Categoria: Fericirile
„Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați.”
Matei 5, 6
Logica „Fericirilor”
Ordinea în care au fost rostite „Fericirile” la începutul Predicii de pe Munte are o anumită logică. Dacă ținem seama de obiceiurile vremii, auditoriul Mântuitorului trebuie să fi fost format din mai multe categorii de ascultători, așezați în jurul Sau în cercuri concentrice. Cel mai aproape de Iisus se aflau ucenicii, urmați de „greii” societății: fariseii, cărturarii și saducheii, adică oamenii bogați și influenți ai vremii. După aceștia, ceva mai departe de vorbitor, se aflau bărbații, apoi femeile cu copii în brațe, iar cel mai departe de Iisus se aflau marginalizații societății: cerșetorii, schilozii, orbii și prostituatele.
În mod normal, orice vorbitor s-ar fi adresat mai întâi celor aflați chiar în preajma sa, iar abia după aceea s-ar fi adresat și celor de la marginea auditoriului. Însă Mântuitorul i-a șocat și de această dată pe ascultătorii Săi. Primele „Fericiri” nu le adresează celor mai apropiați dintre ascultători, ci dimpotrivă, celor mai îndepărtați și marginalizați dintre ei, pentru că, în final, să-și îndrepte atenția și spre categoriile de oameni care se aflau în imediata Sa apropiere.
Există însă și o altă logică a „Fericirilor”, una legată de evoluția sufletească pe care o trăiește orice om care se întoarce cu fața spre Dumnezeu, căutând mântuirea printr-o relație vie cu El. Asemenea omului care-și vede petele de pe haină pe măsură ce se apropie de o sursă de lumină, cel care se apropie de Dumnezeu devine din ce în ce mai conștient de natura sa decăzută și de sărăcia sa spirituală. Acesta este mesajul primei „Fericiri”.
Apoi, văzând diferența amețitoare dintre caracterul sfânt și neprihănit al lui Dumnezeu și propriul său caracter, omul este copleșit și nu-și mai poate opri lacrimile de durere. Este plânsul pocăinței despre care vorbește cea de-a doua Fericire. Nevăzând nimic bun în propria sa ființă, omul își schimbă atitudinea față de semenii săi. Cu mândria îngenunchiată, el devine blând și smerit cu inima în relațiile pe care le are cu Dumnezeu și cu cei din jur. Aceasta este cea de-a treia „Fericire”.
Însă lucrurile nu se opresc aici. Un om conștient de sărăcia sa spirituală nu se va resemna cu starea lui, ci va „flămânzi” și va „înseta” după ceva mai bun, mai nobil și mai înalt. Și ce poate fi mai bun, mai nobil și mai înalt decât neprihănirea – acea viață sfântă, fără de păcat?
Așa se face ca cel care se întoarce cu fața spre Creatorul său, după ce devine conștient de sărăcia sa spirituală, plângând din această cauză, după ce își revizuiește relația cu Dumnezeu și cu cei din jur, așezând la temelia ei blândețea, va avea o țintă nouă, un ideal moral înalt. Adică o viața neprihănită, care va primi în final sigiliul aprobării divine.
Se poate ajunge la această etapă a evoluției spirituale fără să parcurgi primele etape? Greu de crezut! Un om care nu e conștient de sărăcia sa spirituală nu va plânge pentru acest lucru. Mai mult decât atât, el va rămâne la fel de arogant ca întotdeauna, considerându-se bogat și atotsuficient. Un astfel de om nu va flămânzi niciodată după o viața neprihănită. Iată de ce Mântuitorul le adresează cu durere unor astfel de oameni nu o „Fericire”, ci un „Vai”: „Vai de voi care sunteți sătui acum ! Pentru că voi veți flămânzi” ( Luca 6, 25 ).
Vidul din noi
La început totul a fost minunat. Cu o întreagă veșnicie în fața lor, primilor noștri părinți nu le lipsea nimic: un cămin ca o grădină de vis, tovărășia îngerilor sfinți, libertatea de a călători nestingherit în imensa Creație, dar mai ales privilegiul de a comunica nemijlocit cu Creatorul lor.
Perspectivele existenței umane erau practic nelimitate, orice aspirație a omului putând fi împlinită: fericire, armonie, dragoste, împlinire – toate acestea purtând pecetea veșniciei. Într-o astfel de lume desăvârșită ar fi trebuit să ne naștem și noi astăzi, avându-i în viață pe toți strămoșii noștri și privind cu nădejde la nesfârșitul timpului care ne așteaptă să-l trăim plenar.
Din nefericire, în căminul edenic s-a strecurat neobservat „șarpele”, numit de Scripturi „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ). Însă el nu s-a dus acolo doar ca să viziteze Edenul și să-i admire frumusețile inegalabile, nici să-i salute cu respect pe fericiții ei locuitori. Scopul „șarpelui” era altul: să-i convingă pe primii noștri părinți că fericirii lor depline îi lipsea ceva. Ceva atât de mărunt, și totuși atât de promițător: doar un fruct-minune, care ascundea în plăcerea de a-l mânca secretul îndumnezeirii.
Ce a urmat, știm cu toții. Dar mai ales, trăim cu toții: dezamăgire, goliciune, dezbinare, înstrăinare, suferință și, în final, moarte. Părăsind Edenul, de acum pierdut, Adam și Eva au rămas doar cu amintirile. Frumoasele amintiri ale unei vieți plenare, trăită la cele mai înalte cote alături de Izvorul tuturor binecuvântărilor.
Însă ei au mai rămas cu ceva: cu un mare gol sufletesc în formă de Dumnezeu și cu acel „gând al veșniciei” pierdute ( vezi Eclesiastul 3, 11 ). De atunci și până astăzi, toți cei ce s-au născut pe frumoasa, dar răzvrătita Planeta Albastră, s-au născut cu acest vid în inimă. Și pentru că vidul se cere umplut cu ceva, tot de atunci, de la porțile de acum ferecate ale Edenului, toți urmașii lui Adam au căutat clipă de clipă, zi după zi, an după an și secol după secol să-și umple vidul sufletesc. Cu ce anume? Cu tot felul de surogate, oferite de vrăjmașul sufletelor noastre, care să umple locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe doar Creatorul.
Baloane de săpun
De-a lungul mileniilor, la urechile celor care caută să-și umple vidul s-au auzit tot felul de șoapte ademenitoare. „Negustorii” de suflete și-au deschis tarabele pline de o mulțime de oferte, invitându-i pe oameni să-și găsească împlinirea în tot felul de lucruri atrăgătoare, mai puțin în Dumnezeu. Unii le-au sugerat oamenilor căutători de fericire ca aceasta poate fi găsită în mărimea conturilor bancare, a acțiunilor și a posesiunilor materiale. Șoaptele ademenitoare i-au făcut pe mulți să-și sacrifice sănătatea, relațiile, familia, viața și chiar mântuirea pentru un pumn de bani sau pentru un act de proprietate în plus. Rezultatul? Când și-au atins scopul, asemenea neînțeleptului Solomon, au constatat că „în toate este numai deșertăciune și goana după vânt” ( Eclesiastul 2, 11 ). Iar vidul din suflet, în loc să fie umplut, s-a mărit și mai mult.
Alți „negustori” au venit cu o altă oferta ademenitoare: „Carpe diem!” ( „Trăiește clipa!” ). Dar nu oricum, ci profitând la maximum de orice oportunitate pentru a te distra și a gusta din plăcerile vieții. Și astfel, mulți urmași ai lui Adam au ajuns să-și aprindă „lumânarea” vieții la ambele capete, storcând din viață, ca dintr-o lămâie, și ultima picătură de plăcere. Pahare golite unul după altul, muzica cu cât mai mulți decibeli, relații intime ocazionale și nelegitime, îmbuibări, droguri, lux și sentimente exprimate fără bariere.
Rezultatul? Familii distruse, sănătate ruinată, averi risipite și vieți irosite. Depresiile și sinuciderile din rândul hedoniștilor demonstrează cât de imens a rămas vidul lor sufletesc.
Dar sunt și alți „negustori” de suflete care vin cu oferta lor rafinată și atrăgătoare pentru omul post-modern. Considerând rațiunea ca fiind cea mai înalță capacitate a omului, ei ne sugerează că fericirea poate fi atinsă doar prin educație, știință și tehnologie. Însă cât de adevărată este afirmația că cel care-și uită istoria risca să-i repete greșelile!
Solomon a fost unul dintre cei care și-au plecat urechea la astfel de glasuri. A căutat fericirea nu doar în bogății, plăceri și faimă, ci și în educație și știință. El însuși mărturisește: „Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc în înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri… Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia” ( Eclesiastul 1, 13.17 ).
Dar care a fost concluzia sa finală? „Dar am înțeles”, spune el, „că și aceasta este goană după vânt. Căci unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe, are și multă durere” ( Eclesiastul 1, 17.18 ).
De la Adam și până la ultimul prunc născut, cu toții venim în lume cu acest imens vid sufletesc în formă de Dumnezeu. Cei mai mulți încearcă să-și umple vidul cu surogate, însă orice încercare de felul acesta este sortită eșecului. Locul Creatorului din ființa noastră nu poate fi ocupat ne nimeni și de nimic din acest Univers.
Sunt însă și oameni ( din nefericire, prea puțini! ) care, refuzând să mai asculte de glasurile ademenitoare ale vrăjmașului sufletelor noastre, au găsit secretul fericirii: foamea și setea după neprihănire, după Dumnezeu.
Dar ce fericire este aceea în care flămânzești și însetezi chiar și după un lucru atât de nobile ca neprihănirea? Unii consideră că fericirea constă în simplul fapt că acești oameni vor fi saturați, împliniți. Însă acest lucru este doar o față a monedei. Fericirea lor constă tocmai în faptul că flămânzesc și însetează după neprihănire. Ei sunt fericiți chiar înainte de a atinge idealul neprihănirii. Cum este posibil?
Răspunsul este simplu: După cum foamea și setea fizică sunt un semn al sănătății trupului, la fel foamea și setea după neprihănire reprezintă dovadă sănătății spiritului. Oamenii aceștia sunt fericiți pentru că sunt vii din punct de vedere spiritual și sunt pe calea cea bună spre neprihănire, spre desăvârșire. Să fii flămând și însetat și totuși să fii fericit – acesta este unul dintre paradoxurile „Fericirilor”.
Flamânzi și însetați după Dumnezeu
Metafora flămânzirii și a însetării, folosită de Iisus în cadrul Predicii de pe Munte, era cât se poate de potrivită pentru o țară în care media anuală a precipitațiilor nu depășește 650 mm. În aceste condiții, este evident că mulți dintre ascultătorii Mântuitorului cunoșteau pe viu chinurile foamei și ale setei, fiind mult mai receptivi la învățătura Sa.
Pornind de la o realitate dureroasă, pe care o trăiau cei mai mulți dintre ascultătorii Săi, Iisus vorbește despre o altfel de foame și sete: cea a sufletului. O foame și o sete mult mai chinuitoare decât cea fizică, așa cum reiese din versurile Psalmului 42, scris de fii lui Core:
„Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule ! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?” ( Psalmul 42, 1‑3 ).
Psalmul 42 redă sentimentele unui om care suspină după prezența lui Dumnezeu, un om care a avut cu Creatorul său nu o relație de mâna a doua, ci una la superlativ. În momentul scrierii psalmului, autorul traversa probabil o perioadă de secetă spirituală, pe care o detesta. El nu-și putea imagina viața decât trăită în prezența lui Dumnezeu, în prezența neprihănirii Sale.
Se pare că, în momentul scrierii psalmului, autorul se află departe de serviciile divine de la templu, fapt care-i provoacă o durere sufletească greu de exprimat în cuvinte. În astfel de momente, comuniunea cu Dumnezeu este cea mai mare nevoie pe care o resimte. Aici nu e vorba de desfătare, ci de o nevoie sufletească absolută.
Nevoia comuniunii sale cu Dumnezeu nu era o nevoie între altele, ci una legată de viață și de moarte. Psalmistul simte că dacă nu-l va întâlni pe Dumnezeu, va muri, asemenea călătorului în pustie care ori găsește hrană și apă, și trăiește, ori nu le găsește, și moare.
Dar haideți să privim afirmațiile psalmistului ca fiind și un veritabil „termometru” spiritual, cu ajutorul căruia ne putem măsura „temperatura” propriei noastre relații cu Dumnezeu ! În mijlocul confortului, luxului și plăcerilor pe care ni le oferă această lume, măi flămânzim și însetăm după neprihănire, după Dumnezeu? Mai avem simțământul că oricâte lucruri am poseda în această lume, dacă ne lipsește prezența lui Dumnezeu, de fapt nu avem nimic? Suntem conștienți de deșertăciunea lucrurilor din această lume? Am ajuns la convingerea că nu există nimic care să ne umple marele vid sufletesc în formă de Dumnezeu?
Foamea noastră după Dumnezeu nu este o simplă fantezie. Ea nu derivă dintr-o teamă ancestrală pe care am fi moștenit-o de la părinții noștri, ci ea a fost așezată încă din zorii Creației în fiecare ființă umană.
Nimeni nu poate fi împlinit și fericit dacă viața sa este golită de prezența divină. Nu am fost creați pentru a fi fericiți separați de Creatorul nostru, nici de semenii noștri, ci bucurându-ne de prezența Sa și de cei din jurul nostru. Mai curând sau mai târziu, vom pierde bunurile materiale, sănătatea, prietenii și chiar pe cei dragi. Însă cei care-și umplu golul sufletesc cu prezența lui Dumnezeu nu se vor simți niciodată singuri și abandonați.
Dacă și pentru noi este la fel de importantă prezența lui Dumnezeu, dacă și noi flămânzim și însetăm după neprihanire ca și cerbul care caută izvoarele de apă, atunci este bine cu sufletul nostru. Dacă nu…
O „masă” bogată
În Predica de pe Munte, Mântuitorul ne asigură: „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi saturați” ( Matei 5, 6 ). Însă El nu precizează nici când, nici unde, nici modul în care se va împlini această promisiune. Când vor fi săturați cei care flămânzesc și însetează după neprihănirea lui Dumnezeu? Unde se va întâmpla acest lucru? Și, mai ales, care va fi „meniul” care li se va oferi, astfel încât foamea și setea lor după neprihănire să le fie satisfăcută?
Răspunsul la aceste întrebări îl primim tot de la Fiul lui Dumnezeu. După aproximativ o jumătate de an de la rostirea Predicii de pe Munte, Mântuitorul a ținut un alt discurs în care a clarificat secretul împlinirii făgăduinței. A doua zi după minunea înmulțirii pâinilor, mulțimile Îl căutau disperate pe Iisus. L-au căutat pe țărm, precum și la bordul corăbiilor ancorate, dar El era de negăsit.
În cele din urmă, cei mai mulți dintre ei s-au suit în câteva corăbii, îndreptându-se spre Capernaum. Acolo, în sfârșit, L-au găsit pe Cel care săvârșise minunea din ziua precedentă. În acel moment începe un dialog între Iisus și mulțimile care-L căutau. Iisus scoate la lumină motivația căutării lor: „Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat” ( Ioan 6, 26 ). Iar ei Îi cer Mântuitorului un semn comparabil cu cel al căderii manei în pustie, prin care să-L recunoască drept Mesia: „Ce semn faci Tu, deci”, i-au zis ei, „ca să vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? „ ( Ioan 6, 30 ).
Răspunsul Domnului nu a fost însă pe placul celor mai mulți, motiv pentru care unii dintre ucenicii Săi L-au părăsit, argumentându-și atitudinea: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?” ( Ioan 6, 60 ). Dar ce „meniu” le-a prezentat Mântuitorul acestor oameni, astfel încât ei să-l considere nedigerabil?
Iată ce le oferea Iisus ca soluție la foamea și setea după neprihănire: „Iisus le-a zis: „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată… Eu sunt Pâinea vie care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea pe care i-o voi da Eu este trupul Meu, pe care Îl voi da pentru viața lumii” ( Ioan 6, 35.51 ).
Pe acest pământ, Iisus nu le promite oamenilor o viață lipsită de griji, o viață trăită în lux, cu limuzine scumpe la poartă și cu conturile bancare pline. El nu le promite oamenilor o pâine mai mare și mai albă decât cea pe care o câștigă cu greu. El le oferă însă altceva mult mai important: Iisus Se oferă pe Sine. De ce? Pentru că doar neprihănirea Sa poate satură cu adevărat sufletul omenesc.
Cu orice altceva din lumea această am încerca să ne săturam sufletele, nu ne va ține de foame. Vom flămânzi iar și iar, până ce, obosiți de atâta căutare, vom coborî în mormânt la fel de flămânzi. Doar Iisus ne poate hrăni sufletul, căci „în El sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” ( Coloseni 2, 3 ).
Cel în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” ( Coloseni 2, 9 ), Se oferă pe Sine să ne fie „Pâine a vieții” și „Apa a vieții”. „Voi aveți totul deplin în El” ( Coloseni 2, 10 ) – ne asigură apostolul Pavel. Iar când el ne asigură de acest lucru, înseamnă că în Christos vor fi împlinite toate nevoile fizice, sufletești și spirituale, toate aspirațiile nobile și toate dorințele sfinte ale ființei umane. Cel care Îl are pe Christos, are totul și nu va flămânzi niciodată.
În Predica de pe Munte, vorbind despre „Fericiri”, Mântuitorul Se folosește de două nevoi fundamentale ale ființei umane: foamea și setea, pentru ca să ne transmită două adevăruri importante:
1) Lipsa hranei spirituale, ca și în cazul hranei fizice, duce la moarte. Însă dacă lipsa hranei fizice duce la moarte fizică, lipsa celei spirituale va duce în mod inevitabil la moarte spirituală. Ceea ce este infinit mai grav.
2) Hrănirea spiritului, ca și a trupului, cu alimente nepotrivite sau otrăvite, de asemenea duce la moarte. Dacă vrem să trăim plenar, nu doar cu trupul, ci și cu spiritul, depinde de noi să alegem „hrana” și „băutura” pe care le folosim.
Îndemnul psalmistului răsună peste veacuri, ajungând până la noi: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” ( Psalmul 34, 8 ). Și pentru că nu s-a descoperit încă nicio metodă de a cunoaște gustul unei mâncări decât gustând din ea, haideți la „masă”!
„Voi, toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani ! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată ! De ce cântăriți argint pentru un lucru care nu hrănește? De ce vă dați câștigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultați-mă, dar, și veți mânca ce este bun, și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luați aminte și veniți la Mine, ascultați și sufletul vostru va trăi” ( Isaia 55, 1‑3 pp. )
sursa: https://www.loribalogh.ro/