Categoria: Fericirile
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor”
Matei 5, 3
Negarea darwinismului
Cele opt ( după unii comentatori, nouă ) „Fericiri” reușesc să ne șocheze încă de la început. Dacă ele ar fi fost scrise de un scriitor modern, de un scenarist de film sau de un producător de televiziune, ele ar fi sunat cu totul diferit: „Ferice de cei bogați… de cei mereu veseli… de cei prezentabili și influenți… de cei aplaudați și apreciați… de rasele umane superioare…”
Însă Iisus, Fiul lui Dumnezeu, vine și răstoarnă toate concepțiile care au existat și care încă există în lumea noastră cu privire la fericire. Într-o lume care se conduce după principiul: „supraviețuiește cel mai tare”, vine Iisus și afirmă contrariul. Nu cei puternici și bogați supraviețuiesc, ci cei săraci și slabi.
Oricare ar fi înțelesul expresiei „săraci în duh”, prima „Fericire” reprezintă o negare categorică a darwinismului, cu celebra sa teorie a selecției naturale. Potrivit acestei teorii, supraviețuiesc doar cei mai tari, mai dotați și mai adaptați mediului, în timp ce ființele slabe și neadaptate sunt sortite să iasă de pe scena vieții, fiind eliminate în mod natural.
În anul 1863, un văr al lui Darwin, Sir Francis Galton, a lansat o altă teorie discutabilă, care a stat la baza eugeniei de mai târziu. El susținea că, dacă oamenii dotați și talentați s-ar căsători doar cu oameni la fel de dotați și talentați ca și ei, copiii care ar rezulta din aceste căsătorii ar întrece media în privința inteligenței umane. Ideea lui Galton a fost importată în America, dând naștere unei pseudoștiințe numite „eugenie” ( de la grecescul „eu” – „bun” și „genes” – „născut” ), care se ocupă cu factorii care, sub control uman, pot îmbunătăți sau deteriora calitatea rasei umane.
Astfel, în 1923, a fost fondată Societatea Americana Eugenică, iar în 1942 a intrat în vigoare Actul Imigrației, care stabilea cote fixe de imigranți din țările despre care se credea că furnizează ființe umane de calitate inferioară ( mai ales din Europa de sud și Asia ). Președintele Coolidge ( al 30‑lea președinte al SUA ), care și-a dat acordul cu privire la această lege, a declarat pe când era încă vice-președinte: „America trebuie să rămână americană… Legile biologiei arată că nordicii se deteriorează când rasele sunt amestecate”. (1)
Eugenia a avut ca scop eliminarea tuturor ființelor umane „nepotrivite”: bolnave mintal sau cu diferite dizabilități, lăsând în viață doar pe cele care corespundeau unui anumit standard. Ca urmare, au fost sterilizați circa 60 000 de americani. Unii au fost închiși în colonii, fiindu-le interzis să se căsătorească și să aibă copii. Eugeniștii americani încurajau căsătoriile între oamenii dotați și făceau concursuri cu „cea mai reușită familie” sau „cel mai bun copil.”
Încurajați de eugeniștii americani, naziștii germani au dus mai departe conceptul de eugenie. În 14 iulie 1933, Germania nazistă a adoptat legea sterilizării obligatorii, care a fost doar începutul programului eugenic nazist. Acest program urmărea selectarea indivizilor care erau considerați buni pentru procreare și eliminarea tuturor ființelor umane considerate „defecte. ”
După adoptarea legii, în Germania au fost înființate circa două sute de curți de judecată care trebuiau să hotărască ce se va întâmpla cu schizofrenicii, surzii ereditari, alcoolicii, epilepticii, debilii mintali și toți handicapații. Medicii trebuiau să informeze aceste curți în legătură cu pacienții cu astfel de probleme, rezultatul fiind înfiorător.
Între 1933‑1945, s-au făcut circa 400 000 de sterilizări. În anii ’30, circa 400 000 de copii, numiți „bastarzii din Renania”, născuți din mame germane și tati africani, au fost sterilizați pentru a păstra puritatea rasei germane. În 1939 a luat naștere programul „Acțiunea T4” al eugeniei naziste, în urma căruia au fost uciși zeci de mii de oameni considerați nedemni de a trăi.
În lucrarea sa de căpătâi, „Mein Kampf”, Adolf Hitler scria despre eugenie: „Nevoia ca persoanele defecte să fie împiedicate să aibă urmași la fel de defecți este o cerință a rațiunii și, dacă este sistematic realizată, reprezintă cel mai uman act al umanității. Va salva milioane de nefericiți de la suferințe nemeritate și va duce la îmbunătățirea sănătății în general.” (2)
Când medicii naziști au fost aduși la bara de judecată în procesul de la Nurnberg, ei s-au apărat spunând că eugenia a fost folosită și de alte țări înainte de Germania, între acestea numărându-se și America. Din nefericire, medicii naziști aveau dreptate…
Aceasta este lumea în care trăim: o lume care se conduce după sloganul: „Supraviețuiește cel mai tare, cel mai dotat.” Având o astfel de mentalitate, cum să nu ne lase fără grai o „Fericire” care spune exact contrariul: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor”?
„Săraci în duh” sau „slabi de înger”?
Predica de pe Munte a fost rostită probabil la mijlocul celor trei ani și jumătate de activitate publică a Mântuitorului, ceea ce ar corespunde cu vara anului 29 d.Chr. Evanghelistul Luca leagă această predică de alegerea celor doisprezece apostoli după o noapte întreagă petrecută de Iisus în rugăciune ( vezi Luca 6, 12‑26 ). Alegerea celor doisprezece apostoli a reprezentat primul pas în înființarea și organizarea Bisericii, iar „Fericirile” care au fost rostite la începutul Predicii de pe Munte precizează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un om pentru a deveni cetățean al Împărăției lui Dumnezeu.
Dar cum trebuie înțeleasă prima condiție a cetățeniei cerești, așa cum este prezentată în prima „Fericire”? Expresia „săraci în duh” ( după alte traduceri: „săraci cu duhul” ) a fost răstălmăcită de unii cititori ai Bibliei, considerând ca ea se referă la oamenii cu probleme psihice, oamenii slabi de înger.
Dacă astfel ar sta lucrurile, s-ar ridica câteva probleme greu de rezolvat:
– Dacă o condiție a cetățeniei cerești este debilitatea mentală, atunci ce șanse la mântuire au oamenii echilibrați și sănătoși din punct de vedere psihic? Ce ar trebui să facă aceștia din urmă pentru a moșteni și ei Împărăția lui Dumnezeu?
– Cum ar fi putut Domnul Iisus, în calitatea Sa de Domn al Împărăției cerești, să le ceară supușilor Săi un lucru care pe El Însuși nu-L caracterizează? Oricât de mulți și înverșunați ar fi dușmanii Mântuitorului, nimeni nu are curajul să afirme că El, ca Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al omului, nu era pe deplin echilibrat din toate punctele de vedere.
– „Sărăcia în duh” este amintită în prima „Fericire” ca fiind o virtute. Dar nimeni nu poate susține că debilitatea mentală este o virtute.
Este evident că expresia „săraci în duh” nu are de-a face cu sănătatea psihică, ci mai ales cu sănătatea spirituală. Dar cine sunt acei oameni pe care „sărăcia lor în duh” îi recomandă pentru Împărăția lui Dumnezeu? Dacă există oameni „săraci în duh”, concluzia firească este aceea că trebuie să existe și opusul lor: oameni „bogați în duh”. Aceeași logică ne face să înțelegem că cei „bogați în duh” nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, fapt confirmat de solia Martorului credincios către Biserica Laodicea:
„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” ( Apocalipsa 3, 14‑18 ).
De ce oamenii care se consideră pe ei înșiși „bogați în duh” nu au nicio șansă să intre în Împărăția cerurilor? Cauza este una singură: atotsuficiența lor. Acești oameni nu mai simt nevoia să apeleze la harul lui Dumnezeu. Ei au falsa senzație că se pot descurca singuri în fața oricăror provocări ale vieții, simțindu-se capabili să învingă orice ispită.
Din nefericire pentru ei, peste „capacul” atotsuficienței lor, Dumnezeu nu mai poate turna binecuvântările harului Său. Și aceasta pentru simplul motiv că Dumnezeu nici nu vindecă, nici nu mântuie un om care nu simte nevoia și nu dorește să fie vindecat sau mântuit. Principiul liberului arbitru a fost și va rămâne pentru veșnicie un stâlp al guvernării divine.
Pe cei care se consideră „bogați în duh”, dar care în realitate sunt „ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi”, Dumnezeu îi sfătuiește să „cumpere” de la El aurul credinței, hainele albe ale neprihănirii și alifia Duhului Sfânt. Îi sfătuiește, îi îndeamnă, dar nu-i obligă.
Poate că cel mai evident contrast între un om bogat și unul sărac în duh îl întâlnim în Parabola fariseului și vameșului ( vezi Luca 18, 9‑14 ). Doi oameni se află în cel mai sfânt loc de pe pământ: Templul de la Ierusalim, și totuși sunt total diferiți.
Priviți din perspectiva omenească a timpului, unul era sfânt ( fariseul ), în timp ce al doilea era considerat a fi un mare păcătos ( vameșul ). Numai că Dumnezeu nu privește prin lentilele înguste ale prejudecăților și mentalităților omenești. În ochii Săi, nu fariseul cel atotsuficient este cel drept, ci dimpotrivă, vameșul cel huiduit de societate este bine primit.
Primul este prototipul clasic al omului „bogat în duh”, care vine înaintea lui Dumnezeu nu ca să ceară împlinirea unor nevoi, ci doar ca să se laude cu performanțele sale religioase: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele” ( Luca 18, 11.12 ).
Cel de-al doilea, vameșul, se simțea atât de „sărac în duh” încât „sta deoparte și nu îndrăznea nici ochii să și-i ridice spre cer, ci se bătea în piept și zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” ( Luca 18, 13 ).
De fapt, ce înseamnă să fii și să te simți „sărac în duh”? A fi „sărac în duh” nu înseamnă să renunți la propria ta demnitate, ci să fii realist cu privire la starea ta înaintea lui Dumnezeu și să te vezi așa cum te vede El. Înseamnă să renunți la eul tău. Un om care nu se golește de eul său ( nu se leapădă de sine ) nu poate fi umplut cu Duhul Sfânt. În același vas al ființei umane nu încap și eul și Duhul lui Dumnezeu.
A fi „sărac în duh” înseamnă să recunoști că depinzi de alții și ai nevoie de ajutorul lor. Iar când este în discuție propria mântuire, cei „săraci în duh” își pun întreaga speranța în harul lui Dumnezeu, nu în merite și în eforturi personale. A fi „sărac în duh” mai înseamnă să accepți adevărul că nu ești desăvârșit și, în consecință, orice mustrare și încercare de îndreptare venite din afară sunt bine primite.
În esență, prima „Fericire” subliniază marea diferență dintre creștinul autentic, dependent de Dumnezeu, și omul lumesc, al cărui slogan este: „Trebuie să crezi în tine însuți.” Modelul omului de succes modern este omul cu sânge rece, stăpân pe orice situație, prezentabil, harismatic, perseverent, conștient de abilitățile sale, rezistent la critică și capabil să facă față oricăror provocări. Acesta este modelul omului care ajunge în vârful piramidei în toate structurile societății, indiferent dacă vorbim de politică, de afaceri sau de viața Bisericii.
Modelul biblic al omului de succes, dimpotrivă, este omul care-și recunoaște limitele, modest, dar nu fără demnitate, dependent de Dumnezeu și pe deplin conștient că abilitățile sale nu își au izvorul în sine, ci în El, capabil să facă față oricăror provocări, dar nu bizuindu-se pe sine, ci pe ajutorul divin.
Un astfel de om poate că nu va ajunge în vârful piramidei societății, dar cu siguranță că va fi onorat și înălțat de Dumnezeu. Căci este scris: „Oricine se înălță, va fi smerit, și oricine se smerește, va fi înălțat” ( Luca 18, 14 ).
Preferații Domnului
Nu este nicio noutate în afirmația că visul oricărui om este prosperitatea pământească. Orice om râvnește să aibă în această viață, dacă se poate, cât mai mult și cât mai repede. Însă acesta nu este și visul lui Dumnezeu, care privește viața prin alte „lentile” decât ale noastre. Această perspectiva cu totul diferită asupra vieții și asupra valorilor ei o întâlnim prezenta atât de clar în „Fericiri”, care ne vorbesc în mod paradoxal nu de supraviețuirea și fericirea celor tari, bogați și apreciați, ci dimpotrivă, de supraviețuirea și fericirea celor slabi, săraci și disprețuiți de societate.
Citind cu atenție Evangheliile și urmărind activitatea Mântuitorului, putem observa că El nu a fost deloc impresionat de lucrurile pe care noi, oamenii firești, le considerăm avantaje. Pe El nu L-au impresionat nici bogăția, nici poziția socială, nici puterea politică, nici frumusețea sau relațiile oamenilor cu care a avut legătură.
Dacă Iisus a fost impresionat de ceva, atunci putem vorbi de văduva care a aruncat în visteria templului ultimii doi bănuți, de o prostituată gata să fie executată, de o samariteancă cu cinci căsătorii și un concubinaj la activ, de un cerșetor orb, de un vameș corupt, de un lepros fără speranța sau de un paralitic țintuit la pat timp de 38 de ani.
De ce Dumnezeu îi preferă pe cei săraci în duh, pe cei umili și cu inima zdrobită, cei disprețuiți și marginalizați în locul celor „bogați în duh”, a celor atotsuficienți și încrezători în propriile lor forțe? Oare este vorba de părtinire, de subiectivism? Îi iubește El diferit pe oameni?
Categoric nu! Textul de aur al Bibliei ne spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru că oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” ( Ioan 3, 16 ).
Când este vorba de dragoste, Dumnezeu nu este părtinitor. Însă, deși îi iubește la fel pe toți oamenii, totuși El îi prefera pe aceia care răspund iubirii Sale, care au o relație personală cu El, care Îi sunt credincioși și accepta principiile și valorile Sale. Și este numai normal să fie așa.
De ce Dumnezeu îi prefera pe cei „săraci în duh” și nu pe cei „bogați în duh”, deși îi iubește la fel și pe unii și pe alții? Iată câteva motive pentru care Dumnezeu îi prefera pe primii:
– Cei „săraci în duh” manifestă întotdeauna un spirit de dependență de Dumnezeu, fapt ce îi conduce la o relație vie, profundă și permanentă cu El. Cei „bogați în duh”, dimpotrivă, vor să fie independenți și, prin urmare, relația lor cu Dumnezeu este săracă și uneori chiar inexistentă.
– Cei „săraci în duh” nu se bazează pe lucruri, obiecte, bani sau alte valori pământești, ci pe ființe vii: fie oameni, fie Însuși Dumnezeu. Cei „bogați în duh”, dimpotrivă, își pun încrederea în lucruri materiale și în valori efemere.
– Cei „săraci în duh” sunt conștienți de nevoia și de lipsurile lor, fapt care îi face să caute mereu împlinirea acestora în afara lor, la Dumnezeu. Cei „bogați în duh”, dimpotrivă, nu simt aceste lipsuri, își sunt atotsuficienți și, prin urmare, nu caută împlinirea lor în afara cercului îngust al propriei lor existente.
– Cei „săraci în duh” nu intră în competiție cu semenii lor, ci mai degrabă conlucrează și se întrajutorează. Cei „bogați în duh” sunt într-o permanentă competiție cu semenii lor, iar invidia, mândria și răutatea îi însoțesc adesea pe cărările vieții.
– Cei „săraci în duh” sunt capabili să aștepte cu răbdare atingerea unor ținte. Cei „bogați în duh” vor totul acum, dacă se poate.
– Cei „săraci în duh” sunt predispuși să răspundă prompt și plenar chemării Evangheliei, căci nu au multe de pierdut. Cei „bogați în duh”, dimpotrivă, răspund greu chemării Evangheliei sau nu răspund deloc. Nicodim și tânărul bogat sunt două exemple în acest sens.
– Cei „săraci în duh” știu să facă deosebirea între ceea ce este necesar și ceea ce reprezintă un lux. Cei „bogați în duh” fac cu dificultate această deosebire.
Acestea sunt doar câteva motive pentru care Dumnezeu îi prefera pe cei „săraci în duh” celor ce spun despre ei, asemenea laodiceanului: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” ( Apocalipsa 3, 17 ). Iată de ce, în varianta evanghelistului Luca, după patru „Fericiri” urmează patru „Vaiuri” adresate celor atotsuficienți:
„Dar vai de voi, bogaților, pentru că voi v-ați primit aici mângâierea! Vai de voi, care sunteți sătui acum, pentru că voi veți flămânzi! Vai de voi, care râdeți acum, pentru că voi veți plânge și vă veți tângui! Vai de voi, când toți oamenii va vor grăi de bine! Fiindcă tot așa făceau și părinții lor cu prorocii mincinoși!” ( Luca 6, 24‑26 ).
Poate că cei „săraci în duh” nu sunt mai virtuoși decât alți oameni, dar cu siguranță ei sunt ultimii oameni care ar pretinde că sunt virtuoși. Iată de ce Dumnezeu îi preferă pe cei „săraci în duh”.
Un „inventar” mai aparte
Jean Calvin, marele reformator elvețian, spunea că trei lucruri sunt mai importante în creștinism: primul este smerenia, al doilea – smerenia, iar al treilea – smerenia. De ce? Pentru că smerenia te face mai bun, mai prevăzător, mai rezistent, mai înțelept și mai eficient în împlinirea planurilor lui Dumnezeu.
Biblia este plină de exemple de oameni „săraci în duh”, prin care Dumnezeu a făcut lucruri mari și dăinuitoare pentru poporul Său. Dacă privim cu atenție în biografia lor, atât cât ne este prezentată pe paginile Scripturii, vom observa că la un moment dat toți își fac un „inventar” al ființei lor interioare și al lucrurilor de care dispuneau, ajungând la aceeași concluzie.
În apropierea rugului aprins din pustie, odată cu trimiterea de a elibera poporul Israel din robia egipteană. Moise își face „inventarul”. La ce concluzie ajunge? „Moise a zis lui Dumnezeu: „Cine sunt eu ca să mă duc la faraon și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” ( Exodul 3,11 )
Când Îngerul Domnului i se arăta lui Ghedeon pentru a-l trimite să elibereze poporul de sub crunta asuprire a madianiților, acesta reacționează aidoma: „Ghedeon i-a zis: „Rogu-Te, Domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.” ( Judecători 6,15 )
Când Dumnezeu îi promite lui David un urmaș la tron care va construi templul, acesta își face și el un „inventar” rapid: „Și împăratul David s-a dus și s-a înfățișat înaintea Domnului și a zis: „Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule, și ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt? „ (1 Cronici 17, 16).
În urma viziunii cerești în care Îl vede pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt și înconjurat de serafimi, profetul Isaia exclamă: „Vai de mine ! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!” ( Isaia 6,5 )
Priviți la „inventarul” pe care și-l face marele apostol Pavel în Romani cap. 7, fără teama că devine vulnerabil prin afirmațiile pe care le face public: „Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului… Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac… O, nenorocitul de mine ! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” ( Romani 7, 14. 18. 24 ).
Exemplele pot continua. Ce au în comun toți acești oameni, deși au trăit în veacuri diferite și în împrejurări deosebite? Sărăcia în duh, smerenia, conștiența că în ei înșiși nu există nimic care să-i recomande înaintea cerului. Cu toate acestea, tocmai simțământul nevredniciei lor i-a dat ocazia lui Dumnezeu să lucreze pentru ei și prin ei, manifestându-Și slava.
Da, Împărăția cerurilor este pregătită pentru cei ce-și recunosc falimentul, sărăcia spirituală și incapacitatea de a-și cârmui singuri viața, pentru cei care abandonează totul în mâinile Tatălui ceresc, strigând din adâncul ființei lor „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” ( Luca 18, 13 )
Când omul ajunge la o astfel de concluzie, cerul întreg coboară lângă el. „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuința este veșnică și al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” ( Isaia 57, 15 ).
Poate oare un om păcătos să-și dorească mai mult decât atât?
sursa: https://www.loribalogh.ro/