"Autoritatea si supunerea in familie (2)"

Categorie: Familia crestina

Soţul sau rolul de cap al familiei

Pentru a înţelege învăţăturile Noului Testament cu privire la relaţia soţ-soţie şi la rolul fiecăruia în viaţa conjugală, trebuie să luăm în considerare şi pasajele aferente din Vechiul Testament. Informaţiile provenite din aceste pasaje sunt fundamentale pentru a înţelege rolul soţului, precum şi cel al soţiei. Genesa 1:26-28 ne învaţă că bărbatul şi femeia au fost creaţi după chipul lui Dumnezeu cu o anumită menire. Cei doi urmau să stăpânească pământul şi vieţuitoarele sale şi, de asemenea, să se înmulţească şi să umple pământul. Genesa 2:18-22 ne arată că femeia a fost creată pentru a fi „potrivită” bărbatului.

Mulţi au încercat să descrie succint modul cum a fost creată femeia de Dumnezeu şi anume pentru a satisface trebuinţele fizice, intelectuale şi emoţioale ale bărbatului.  Cuvintele ebraice traduse prin „potrivită lui” înseamnă ad literam „corespunzătoare lui, hărăzită lui”. Nu există nici urmă de îndoială că Dumnezeu a creat omul ca bărbat şi femeie pentru a fi complementari. Totuşi, în familie, bărbatul este numit „cap” şi pus în poziţia de autoritate, iar femeia este pusă în poziţia de supunere.

Să ne amintim de Maria, mama Domnului Isus şi de Iosif, logodnicul ei. Când nu erau împreună, Dumnezeu le-a vorbit separat. Însă când au devenit o familie (când Iosif a dus-o acasă pe Maria) Dumnezeu a vorbit capului familiei, adică lui Iosif.

Cuvântul grecesc pentru „cap” (kephale) este folosit de 75 de ori în Noul Testament, cel mai des cu sensul de bază al cuvântului şi anume acela de „cap”.

Apostolul Pavel foloseşte cuvântul „cap” în mod metaforic în prima sa epistolă către Corinteni: „Dar vreau să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos” (1 Corinteni 11:3).

Pavel propovăduieşte că principiile ordinii şi subordonării guvernează atât relaţiile din sânul Sfintei Treimi, cât şi cele între fiinţele umane. Acest verset precizează sfera de autoritate în relaţiile divine şi umane.

„Conceptul de ’cap al familiei’, concept iniţial bun, s-a deteriorat ca urmare a căderii în păcat. Astfel, în loc ca bărbatul să conducă femeia în cadrul unei relaţii conjugale autentice, aşa cum a rânduit Dumnezeu, acesta a abuzat adesea de rolul său, supunând femeia la o stăpânire cu caracter autoritar.”[1]

Trebuie subliniat că rolul de cap al familiei nu înseamnă superioritatea bărbatului respectiv inferioritatea femeii. Acest lucru reiese clar din supunerea lui Isus Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl fără a-I fi inferior.

Organizarea fiinţelor omeneşti reflectă organizarea celor divine: o trinitate de persoane, fiecare cu propriul ei rol, însă cu un Tată căruia Fiul îi este supus (Ioan 5:18-23, 1 Corinteni 15:24-28).

În Epistola sa către Efeseni, apostolul Pavel accentuează rolurile şi responsabilităţile membrilor familiei.

„Luându-l pe soţ în primul rând, ceea ce accentuează Pavel nu este autoritatea lui asupra soţiei ci dragostea lui pentru ea. Autoritatea lui este definită în termenii unei responsabilităţi pline de dragoste.”[2]

Modelul pentru soţ pe care Pavel îl sugerează clar este Isus Hristos: „Bărbaţilor, iu­bi­ţi-vă­ nevestele cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

Dacă stoicii contemporani lui Pavel îl învăţau pe soţ să „iubească” folosind cuvântul „fileo”, învăţătura creştină a introdus în căsnicie „dragostea agape”, puternică şi gata de sacrificu.

Cum iubeşte Hristos Biserica?

• jertfindu-se pentru ea;
• sfinţind-o, transformându-i caracterul şi comportamentul prin puterea Duhului;
• iertând-o; El i-a iertat chiar şi pe cei care L-au răstignit cu toate că ei nu au cerut iertarea Sa;
• acceptând-o; El l-a acceptat pe păcătos aşa cum era el;
• purtându-i de grijă; chiar înainte de moarte îşi încredinţează mama ucenicului Său;
• fiindu-i credincos până la sfârşit.

După ce compară iubirea soţului pentru soţie cu iubirea lui Hristos pentru Biserică, Pavel coboară la iubirea de sine: „Tot aşa trebuie să-şi iubească bărbaţii nevestele ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi” (Efeseni 5:28).

Omul se naşte cu instinctul de a avea grijă de trupul lui, hrănindu-l, spălându-l şi apărându-l de tot ceea ce i-ar putea produce durere sau vătămare. De vreme ce au devenit un singur trup, responsabilitatea bărbatului pentru soţia sa este aceaşi ca pentru propriul său trup.

Deci soţul va purta de grijă soţiei aşa cum îşi poartă lui însuşi de grijă. Prima purtare de grijă este pentru binele spiritual al soţiei, care se face prin metoda studiului biblic zilnic şi a rugăciunii împreună. Soţul nu trebuie să fie deficitar în acest domeniu al conducerii spirituale a familiei pentru că aceasta stă la baza celorlalte aspecte ale conducerii şi purtării de grijă în familie.

Foarte apropiat de aceasta este purtarea de grijă pentru dezvoltarea deplină a potenţialului intelectual al soţiei. Sănătatea ei emoţională este de asemenea responsabilitatea lui. A purta de grijă fizic înseamnă protecţie, însă tot mai mult cea mai mare nevoie după protecţie este aceea din partea soţului însuşi. Abuzul fizic ar trebui să fie de neimaginat iar standardul trebuie să fie de nu o atinge niciodată la mânie.

Bineînţeles că există alte modalităţi de a vătăma, mult mai distrugătoare – abuzul verbal, rănile pshiologice – şi responsabilitatea lui este să o protejeze de toate acestea. (Coloseni 3: 19).

O altă purtare de grijă fizică este pentru împlinire sexuală (1 Corinteni 7: 3-3). Purtarea de grijă în ceea ce priveşte problemele materiale este responsabilitatea soţului (1 Timotei 5: 8).

Aceasta nu înseamnă că soţia nu poate să câştige un venit, nici nu înseamnă că este greşit ca să câştige mai mult decât el sau să ofere mai mult familiei prin intermediul averii ei.

Dar aceste binecuvântăti nu-l eliberează pe el de responsabilitatea lui fundamentală. Dacă rolul principal al soţului este acela de a iubi, şi de a purta de grijă, un alt, nu mai puţin important rol al soţului ar fi acela de a conduce. Soţul este răspunzător pentru soţia lui, şi aceasta implică conducere. Însă conducere nu înseamnă dominare masculină arogantă ci mai degrabă o exemplificare a iubirii adevărate.

Apostolul Petru vorbeşte despre două îndatoriri ale soţilor şi anume: să se poarte cu înţelepciune cu soţiile lor şi să le cinstească:

„Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femei ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre“ (1Petru 3:7).

„Trebuie să avem în vedere două lucruri. În primul rând, soţii trebuie să aibă o înţelegere cât mai completă a scopului şi voii lui Dumnezeu. Cunoaşterea parţială a Scripturilor nu reduce niciodată numărul problemelor din sânul familiei. În al doilea rând, soţii trebuie să îşi cunoască foarte bine soţiile – atitudinile, dorinţele şi nevoile lor.“[3]

Cunoscând aceste lucruri soţii îşi vor putea cinsti soţiile ca pe „un vas mai slab.“ Această expresie nu se referă la intelect sau durata vieţii, ci la diferenţa biologică dintre sexe.

Soţul este îndemnat să-şi cinstească soţia. „’Cinste’ este traducerea lui timé, cuvânt folosit pentru a descrie un lucru de mare valoare, o adevărată comoară, cum ar fi, de exemplu, o piatră preţioasă. Astfel de comori sunt păzite cu toată grija şi atenţia. Mai mult, unor asemenea comori trebuie să le acordăm cinstea cuvenită. Aceeaşi atitudine trebuie să o aibă soţii faţă de soţiile lor.“[4]

Acest comportament al soţului este necesar, ţinând cont că atât soţul cât şi soţia au moştenit „harul vieţii”, adică, după părerea lui Paige Patterson, „existenţa temporală şi viaţa veşnică.“

Lipsa unui comportament corespunzător al soţului poate duce la un eşec în propria sa viaţă spirituală.

„Împiedicate este traducerea lui enkoptô. Koptô înseamnă, literal, ’a lovi’ sau chiar ’a tăia’ Soţul poate să ajungă la întreruperea umblării sale cu Dumnezeu  dacă nu reuşeşte să se comporte în mod adecvat cu soţia lui şi dacă nu îi dă acestea cinstea cuvenită.“[5]

Deşi loialitatea faţă de soţie este prioritară celei faţă de părinţi, copii sau faţă de oricine altcineva, loialitatea faţă de Dumnezeu este prioritatea maximă.

Când şi cum trebuie să-şi „urască“ cineva soţia (Luca. 14: 26) sau să se comporte ca şi când nu ar fi căsătorit (1Corinteni. 7: 29)?

În gândirea evanghelică s-a furişat o nouă idolatrie, idolatria familiei, toate resursele de timp şi bani fiind păstrate pentru familie înaintea slujirii lui Dumnezeu. Aceasta s-a datorat faptului că, de multe ori, slujitorii lui Dumnezeu şi-au neglijat mult familia „lucrând pentru Domnul.“ Toate acestea necesită corecţie. Trebuie să existe şi perioada când soţul şi soţia aleg să se comporte „ca şi cum nu ar fi căsătoriţi“ (1 Corinteni. 7: 5).

Ordinea din Scriptură este clară: sacrificiul de sine este necesar pentru binele soţiei şi al copiilor; sacrificiul familiei este necesar pentru binele Împărăţiei lui Dumnezeu.

[1] B.E.E. International, Căsătoria, Viena, 1991, p. 153.

[2] John R.W. Stott, Noua Societate a lui Dumnezeu, Cartea Creştină, Oradea, 1994, p. 177.

[3] Paige Patterson, Preoţi Peregrini, Editura Institutului Biblic ”Emanuel“ din Oradea, 1998, p. 113.

[4] Ibidem. p. 114.

[5] Ibidem.

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/