Categoria: Fericirile
„Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă”
Matei 5, 7
Un nou traseu spiritual
Poetul roman Horatius Quintus ( 65 i. Chr. – 8 i. Chr. ) spunea: „Unii călătoresc până la capătul pământului ca să caute fericirea, când de fapt, aceasta se află chiar lângă ei. O inimă mulțumită este fericită.”
Oare fericirea este chiar atât de aproape de noi? Și dacă este adevărat acest lucru, de ce nu o vedem cu toții? De ce nu o găsim fiecare dintre noi?
Predica de pe Munte, cu rostirea „Fericirilor” în debutul ei, ne arată că poetul Horațiu avea dreptate. Fericirea este la îndemâna tuturor oamenilor. De ce totuși o găsesc atât de puțini? Răspunsul îl găsim chiar în enunțul „Fericirilor”, în logica înlănțuirii lor.
Mântuitorul ne prezintă un veritabil traseu spiritual al cărui final este fericirea. Ne sunt prezentate etapele pe care trebuie să le parcurgă fiecare om care își căuta împlinirea și echilibrul sufletesc, etape care, dacă nu sunt parcurse cu o inimă sinceră, nu vor duce niciodată la atingerea aspirațiilor lui.
Punctul „0”, punctul de plecare al traseului spiritual, este un șoc. El este provocat de constatarea sărăciei noastre spirituale ( „Ferice de cei săraci în duh” ). Dacă omul nu experimentează acest șoc, nu are cum să meargă mai departe pe traseul descris de Iisus. Cel care nu devine conștient de natura sa decăzută, nu va plânge pentru starea sa, nici nu va agoniza regretându-și păcatele ( „Ferice de cei ce plâng” ).
Iar cel care nu plânge pentru sărăcia sa spirituală, nici nu va simți nevoia ca firea sa pământească să fie îmblânzită ( „Ferice de cei blânzi” ). Mai mult decât atât, un astfel de om nu va simți nevoia după ceva mai bun în viață și în caracterul său, ceea ce înseamnă că nu va flămânzi și nu va înseta după neprihănire ( „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire” ). Abia după ce am parcurs aceste etape ale traseului spiritual indicat de Iisus, Dumnezeu poate să ne sature sufletele și poate să ne aducă adevărata împlinire a vieții, adică fericirea.
Odată cu rostirea celei de-a cincea „Fericiri”, apare un punct de cotitură în traseul descris de Mântuitorul. Dacă în primele patru „Fericiri” Iisus ne vorbește despre experiențele prin care trebuie să treacă un om care caută fericirea ( conștiența sărăciei sale spirituale, regretul pentru păcatele săvârșite, îmblânzirea firii pământești și foamea și setea după Dumnezeu ), începând cu cea de-a cincea „Fericire” ne sunt prezentate consecințele care decurg din împlinirea primelor patru condiții.
Cu alte cuvinte, dacă un om nu devine mai întâi conștient de sărăcia sa spirituală, dacă nu regretă și nu plânge din cauza stării sale decăzute, dacă nu-și îmblânzește firea pământească, lăsând-o sub stăpânirea Duhului Sfânt, și dacă nu flămânzește și nu însetează după neprihănire, nu are cum să devină milostiv, curat la inimă și împăciuitor, până acolo încât să suporte cu bucurie orice batjocură și persecuție pentru credința sa.
Cel ce dorește să sară peste etapele descrise în primele patru „Fericiri”, aspirând totuși să ajungă milostiv, curat la inimă, împăciuitor și plin de pace în mijlocul necazurilor și suferințelor, nu va dobândi niciodată neprihănirea lui Dumnezeu, ci doar acea neprihănire a cărturarilor și fariseilor, condamnată și respinsă de Dumnezeu. O neprihănire care nici nu satură sufletul, dar nici nu mântuie.
Milostivi într-o lume nemiloasă
În mare, există două căi spre fericire: una promovată de lume și alta promovată de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă prima se bazează pe surogate, oferind o fericire de moment și lipsită de conținut, cea propusă de Iisus se întemeiază pe principiile Împărăției lui Dumnezeu, ducând în final la fericirea veșnică.
Cât de straniu trebuie să fi sunat în urechile ascultătorilor Mântuitorului cuvintele acestor „Fericiri”! Era ceva cu totul deosebit față de ceea ce auziseră vreodată de la vreun rabin. Iar rostirea celei de-a cincea „Fericiri” trebuie să fi produs un șoc și mai mare, ținând cont de contextul social și politic în care se afla poporul iudeu: „Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă” ( Matei 5, 7 ).
Cum să fii milostiv în condițiile în care „cisma” romană apăsa pe gâtlejul poporului ales? Și față de cine să te arăți milostiv: față de cei care le-au călcat în picioare demnitatea națională, care-i subjugau și le răpeau bogățiile țării?
Cu puțin timp înainte de patima și moartea Sa, Iisus a rostit memorabilele cuvinte: „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” ( Matei 22, 21 ). Este foarte interesant felul în care interpretau liderii religioși ai timpului acest îndemn al Mântuitorului: „Ce are cezarul în țara noastră? Nimic! Atunci ce să dăm cezarului? O cisma în spate!”
Aceasta era mentalitatea iudeilor care ascultau Predica de pe Munte. Unui astfel de auditoriu dominat de resentimente și dorință de răzbunare, mereu cu mâna pe sabie și gata să-și facă singuri dreptate, Iisus îi vorbește despre milă și milostivire. Ce greșeală de neiertat pentru unii dintre ascultătorii Săi !
Dar față de cine trebuie să fim milostivi? Față de cei dragi, de cei apropiați, de conaționalii și prietenii noștri sau, dimpotrivă, față de vrăjmașii noștri, de cei care ne-au făcut rău și ne batjocoresc?
Iisus nu clarifica acest lucru. Și pentru că nu există nicio precizare în acest sens, înseamnă că îndemnul de a fi milostivi se referă la toate situațiile posibile. Chiar și la acelea în care cei mai mari dușmani ți-au făcut cel mai mare rău posibil.
Mila, ca și dragostea, iertarea, bunătatea și alte valori spirituale, nu este selectivă. Ea nu se cere manifestată doar față de cei întristați și loviți de necazuri, ci și față de cei aroganți și care o duc bine; nu doar față de cei neajutorați, ci și față de cei ce te asupresc și te batjocoresc. Și dacă ne gândim bine, cine are nevoie mai mult de milă și compasiunea noastră: nu cei care, prin comportamentul lor păcătos, sunt departe de Dumnezeu și de Împărăția Sa?
De fapt, mila arătată semenilor noștri este rezultatul înțelegerii faptului că și noi am fost iertați și primiți de Dumnezeu. Dacă realizăm ce înseamnă iertarea de care ne bucurăm și prețul pe care l-a plătit cerul pentru ea, mila față de semenii noștri va apare în mod natural, neforțat.
Sunt unii oameni care se nasc cu o sensibilitate aparte, înclinați spre gesturi de milă și împreună simțire cu cei aflați în suferință. Oare pe ei îi are în vedere Iisus atunci când a rostit cea de-a cincea „Fericire”? Nicidecum ! Dacă fericirea le este promisă doar celor care se bucură de anumite avantaje încă de la naștere, atunci ce șanse au cei care se nasc asemenea lui Iacov și Ioan, supranumiți „fii ai tunetului”?
Așa cum am arătat deja, „Fericirile” sunt de fapt un traseu spiritual, care pornește de la conștiența stării deplorabile a sufletului și care urcă, treaptă cu treaptă, spre zona desăvârșirii caracterului. Iisus nu-i fericește doar pe cei care prin temperamentul lor înnăscut sunt sensibili și milostivi, ci mai ales pe cei care se nasc cu un temperament vulcanic, aprig și neîndurător, dar care se lasă îmblânziți de Duhul Sfânt. Primii sunt fericiți pentru că s-au născut milostivi; ultimii sunt fericiți pentru că au devenit milostivi. A cui fericire este mai deplină?
O „comoară” care se înmulțește, risipind-o
„Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” De ce sunt fericiți oamenii milostivi? Doar pentru că și ei vor avea parte de milă? Desigur, din enunțul „Fericirii” rezultă și acest aspect. Însă problema trebuie privită și dintr-o altă perspectivă.
Secretul fericirii stă în esența lucrurilor. Cu alte cuvinte, fericirea se afla chiar în experimentarea milei față de cei din jur, cu mult înainte de sosirea clipei în care și tu să ai nevoie de mila altora, și în final, de mila lui Dumnezeu.
Fericirea vine la pachet cu mila trăită, după cum nefericirea vine la pachet cu răutatea, cruzimea, violența, neiertarea. De ce? Răspunsul este simplu: pentru că așa a rânduit Dumnezeu lumea. Cine nu a experimentat bucuria trăită chiar în momentele în care a făcut un bine cuiva? Nu, nu trebuie să așteptăm ziua mântuirii pentru a fi fericiți. Fericirea este o perlă ascunsă în fiecare gest de bunăvoință, compasiune și întrajutorare.
Cineva spunea că „mila este singurul tezaur care sporește prin împărțire.” Cât este de adevărat! Împărțind mila, empatia și împreuna simțire, noi înșine atragem ca un magnet mila din partea cerului. Oferim, pentru a primi înapoi. Iar atunci când Dumnezeu dă, nu o face cu zgârcenie: „Dați și vi se va da”, ne asigură Mântuitorul, „ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci, cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura.” ( Luca 6, 38 ).
Se ridică însă o întrebare: Dacă cei milostivi vor avea parte de milă, nu înseamnă aceasta că ei caută neprihănirea prin fapte? Nu urmăresc ei ca prin faptele lor de compasiune să câștige favoarea lui Dumnezeu și, în final, mântuirea? Desigur, lucrurile ar putea fi privite și din această perspectivă, dacă am pierde din vedere un aspect important: Predica de pe Munte nu a fost adresată păgânilor, ci fiilor Împărăției, adică acelora care deja au fost primiți de Dumnezeu în harul Său.
Dacă revedem parcursul traseului spiritual al celor care au devenit milostivi, observăm că ei au trăit mai întâi șocul de a-și vedea starea lor spirituală deplorabilă, au plâns pentru acest lucru, s-au lăsat îmblânziți de Duhul lui Dumnezeu și au flămânzit și însetat după neprihănire. Pe astfel de oameni nu-i putem bănui că fac ceea ce fac pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu și pentru a fi îndreptățiți înaintea Lui. Ei sunt milostivi față de semenii lor că răspuns la faptul că și ei au avut parte de milă și iertarea lui Dumnezeu.
Cei care nu ajung milostivi în relația cu semenii lor dovedesc prin aceasta că nu au parcurs primele etape ale traseului spiritual indicat de Iisus, călcând în picioare mila de care au beneficiat din partea lui Dumnezeu. Această ipostază ingrată în care se poate afla cineva este surprinsă în Pilda robului nemilostiv (vezi Matei 18, 23‑35 ).
În dialogul purtat între stăpân și robul său, apare o întrebare răscolitoare și acuzatoare în același timp: „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?” ( Matei 18, 33 ). Este o întrebare care va produce fiori în mulți oameni care vor fi chemați la bara de judecată a lui Dumnezeu. Într-un fel sau altul, cu toții am beneficiat de mila și harul lui Dumnezeu. Însă câți dintre noi o transmitem mai departe, înmulțind-o?
Teorie sau practică?
De fapt, ce înseamnă să fii milostiv? Înseamnă doar să fii cuprins de un sentiment de compasiune față de necazurile și suferințele semenului? Doar atât? Bănuiesc că și preotul și levitul din Pilda samariteanului milos au trăit astfel de sentimente în momentul în care l-au văzut pe nefericitul om bătut și jefuit de tâlhari. Însă amândoi au trecut „înainte pe alături” fără să facă nimic pentru el. ( Luca 10, 31.32 ).
La ce folosește o astfel de milă nematerializată în fapte de caritate? Poate doar la o liniștire a propriei conștiințe, crezând că dacă simți în inimă un sentiment de compasiune față de cel aflat în necaz, de fapt ți-ai îndeplinit datoria. Nimic mai fals!
Un amănunt demn de observat în Pilda samariteanului este acela că numai despre samaritean se spune că i s-a făcut milă de omul bătut și jefuit ( vezi Luca 10, 33 ). Și aceasta nu pentru că celorlalți doi călători nu le-ar fi fost milă de omul aflat în necaz, ci pentru că doar samariteanul a acționat în urma sentimentului născut în inima sa.
Așadar, mila înseamnă mai mult decât o simplă compasiune la nivel de viață emoțională; ea înseamnă acțiune pentru ușurarea suferinței aproapelui aflat într-un necaz oarecare. A fi milostiv nu înseamnă a închide ochii față de nedreptățile care se săvârșesc în jurul nostru. Lui Iosif i-a fost milă de frații săi pocăiți, dar nu a putut trece cu vederea păcatul lor, pe care l-a descoperit fără nicio reținere.
Iov este unul dintre exemplele pozitive în acest sens. Iată ce mărturisește el despre sine: „Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcăm cu dreptatea și-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta și turban. Orbului îi eram ochi și șchiopului picior. Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina celui necunoscut” ( Iov 29, 12‑16 ).
Aceasta este mila în acțiune, mila în haine de lucru. Nu doar o simplă și frumoasă teorie, ci practică, o practică ce ne costă timp, efort și sacrificiu. Citind Evangheliile, suntem impresionați până la lacrimi de mila manifestată de Iisus, Fiul lui Dumnezeu, în diferite împrejurări și față de diferite persoane.
Într-o anumită ocazie, „când a ieșit din corabie, Iisus a văzut mult norod și I S-a făcut milă de ei, pentru că erau ca niște oi care n-au pastor” ( Marcu 6, 34 ). S-a oprit Iisus doar la nivelul unui sentiment de compasiune față de acești oameni, fără să facă nimic pentru ei? Biblia ne relatează faptul că lucrurile nu s-au oprit aici, căci Mântuitorul a făcut în acea ocazie prima minune a înmulțirii pâinilor.
Într-o altă ocazie, văzând mulțimile adunate de mult timp în jurul Său, Iisus a spus: „Mi-e milă de norodul acesta, căci iată că de trei zile stau lângă Mine și n-au ce mânca. Dacă le voi da drumul acasă flămânzi, au să leșine de foame pe drum, fiindcă unii din ei au venit de departe” ( Marcu 8, 2.3 ).
Ce a urmat după această declarație a Mântuitorului? Cea de-a două înmulțire a pâinilor, chiar în condițiile în care Iisus știa prea bine că unii dintre cei pe care îi hrănea atunci, peste puțin timp își vor ridica glasul împotriva Lui, strigând: „Răstignește-L! Răstignește-L!” ( Luca 23, 21 )
Ajungând la Ierihon, în drumul Său spre Ierusalim și spre cruce, Iisus Se întâlnește cu doi orbi care ședeau pe marginea drumului, strigând: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Cum a reacționat Iisus? „Lui Iisus I S-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor și îndată orbii și-au căpătat vederea și au mers după El” ( Matei 20, 31.34 ).
Aflat în Capernaum, la începutul lucrării Sale publice, Iisus Se întâlnește cu un lepros care cade la picioarele Lui, implorându-L: „Dacă vrei, poți să mă curățești.” Cum a reacționat Iisus? „Lui Iisus I S-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el și i-a zis: „Da, voiesc, fii curățat!” ( Marcu 1, 40.41 ).
În drumul Său spre cetatea Nain, Mântuitorul întâlnește un cortegiu funerar mai aparte: o sărmană văduva își conducea la groapă unicul fiu, lumina vieții ei. „Domnul, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” Apoi S-a apropiat și S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!” Mortul a șezut în capul oaselor și a început să vorbească. Iisus l-a dat înapoi maicii lui” ( Luca 7, 13‑15 ).
Aceasta este mila în haine de lucru ! De obicei, noi afișăm o milă în haine de sărbătoare. Dar este suficient? Fericirea nu este promisă celor care simt milă, ci acelora care lucrează milă, încercând să ușureze poverile lumii și să facă din lumea aceasta un loc mai ușor de trăit.
„Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii Domnul îl izbăvește; Domnul îl păzește și-l ține în viață. El este fericit pe pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijinește când este pe patul de suferință, îi ușurează durerile în toate bolile lui” ( Psalmul 41, 1‑3 )
Da, „ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!”
sursa: https://www.loribalogh.ro/