Categoria: Fericirile
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”
Matei 5, 8
O întrebare între întrebări
Oare cum ar arăta viața noastră fără întrebări? Dar fără răspunsuri? Probabil că ea ar fi foarte monotonă, lipsită de frumusețe și farmec, asemenea unui cer fără stele sau asemenea unei grădini fără flori.
În general, întrebările oamenilor demonstrează cât de largă este perspectiva lor, iar răspunsurile lor – cât de profundă este această perspectivă. Biblia este plină de întrebări: unele la care s-a răspuns, altele la care nu s-a răspuns încă. Însă cel mai încurajator este faptul că înainte de a se fi născut orice întrebare, răspunsul există deja. Trebuie doar să-l căutăm acolo unde poate fi găsit și să-l așteptăm, uneori cu răbdare.
Elisabeth Eliott făcea o remarcă pertinentă în acest sens: „Credința nu elimina întrebările. Ea doar știe cui să le adreseze.” Ideea că întrebările sunt în conflict cu credința veritabilă este o prejudecată. Dimpotrivă, studiind Scripturile, ajungem la concluzia că pe Dumnezeu nu-L deranjează întrebările. Cu condiția ca ele să fie rostite cu reverență și să nu depășească limitele bunului simț.
O astfel de întrebare existențială îl frământa și pe David: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt?” ( Psalmul 15, 1 ) „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt?” ( Psalmul 24, 3 ).
Rostind aceste întrebări nu doar în forul său interior, ci și public, lăsându-le moștenire posterității, David ne vorbește de fapt despre unul dintre cele mai înălțătoare și mai nobile idealuri ale rasei umane decăzute: acela de a ajunge în preajma lui Dumnezeu, de a-L vedea pe Dumnezeu față către față.
Nimic nu-l înnobilează mai mult pe om decât privilegiul de a trăi în prezența Creatorului său. De aceea, idealul oricărei religii este acela ca omul credincios să ajungă în final în prezența nemijlocită a Divinității. El știe că dacă există ceva în acest Univers care merită să fie văzut, Acela este Creatorul Universului. Această aspirație este pusă de Însuși Dumnezeu în ființa umană:
„Inima îmi zice din partea Ta: „Căută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut” ( Psalmul 27, 8 ).
„Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?” ( Psalmul 42, 1.2 ).
„Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut ! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă” (Psalmul 63, 1).
Iar „gândul veșniciei”, de care amintește eclesiastul ( vezi Eclesiastul 3, 11 ) și pe care Însuși Creatorul l-a așezat în ființa umană, este un resort care ne atrage permanent către El, motivându-ne să trecem peste greutățile vieții, pentru a ajunge în final în prezența Sa nemijlocită. Vor atinge însă toți oamenii acest ideal? Vor ajunge toți să-L vadă pe Dumnezeu și să locuiască în prezența Sa?
Universaliștii lui Origene susțin că, în final, toți oamenii vor fi mântuiți și vor locui cu Dumnezeu. Purgatoriul doctrinei catolice le da speranța și celor mai incorigibili păcătoși că și ei vor ajunge în rai, după ce vor fi purificați prin suferințele la care sunt supuși în acel loc de tranzit. Legaliștii cred că și ei Îl vor vedea pe Dumnezeu, chinuindu-se să împlinească Legea Sa și colecționând merite care, cred ei, Îl vor îmbuna pe Dumnezeu.
Însă nici Biblia, în general, nici „Fericirile”, în special, nu ne vorbesc despre universalismul mântuirii, nici despre existența unui Purgatoriu, nici despre posibilitatea colecționării de merite în vederea obținerii mântuirii. Dimpotrivă, ni se vorbește despre ceva care Îl interesează în mod deosebit pe Dumnezeu: caracterul omului.
Nu, nu toți oamenii vor ajunge să-L vadă pe Dumnezeu față către față și să locuiască cu El. Există un „pașaport” pentru cer, iar Dumnezeu cere imperios ca pe el să fie pusă „viza”: o inimă curată.
Sub „preșul” aparențelor
În estul Indoneziei există un colegiu numit Unklab, ridicat chiar în inima junglei, în munți. Este un loc minunat și plin de verdeață, fapt pentru care colegiul a fost supranumit „campusul verde”. Acolo există câteva clădiri mari, al căror alb contrastează în mod plăcut cu verdele junglei. Însă ceea ce îi intrigă pe vizitatori este albul gresiei, care, atunci când ploua, scoate imediat în evidență murdăria.
Dacă oamenii care se ocupă de curățenie în campus ar fi întrebați de ce a fost preferat albul în locul altor culori care ar fi mascat murdăria, ei ar răspunde de parcă ar fi de la sine înțeles: „Așa putem vedea mai bine murdăria.” Și astfel, în fiecare zi, mai ales după o ploaie torențială care murdărește podeaua în mod inevitabil, ei o curăță pentru a fi întotdeauna de un alb imaculat.
Însă obiceiul acesta nu este întâlnit și pe la alte „case”. Culoarea gresiei este aleasă în mod intenționat cu scopul de a ascunde, pe cât posibil, murdăria. Însă ceea ce fac oamenii în casele în care locuiesc nu este atât de grav în comparație cu ceea ce se întâmpla pe plan spiritual. Căci, de cele mai multe ori, pentru a ne păstra o imagine cât mai favorabilă înaintea lumii, încercăm să facem „curățenie” în exteriorul nostru, în faptele, cuvintele și gesturile noastre, dar ascunzând întreaga „murdărie” a caracterului nostru „sub preș”. Adică în inimă.
Pe oamenii reușim adesea să-i înșelăm cu privire la adevăratul nostru caracter, nu însă și pe Dumnezeu. El nu va fi niciodată păcălit de încercările omului de a-și ascunde păcătoșenia. Din când în când El ridică „preșul” și ne arată mai întâi nouă, apoi, dacă este necesar, le arată și altora ce se află acolo. „Căci Domnul nu Se uită la ce se uită omul; omul se uită la ce izbește ochii, dar Domnul Se uită la inimă” ( 1 Samuel 16, 7 ).
Iar atunci când se uită la inima noastră, Dumnezeu are o dorință pe care o găsim clar exprimată pe paginile Scripturii: să găsească acolo o curățenie desăvârșită.
Privire în interior
Înainte de a înțelege ce înseamnă a avea o inimă curată ( gr. „kardia katarizo” ), este necesar să înțelegem sensul biblic al cuvântului „inimă”. Contrar concepției locuitorilor din Orientul Mijlociu și Grecia antică, care considerau intestinele și rărunchii ca fiind sediul sentimentelor, în mentalitatea iudaică inima era privită ca fiind sediul rațiunii, al gândurilor, al sentimentelor, adică al întregii personalității umane.
Inima, ca sediu al rațiunii, apare în rugăciunea lui Solomon, rostită la Gabaon, la începutul domniei sale: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău să deosebească binele de rău. Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr?” ( 1 Împărați 3, 9 ).
Inima ca sediu al gândurilor apare în învățătura Mântuitorului cu privire la lucrurile care îl spurcă pe om: „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtișagurile, lăcomiile, vicleșugurile, înșelăciunile, faptele de rușine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru și spurcă pe om” ( Marcu 7, 21‑23: vezi și Luca 2, 35 ).
De asemenea, inima este descrisă în Biblie și ca fiind și un sediul al vieții afective, al sentimentelor. În Psalmul 4, considerat a fi o rugăciune de seară scrisă de David, acesta afirmă: „Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulțește rodul grâului și al vinului” ( Psalmul 4, 7 ).
Și, în final, în viziunea Bibliei inima este și sediul voinței. Scriindu-le credincioșilor din Corint despre dărnicia care trebuie să-l caracterizeze pe un creștin autentic, apostolul Pavel îi îndeamnă: „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui, nu cu părere de rău sau cu silă, căci „pe cine da cu bucurie, îl iubește Dumnezeu” ( 2 Corinteni 9, 7 ).
Dacă astfel stau lucrurile cu inima omului, ea fiind sediul vieții intelectuale, afective, volitive și spirituale, înțelegem mai bine sensul îndemnului pe care îl găsim în Cartea Proverbelor: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții” ( Proverbe 4, 23 ).
Din nefericire, într-un moment de neatenție și neveghere, primii noștri părinți au devenit vectorii prin care păcatul și-a făcut intrarea triumfală în lumea noastră. Și de atunci, întregul interior al omului s-a întunecat: mintea, sentimentele și voința.
Însă, dacă pentru întunecarea inimii există soluții ale harului lui Dumnezeu, există totuși o situație limita în care poate ajunge inima omului în care nici Dumnezeu nu mai poate interveni: atunci când inima se împietrește. Iată constatarea atât de dureroasă pe care o face Însuși Fiul lui Dumnezeu în dreptul celor mai mulți dintre contemporanii Săi: „Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii că nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, ca să se întoarcă la Dumnezeu și să-i vindec” ( Matei 13, 15 ).
De ce Creatorul nostru acordă o importanță atât de mare interiorului nostru? De ce pe El nu-L interesează nici etichetele de pe hainele noastre, nici diplomele noastre, nici conturile noastre bancare, nici mărcile mașinilor sau telefoanelor noastre?
Pentru că inima este cea care conferă valoare sau, dimpotrivă, cea care devalorizează ceea ce se află în exterior. Inima este cea care transformă motivația în atitudine, atitudinea în gânduri, gândurile în cuvinte, cuvintele în fapte, faptele în obiceiuri, obiceiurile în caracter, iar caracterul în destin. Și pentru că Dumnezeu dorește să avem un destin veșnic și fericit, pe El Îl interesează ce se întâmplă cu inima noastră.
Agonie și extaz
Ideea de a se întâlni față în față cu Dumnezeu îi îngrozește pe cei mai mulți oameni. Chiar dacă nu au o educație religioasă specială și nu cunosc Scripturile, ceva din interiorul ființei lor le spune că o astfel de întâlnire ar fi un dezastru pentru ei. Intuiția le spune că nu sunt pregătiți să stea în fața unui Dumnezeu sfânt și drept, ai cărui ochi sunt atât de curați că nu pot să vadă răul ( vezi Habacuc 1, 13 ).
Cu toate acestea, există și oameni care tânjesc să-L întâlnească și să-L vadă pe Dumnezeu. Și aceasta nu pentru că ar fi desăvârșiți, lipsiți de păcat, ci pentru simplul motiv că și-au curățat inimile în sângele Mântuitorului, iar acum sunt pregătiți să stea înaintea lui Dumnezeu.
De ce acești oameni sunt numiți fericiți? Doar pentru că Îl vor vedea pe Dumnezeu și, în felul acesta, vor atinge un ideal înalt pe care l-au urmărit în întreaga lor viață? Desigur, și acesta va fi un motiv al fericirii lor viitoare. Însă există și un alt motiv care ține de însăși esența lucrurilor și care îi face fericiți pe acești oameni chiar acum, în această viață. Iar motivul se află chiar în realitatea unei inimi curate.
Creatorul a rânduit lumea noastră în așa fel ( și nu doar lumea noastră, ci întregul Univers ) încât fericirea să poată fi găsită în cultivarea valorilor cerești: dragostea, modestia, blândețea, mila, spiritul împăciuitor, răbdarea, curăția, etc. Așadar, un om cu inima curată este de două ori fericit: el este fericit acum, știind că Dumnezeu îl privește cu plăcere datorită curăției inimii sale, dar va fi fericit și în viitor, când va avea privilegiul să-L întâlnească și să-L vadă pe Dumnezeu în mod nemijlocit.
Ce înseamnă a avea o inimă curată? Probabil că definiția ei este una dintre cele mai complexe definiții posibile. O inimă curată presupune, în primul rând, lipsa prefăcătoriei, vicleșugului și răutății. Inima curată este o inimă fără ascunzișuri, transparentă, care stă departe de păcat și care nu face rău aproapelui. Este o inimă care are gânduri curate, sentimente curate și o voința predată lui Dumnezeu. Este o inimă sinceră și deschisă, care nu se vinde pentru o bucată de pâine în plus. Este o inimă care este în întregime predată Domnului, o inimă care iubește. „Căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” ( Romani 5, 5 ).
Și dacă definițiile sunt teoretice și nu ne pătrund prea mult în suflet, priviți în Scripturi la oameni care au avut o inimă curată și urmați-le exemplul:
– Noe: „Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui. Noe umbla cu Dumnezeu” ( Geneza 6, 9 ).
– Iov: „Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” ( Iov 1, 8; 2, 3 ).
– David: „Domnul Și-a ales un om după inima Lui și Domnul a rânduit să fie căpetenia poporului Său” ( 1 Samuel 13. 14 ).
– Daniel: „Daniele, om prea iubit și scump, fii cu luare aminte la cuvintele pe care ți le voi spune acum… Nu te teme de nimic, om prea iubit ! Pace ție ! Fii tare și cu inimă!” ( Daniel 10, 11.19 ).
– Pavel: „Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele meu înaintea neamurilor” ( Fapte 9, 15 ).
– Simeon: „Și iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viață sfântă și era cu frica lui Dumnezeu. El aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era peste el” ( Luca 2, 25 ).
„Om neprihănit”, „curat la suflet”, „om după inima lui Dumnezeu”, „om prea iubit și scump”, „vas ales” – iată câteva dintre etichetele cerului puse pe caracterele unor oameni născuți ca și noi, cu aceleași înclinații spre rău, pe același pământ blestemat și purtând aceleași lupte sufletești că oricare dintre noi. „EKG”-urile lor spirituale arată însă ceva ce le este comun tuturor: toți au avut o inimă curată.
A-L vedea pe Cel Nevăzut
Cum trebuie înțeleasă promisiunea făcută oamenilor al căror „EKG” spiritual arată că au o inimă curată? În ce sens Îl vor vedea pe Dumnezeu și când se va întâmpla acest lucru?
Există cel puțin trei moduri în care un om Îl poate „vedea” pe Dumnezeu. Două dintre ele sunt posibile chiar de acum, din această viață și în condiția umană decăzută în care încă ne aflăm cu toții. Cea de-a treia, însă, nu va fi posibilă decât după ce vom fi dezbrăcați de natura umană păcătoasă și vom fi îmbrăcați cu natura umană proslăvită, pregătită să suporte slava lui Dumnezeu și a cerului.
Este cunoscut dialogul dintre Moise și Dumnezeu după darea legii pe Sinai și incidentul provocat de închinarea poporului Israel înaintea vițelului de aur. Tulburat de acest incident și îngrijorat de faptul că Dumnezeu ar putea să lepede acest popor răzvrătit, Moise simte nevoia unei garanții din partea lui Dumnezeu că acest lucru nu se va întâmpla. Moise tânjește să vadă slava lui Dumnezeu, fapt care l-ar motiva să-și continue misiunea în pofida greutăților inerente.
Iată de ce el se roagă Domnului: „Arată-mi slavă Ta” ( Exodul 33, 18 ). Răspunsul Domnului îl cunoaștem: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască” ( Exodul 33, 20 ).
Răspunsul dat lui Moise este suficient pentru a înțelege de ce în natura noastră decăzută nu-L putem întâlni și vedea pe Dumnezeu față către față. Dumnezeu ne refuza o astfel de descoperire din dragoste față de noi, ca să ne protejeze de o pieire sigură.
Însă omul cu inima curată Îl vede pe Dumnezeu în toate împrejurările vieții prin ochii credinței. Îl vede lucrând în viața sa, stă de vorbă cu El prin rugăciune, meditație și studiul Scripturii, se sfătuiește cu El când se află la răscruce de drumuri și, în funcție de împrejurări, Îi simte mângâierea sau mustrarea. Pentru un astfel de om, nu vederea fizică ( cu ochii biologici ) este importantă, ci simțământul prezenței Sale continue, aducătoare de pace, speranță și mântuire.
În anumite momente speciale și doar față de persoane alese de Dumnezeu, pot exista și descoperiri pasagere ale slavei divine: teofanii, vise, viziuni și diferite alte manifestări ale slavei lui Dumnezeu. De un astfel de har s-au bucurat mulți oameni ai credinței din istoria biblică: Moise, Ghedeon, Ștefan, Ilie, Ioan, Petru, Pavel ș.a.
De regulă, acestea nu sunt experiențe colective, ci personale. De asemenea, ele nu sunt permanente, ci ocazionale. De aceea, astfel de experiențe spirituale cu Dumnezeu nu pot fi impuse ca normă pentru alți creștini. În funcție de situație, rolul unor astfel de experiențe spirituale este fie să-l pregătească pe om pentru o misiune specială, fie să-i descopere ceva foarte important pentru sine sau pentru Biserica.
Însă promisiunea de a-L vedea pe Dumnezeu, cuprinsă în „Fericiri”, se va împlini plenar doar în ziua mântuirii. „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea această în el se curățește, după cum El este curat” ( 1 Ioan 3, 2.3 ).
Dacă „acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, atunci vom vedea față în față” ( 1 Corinteni 13, 12 ). Dacă acum Îl vedem pe Dumnezeu doar cu ochii credinței, atunci cei cu inima curată Îl vor vedea cu ochii trupești. Asemenea mult încercatului Iov, toți copiii lui Dumnezeu au această speranța care nu înșeală: „Chiar dacă mi se va nimici pielea și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” ( Iov 19, 26.27 )
La o astfel de credință, izvorâtă dintr-o inimă curată, Dumnezeu nu are decât un singur răspuns: promisiunea că această aspirație a omului din toate timpurile se va împlini curând: „Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului, era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea Fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor” ( Apocalipsa 22, 1‑3 ).
Însă până la împlinirea acestei promisiuni, avem și noi ceva de făcut. Dacă inima noastră este curată, trebuie să o păstrăm curată. Cum? Așa cum ne îndeamnă psalmistul: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta” ( Psalmul 119, 11 ).
Iar dacă știm că inima noastră nu este curată, să mergem la Marele Medic și să-I cerem un „transplant” de inimă. Căci El Însuși a promis: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi și vă voi face să urmați poruncile Mele și să păziți și să împliniți legile Mele” ( Ezechiel 36, 26.27 ).
sursa: https://www.loribalogh.ro/