei pe care Dumnezeu o ingaduie in viata copiilor Sai.
– Iacov 1,2-4: “Fratii mei, sa priviti ca o mare bucurie cand treceti prin felurite incercari, ca unii care stiti ca incercarea credintei voastre lucreaza rabdare. Dar rabdarea trebuie sa-si faca desavarsit lucrarea, pentru ca sa fiti desavarsiti, intregi si sa nu duceti lipsa de nimic.”
De unde izvoraste aceasta bucurie inexplicabila, aceasta pace profunda si acest echilibru al crestinului in fatza suferintei, indiferent care ar fi aceasta ? Din increderea pe care acesta o are in Dumnezeul sau, increderea ca El va da cu siguranta un sens suferintei. Si daca Dumnezeu este Cel care da sens unui lucru, atunci cu siguranta acel sens este unul bun, conducandu-l pe om mai aproape de El, de cer si de mantuire.
Daca privim suferinta prin aceasta prisma, daca vom fi increzatori ca in mijlocul cuptorului de foc in care ne aflam la un moment dat Dumnezeu nu ne paraseste, ci e cu noi ca sa dea un sens pozitiv suferintei noastre, e numai firesc sa avem aceleasi simtaminte de bucurie, de pace si echilibru pe care le intalnim pe paginile Bibliei.
Nicolae Iorga spunea ca suferinta este chiria pe care o platim vietii. In aceasta viata trecatoare, toti suntem doar niste simpli chiriasi, de aceea nimeni nu e scutit de plata chiriei. Pe buna dreptate, la intrarea unei biserici sta scris urmatorul anunt: “Daca aveti necazuri, intrati si spuneti-ne cum putem sa va ajutam. Daca nu aveti necazuri, intrati si spuneti-ne cum de reusiti.” Se pare insa ca cei care intra in biserica fac parte doar din prima categorie. Si aceasta din simplul motiv ca oameni din a doua categorie nu exista…
Da, suferinta este un har din partea lui Dumnezeu. Dupa o viata traita in imbelsugare, nelipsindu-i nimic din ceea ce isi putea dori un om la data aceea, Solomon declara spre sfarsitul vietii: “ Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetzei inima se face mai buna.” ( Eclesiastul 7, 3 ) Si Solomon, in intelepciunea pe care o primise de la Dumnezeu, stia ce spune. El a inteles ca suferinta e un har divin, un privilegiu si – de ce nu ? – un drept al nostru, al oamenilor pacatosi care cauta mantuirea. Doar in vesnicie vom putea realiza cat de mult ne-a ajutat suferinta sa ne apropiem de Dumnezeu, sa apreciem adevaratele valori, sa iubim mai mult si sa fim mai pregatiti pentru societatea cerului.
Am citit experienta pe care au trait-o doua femei internate intr-un centru pentru batrini din New Jersey. Numele lor era Margarett Patrick si Ruth Eisenberg. La timpul tespectiv, s-a scris si in presa despre cazul lor. Aceste doamne au fost pianiste vestite , care si-au investit viata predand cursuri de pian pentru multi pianisti celebri.
Intre ele insa , existau rivalitati si niciodata n-ar fi acceptat sa cante impreuna. Nimeni nu s-ar fi gandit vreodata ca ar putea sa le auda interpretind o piesa impreuna.
Cu cativa ani in urma insa , fiecare din cele doua doamne pianiste a suferit cate un accident vascular cerebral. Ambele au fost aproape de moarte si ambele au ajuns intr-un scaun cu rotile. Ceea ce le deosebea era partea care le ramasese paralizata in urma recuperarii. Una din ele a ramas paralizata pe partea stanga, iar cealalta, pe partea dreapta.
Aceste doua femei incercate , s-au intilnit in acelasi centru pentru batrini, recomandat de doctorii lor. Cand s-au vazut, au impartasit una alteia dragostea lor pentru pian. Intr-o zi, pe cand erau impreuna in holul acestui centru, s-au asezat cu carucioarele lor langa pianul vechi al acestei institutii si au inceput sa cante.
Degetele lungi ale lui Margarett alunecau pe partea stinga a pianului, in timp ce degetele puternice ale lui Ruth, conduceau melodia, alunecand in partea dreapta a pianului. Dupa ce au cantat o vreme, au incheiat, prabusindu-se una peste cealalta. Margarett si Ruth s-au imbratisat, strangand-o fiecare pe cealalta cu mana sanatoasa.
Prima melodie cantata impreuna a fost o revelatie pentru amandoua si o motivatie pentru a pregati impreuna un intreg repetoriu. Dupa aceea au cantat de multe ori pentru batrinii din acel centru si in spitale pentru veterani. Au fost invitate chiar si la o emisiune de televiziune. Astfel, au ajuns sa fie un motiv de inspiratie pentru toti cei care le-au vazut si auzit cantand.
Una dintre doamne, Margarett, a marturisit: „N-am crezut niciodata ca Dumnezeu ne va folosi in acest fel ! Daca relatiile dintre noi n-au existat o vreme, acum suntem nedespartite. Suntem asa de fericite si multumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi.”
Experienta celor doua doamne pianiste este doar un exemplu de ceea ce poate face Dumnezeu atunci cand ia in propriile Sale maini suferintele noastre, dandu-le un sens. Adevaratele binecuvantari aduse de suferinta noastra le vom intalni doar la finalul luptei, cand, asemenea apostolului Pavel, vom recunoaste ca in aceasta viata , noua ni s-a dat harul nu doar sa credem in Domnul Iisus Christos, ci sa suferim pentru El.
sursa: https://www.loribalogh.ro/