de Bob Van Domelen
Introducere și o scurtă istorie
M-am întors acasă de la închisoare în luna decembrie a anului 1988, fiind eliberat condiţionat după ce am ispăşit o sentinţă de trei ani pentru molestare sexuală. Întoarcerea mea a marcat şi începutul unei sentinţe de eliberare condiţionată sub supraveghere, iar când am ispăşit-o, stipulaţiile legate de Legea Megan au intrat în vigoare. Am început să scriu prima dată introducerea de față în noiembrie 2000. Pe vremea aceea mi s-a spus că voi fi supus notificării Legii Megan în Wisconsin timp de cincisprezece ani. La mijlocul anului 2001 legislatorii schimbaseră acea sentinţă de cincisprezece ani în una pe viaţă.
Este posibil ca unii dintre voi, cei care citiţi aceste rânduri, să fiţi puţin surprinşi că am primit o sentinţă de numai cinci ani de închisoare. Dacă ar apărea cazul meu înaintea unui judecător astăzi, sentinţa ar fi de două sau de trei ori pe atât.
În 1989 mi s-a permis să frecventez săptămânal întâlnirile grupului de suport al misiunii Broken Yoke Ministries din Madison, Wisconsin, aflată la o distanță de aproximativ 100 de kilometri de unde locuiam eu. Un an mai târziu, fondatorul grupului a demisionat, iar conducerea mi-a revenit mie.
Deşi Broken Yoke este structurată în primul rând ca o misiune care le întinde o mână celor care se luptă cu homosexualitatea, Dumnezeu a deschis uşi pentru mine ca să mă implic în slujirea delincvenţilor sexuali asemenea mie. Această parte a slujirii mele a început fără grabă, cu o menţionare a delictului meu în cadrul unei discuţii despre homosexualitate, şi s-a dezvoltat până acolo încât am fost binecuvântat să vorbesc la conferinţe de-a lungul Statelor Unite.
La începutul anilor ’90, Broken Yoke publica un newsletter bilunar, Wellspring, care se ocupa de problema homosexualităţii. Curând au început să vină la misiune scrisori de la deţinuţi din toată ţara. Unii căutau ajutor pentru a face faţă atracţiilor faţă de cei de acelaşi sex, dar majoritatea scrisorilor au venit de la bărbaţi şi femei vinovaţi de molestarea copiilor. În 1997 a apărut newsletterul Into the Light, ca o încercare de a oferi speranţă şi încurajare delincvenţilor sexuali.
Când numărul de cititori a crescut, la fel s-a întâmplat şi cu oportunităţile de a-mi împărtăşi povestea. O copie a mărturiei mele a fost reprodusă în Inside Journal al Prison Fellowship, un ziar bilunar, cu cititori în cele mai multe închisori din ţară. Răspunsul la acel articol a dublat circulaţia lui Into the Light. Un an mai târziu, aceeaşi mărturie a apărut în Christian Inmate News; a urmat un interviu la Charisma Online, iar tirajul a început să crească. Prima expediere de 43 de copii a crescut în cursul a 21 de ediţii la peste 1500, ajungând la deţinuţi din peste 400 de instituţii.
Au apărut şi alte oportunităţi pentru a depune mărturie, care au inclus Family Circle Magazine, Charisma Online, Charisma Magazine şi Citizen Magazine. În plus, am vorbit la un număr de conferinţe Exodus International din ţară, am fost intervievat de o serie de programe Focus on the Family împreună cu Dr. James Dobson şi am slujit ca vorbitor principal la o conferinţă de două zile despre pedofilie în Amsterdam.
Broşura de faţă nu reprezintă un efort de a minimaliza sau scuza vreun act de molestare, deoarece niciun act atât de devastator nu poate fi scuzat. Cred totuşi că procesul de vindecare pentru victime şi molestatori este circular. Molestatorii care au fost ei înşişi abuzaţi au nevoie de oportunitatea de a se confrunta cu ceea ce li s-a întâmplat când erau copii, pentru a înţelege impactul faptelor lor asupra victimelor pe care le-au produs. Găsirea vindecării proprii le va întări hotărârea interioară.
Victimele au nevoie să ştie că dacă abuzatorii lor ar fi eliberaţi şi s-ar întoarce în comunitate, s-ar putea prea bine ca cei care i-au molestat să se fi schimbat şi să fie hotărâţi să trăiască schimbarea. Nu sugerez că victima şi abuzatorul trebuie să fie prieteni (deoarece această posibilitate nu ar trebui să fie privită niciodată ca un scop), ci că victimei nu ar trebui să-i sară inima în piept la simpla vedere a unui abuzator sexual cunoscut.
Această broșură are ca scop să ajute bisericile să se adreseze unor varietăți simple de întrebări de tipul „dacă”: „Ce s-ar întâmpla dacă un delincvent sexual ar dori să fie parte a comunităţii noastre de credincioşi? ” sau „Ce s-ar întâmpla dacă biserica află că unul din membrii săi a abuzat un copil şi se află încă în biserică? ” Acestor întrebări li se răspunde cel mai bine când domnește calmul, dar prea adesea realitatea abuzului aduce încordare în discuții.
Ce va face biserica? Refuzul de a primi delincvenţi sexuali ca membri în biserică este singura alternativă? Iar dacă unui delicvent sexual i se permite să frecventeze slujbele, ce măsuri de protecţie trebuie luate pentru a crea un mediu sigur pentru victime, ca şi pentru copiii oricărei comunităţi de credincioşi?
În 1997, Biserica Metodistă Unită a Angliei a stabilit un comitet de lucru care să decidă slujirea potrivită pentru cei condamnaţi pentru ofense sexuale. De primă importanţă pentru comitet era alcătuirea unor linii directoare, luându-se în acelaşi timp decizia că delincvenţilor sexuali nu li se permite să deţină funcţii în biserică.
Voi face referire la concluziile acelui comitet, în loc să reinventez un procedeu meritoriu. Deși sper să abordez particularităţile raportului, aş recomanda secţiunile sale intitulate Ce ştim despre delincvenţa sexuală şi Câteva întrebări teologice, îndeosebi deoarece sunt de primă importanță pentru întreaga chestiune a slujirii delincvenţilor sexuali în cadrul unei structuri a bisericii. Întrebările teologice reprezintă într-adevăr chestiunea centrală în raport, deci un studiu al secţiunii ar fi în beneficiul tuturor. Raportul complet este disponibil pe internet la: www. methodist. org. uk/downloads/conf-church-and-sex-offenders-2000. pdf.
Aş recomanda tipărirea raportului în întregime şi folosirea lui ca un instrument pentru discuţii.
Încercând să mă focusez pe această chestiune, sper să ofer linii directoare utile pentru bisericile care doresc să-şi protejeze copiii. Indivizii care au molestat deja copii au fost identificaţi şi pot fi monitorizaţi. Este mult mai dificil de identificat cineva cu o predispoziţie nenaturală pentru copii, care nu a fost descoperit, dar există câţiva paşi care vor pot fi de ajutor.
Mare parte din ceea ce sper să împărtăşesc se bazează pe bunul simţ şi ar putea să pară prea lumesc pentru a se potrivi temei, dar vă asigur că soluţiile sunt oarecum simple. Aplicarea lor poate fi mai dificilă.
L-aş încuraja pe cititor să obţină o copie din Help for Adults Attracted to Children [Ajutor pentru adulţii atraşi de copii] (Regeneration Books) pentru definiţia pedofiliei, a efebofiliei şi pentru câteva cauze ale ambelor condiţii. Nu este scopul broşurii de faţă să reitereze acele informaţii. O listă de resurse este prezentată la sfârşitul broşurii.
Pentru a simplifica lucrurile, voi folosi pronumele masculin în acest document când mă voi referi la cel acuzat de molestare sexuală, deoarece statisticile arată clar să majoritatea delincvenţilor sexuali sunt bărbaţi. Dacă o afirmaţie se poate aplica în mod egal bărbaţilor şi femeilor, va fi folosită combinaţia el/ea sau pe el/pe ea.
Numele indicate cu asterisc (*) sunt fictive şi sunt folosite doar ca exemplu. Orice asemănare cu persoane cunoscute cu acelaşi nume este pură coincidenţă.
Dedic această broşură soţiei mele Cathie, fără a cărei dragoste şi fără al cărei suport nu aş fi cunoscut profunzimea dragostei lui Dumnezeu aşa cum am cunoscut-o. Te iubesc, Cathie!
Mulţumiri
Le sunt cât se poate de recunoscător pentru înţelepciunea şi deschiderea lor pentru oferirea de sugestii pentru broşură lui: Ron Bancroft, Alan Chambers, Gene Chase, Alan Medinger, Leanne Payne şi Kathy Sandor. Mulţumiri speciale soţiei mele Cathie pentru abilităţile ei de editare – în special când eu am crezut că ceva era destul de bun, iar ea m-a provocat să fac ceva și mai bun.
Să începem Capitolul 1
Pentru majoritatea oamenilor, biserica a fost întotdeauna un liman sigur, un loc unde oamenii se adunau ca să aducă laudă lui Dumnezeu şi ca să găsească suport şi încurajare prin părtăşie. Indiferent cât de rele deveneau lucrurile în lumea de afară, pacea era găsită în casa lui Dumnezeu.
Eram implicat în propria mea biserică şi îmi plăcea să iau parte la închinare. Dacă a existat cineva care bănuia secretul meu întunecat, eu nu eram conştient de astfel de suspiciuni. Se poate ca parte din ignoranţa mea faţă de sentimentele altora să-şi fi avut originea în faptul că modul în care abordam viaţa era centrat pe mine însumi. Nu puteam să văd în afara propriilor mele nevoi egoiste. O altă parte a problemei poate fi atribuită faptului că puţini din biserică sunt dornici să dea glas sentimentelor pe care este posibil să le aibă față de cineva și care ar putea face o legătură între cel în cauză și molestarea copilului. Date fiind însă recentele revelaţii despre abuzul săvârşit de preoţi, această atitudinea este pe cale să se schimbe.
Când se află că un copil a fost molestat, o furie sau o mânie naturală iese la suprafaţă, iar eu cred că aceste emoţii sunt intensificate când abuzul este înfăptuit de cineva din interiorul bisericii. Dacă delincventul este pastor, în mintea bisericii pângărirea este mai pronunţată.
Când vorbesc la conferinţe sau strângeri ale bisericii, sugerez nevoia ca bisericile să abordeze subiectul molestării copilul într-o serie de întâlniri, înainte de a exista nevoia evidentă de a o face. Eu numesc aceste întâlniri, sesiuni Ce s-ar întâmpla dacă. Am vorbit cu câţiva pastori care mi-au spus că ideea nu va funcţiona pentru ei, dar că realizează meritul discuţiilor şi le-ar încuraja.
Din nefericire, cei mai mulţi găsesc tema extrem de dureroasă şi încărcată emoţional. Drept rezultat, ei devin ca cei invitaţi la marele banchet (Luca 14: 16), aducând ca scuze pentru care nu ar putea să vină. Nu critic cu un aer de superioritate acest tip de răspuns, deoarece tema molestării nu este niciodată menţionată fără ca mulţi să simtă o neliniște semnificativă. Modul în care sunt abordate lucrurile în unele biserici este formarea unui comitet care să discute chestiunea, iar biserica este bucuroasă că echilibrul este restabilit.
Sesiunile Ce s-ar întâmpla dacă ar trebui să includă câteva din următoarele întrebări:
• Ce resurse (scrise/audio/vizuale) sunt disponibile în biblioteca de resurse a bisericii?
• Ce site-uri pe internet oferă informaţii utile şi/sau linkuri bune către alte resurse?
• Este disponibilă o declaraţie de politică denominaţională, care va fi de ajutor în discuţiile Ce s-ar întâmpla dacă?
• Presupunând că delincventul este un membru al bisericii, ce informaţii vor fi împărtăşite cu biserica (dacă vor fi), dacă ştirea despre o agresiune sexuală devine cunoscută în mod public? Dacă se cade de acord asupra unei politici, ea ar trebui să fie împărtăşită cu trupul bisericii, ca parte a unui pachet de informaţii.
• Ce răspuns va avea biserica pentru victimă, imediat după ce acuzaţiile abuzului devin publice? Care va fi răspunsul pentru delincvent?
• Poate trece biserica dincolo de menţinerea preventivă sub supraveghere a unui delincvent la o viziune a vindecării şi de ce va fi nevoie ca aceasta să se realizeze? [Notă: Aceasta este cu adevărat esenţa procesului de reconciliere. ]
Prima sesiune Ce s-ar întâmpla dacă ar putea prea bine să arate faptul că niciuna dintre nevoile pentru resurse listate mai sus nu este disponibilă în prezent. Dacă aşa stau lucrurile, aş sugera formarea unor grupuri mici de indivizi dornici să caute răspunsuri pentru următoarea sesiune.
Dacă scopul sesiunilor Ce s-ar întâmpla dacă este ca oamenii să înţeleagă şi să fie capabili să comunice informaţii decisive legate de molestarea copilului, întâlnirea va deveni foarte uşor împovărătoare, iar în cele din urmă va capitula din cauza volumului materialelor. Soţia mea le-a spus adesea copiilor noştri: „O persoană deşteaptă nu este cea care cunoaşte toate răspunsurile. O persoană deşteaptă este cea care ştie unde să găsească toate răspunsurile. ” Biserica nu va fi niciodată expertă în pedofilie, dar ar trebui să ştie unde să găsească resursele potrivite pe această temă.
Mă îndoiesc că ar putea fi scrisă o carte care să includă toate variaţiile şi posibilităţile pentru înfăptuirea abuzului sexual. Ştiu că unii se vor întreba dacă regulile răspunsului ar trebui să fie diferite dacă individul este un părinte, o rudă, un pastor sau întru totul un străin. În realitate, există un fir comun – un copil a fost victimizat. Acest fir comun este cel care ar trebui să dicteze orice răspuns al bisericii.
Nevoile victimei Capitolul 2
Va exista un conflict semnificativ pentru orice copil care devine victimă într-o situaţie de abuz. Ofer următoarea listă de început şi încurajez discuţii pe mai departe atât în termeni generali, cât şi specifici, care au legătură cu abuzul.
• Copiii au nevoie mai degrabă de asigurare şi calm, decât de panică, atunci când au fost victimizaţi sau când iese la suprafaţă ştirea despre molestare. Măsura intensităţii emoţionale cu care reacţionează părinţii şi alţi adulţi implicaţi în această perioadă, ar putea cu uşurinţă să adauge un alt strat vătămării unui copil deja abuzat.
• Multe victime simt că abuzul nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi spus sau nu ar fi făcut ceva care să provoace actul.
• După abuz, atmosfera din jurul victimei este adesea încărcată cu mânie, pe care copilul nu o înţelege pe deplin. „De ce nu pot reveni lucrurile la normal? ” este ceva ce multe victime simt, dar nu pot exprima clar.
• Viaţa este întoarsă cu dosul în sus pentru copil când abuzul este descoperit, iar copilul vede o mulţime de străini cercetând ce s-a întâmplat.
• Copiii nu înţeleg consecinţele faptului că au fost abuzaţi şi consecinţa probabilă a pedepsei pentru delincvent. Închisoarea şi posibil o separare permanentă, sunt chestiuni care trebuie luate în considerare. Faptul este adevărat îndeosebi când abuzatorul este un membru al familiei.
• Vor fi unii care vor încerca să convingă victima să-l ierte pe abuzator, motivând că aceasta ar fi creştinește de făcut. Cred că o asemenea abordare este o altă formă de victimizare, dacă se recurge la acest gen de efort subtil.
Dacă întrunirile Ce s-ar întâmpla au avut loc, o listă cu consilieri/medici dornici şi capabili de a oferi ajutor va fi disponibilă. Aceştia sunt oameni pe care ne putem baza pentru restaurarea sentimentului de încredere în adulţi a unui copil care are nevoie să se simtă în siguranţă.
Dacă molestarea este dezvăluită unui pastor, există lucruri pe care pastorul ar trebui să le facă. În timp ce nu există o singură listă de paşi neschimbabili sau ar trebui să fie identici în fiecare situaţie, există paşi generali care ar trebui luaţi în considerare ca parte a poziţiei procesului pe care îl vor folosi pastorul şi biserica.
• Abuzul trebuie raportat. Punct. Începe cu medicul familiei, cu pastorul tău sau cu serviciile sociale locale şi aminteşte-ţi că este implicat un copil. Mânia care iese la suprafaţă când afli prima oară despre abuz, ar putea cu uşurinţă să devină atât de focusată, încât răzbunarea, mai degrabă decât preocuparea pentru copil ar putea constitui forţa conducătoare în acţiunile şi comentariile tale.
• Este neînţelept să păstrezi tăcerea pe motivul pretenţiei că biserica se poate ocupa de abuz fără implicarea autorităţii civile. Unele biserici cred, în mod eronat, că este în joc reputaţia bisericii în sine şi că ea poate va fi văzută într-o lumină nefavorabilă. Abordarea rezolvării în interior transmite un mesaj confuz atât victimei, cât şi abuzatorului, dar în special victimei.
• Cele mai multe biserici au o transmitere informală a informaţiilor foarte eficientă. Din acest motiv, adevărul nu ar trebui ocolit, dar nici nu ar trebui ca fiecare detaliu să fie făcut cunoscut. Aceasta este una din chestiunile care ar trebui discutate în sesiunile Ce s-ar întâmpla dacă. Biserica ar trebui să cunoască procedura cu privire la ce va fi împărtăşit şi ce nu.
Nevoile delincvenţilor sexuali Capitolul 3
Statistic, cei care abuzează nu au o viaţă „completă” sau lipsită de conflict. Mulţi au fost ei înşişi abuzaţi fizic, sexual sau emoţional când erau copii. S-ar putea argumenta că molestarea sexuală este parte a unui ciclu vicios şi că dacă nu i se poartă de grijă noii victime, ciclul ar putea continua.
Când un abuzator este bine cunoscut sau plăcut, răspunsul bisericii este de obicei şocul sau neîncrederea. Unii ar putea să meargă atât de departe încât să nege chiar posibilitatea ca abuzatorul să fi luat măcar în considerare un asemenea act. Dacă abuzatorul este mai puţin cunoscut sau plăcut, răspunsul ar putea să fie de genul: „Am ştiut întotdeauna că ceva nu era întru totul în ordine cu el (sau ea). ”
În aceste două exemple, reacţia individuală va depinde de o relaţie personală sau de lipsa unei relaţii personale cu abuzatorul. Dacă abuzatorul este plăcut sau stimat, oamenii ar putea să ofere cuvinte de încurajare sau suport, fără o susținere prea mare. Un abuzator care nu este plăcut sau este puţin cunoscut ar putea fi evitat.
Soţiile
Am aflat din experienţa mea personală, ca şi din experienţa celor pe care i-am întâlnit sau cu care am vorbit, că soţia unui delincvent se confruntă cu un timp deosebit de dificil. Oamenii sunt convinşi că ea „trebuie să fi ştiut ce făcea soţul ei”. „De ce nu l-a oprit? ” Adevărul este că cele mai multe soţii chiar nu au ştiut ce se întâmpla, dar adesea ele sunt la fel de evitate ca soţii lor. Cele care decid să încerce să-şi salveze căsnicia sunt aproape întotdeauna tratate ca fiind neancorate în realitate.
Vinovat sau presupus vinovat
Se presupune, ca regulă generală, că acuzaţiile de molestare a copilului pot fi dovedite, deci tindem să presupunem că cel acuzat este vinovat. Există întotdeauna posibilitatea ca acuzaţiile să fie false sau ca în unele cazuri poliţia să nu fi găsit de fapt adevăratul făptaș, deci ar trebui să se aibă o mare grijă pentru protejarea drepturilor tuturor celor implicați.
De obicei, o acuzaţie de molestare declanşează un număr de consecinţe pentru delincventul sexual acuzat:
• pierderea locului de muncă;
• prezentări în mass-media (nume şi fotografie, dacă victima nu este un membru de familie);
• i se cere să nu mai frecventeze slujbele la biserică;
• crize fizice şi psihologice.
Răspunsul bisericii pentru delincvent, imediat după acuzare, ar trebui să fie o altă chestiune discutată în sesiunile Ce s-ar întâmpla dacă. Dacă există o constantă în cele mai multe situaţii de această natură (conform celor de care am aflat eu), ar fi cea că mult prea des biserica dă bir cu fugiții în ceea ce priveşte orice suport pentru cel acuzat.
A ne aminti că nevoile victimei sunt pe primul loc nu este acelaşi lucru cu a spune că delincventul sexual nu are nevoi care pot fi împlinite de biserică. Biserica poate:
• Să-i dea de ştire delincventului că biserica îl poartă în continuare în rugăciune. În acelaşi timp, încurajaţi-l pe delincvent să se roage pentru biserică, deoarece ea se luptă cu ceea ce s-a întâmplat. [Notă: Mi-a luat ceva timp să văd că copiii pe care i-am molestat nu erau singurele victime. Rănisem trupul bisericii. ]
• Să telefoneze ca să vadă dacă membrii bisericii pot oferi un ajutor practice delincventului sau familiei lui.
• Să întâlnească delincventul pentru a discuta despre opţiunile sau restricţiile referitoare la participarea lui la biserică. Dacă ar fi mai bine pentru el să nu participe la slujbe, ar trebui sugerate alternative. Răspunsul pentru delincvent este să nu fugă de Dumnezeu şi biserică, ci să fugă spre Dumnezeu şi biserică.
Alte chestiuni, legate mai mult de familia unui delincvent, ar trebui luate în considerare, în lumina a ceea ce poate face biserica în calitate de martor şi ca un exemplu al dragostei lui Hristos.
• Soţia şi copiii delincventului (dacă este căsătorit) se confruntă cu chestiuni complexe în ceea ce priveşte simpla supravieţuire. Reacţia comunităţii ar putea fi atât de pronunţată, încât să facă mişcarea lor în interiorul comunităţii dificilă şi înspăimântătoare emoţional. Din situaţia familiei mele am învăţat că copiii mei s-au confruntat cu o înstrăinare considerabilă la şcoală din cauza delictelor mele, deci a o întreba pe mamă cum se descurcă copiii ei la şcoală, ar fi un lucru bun. Nu uitaţi să o întrebaţi cum se simte şi cum se descurcă ea însăși.
• Un bilet suportiv ocazional către familie va fi apreciat şi le va da de ştire că vă pasă şi vă rugaţi pentru ei. Poate că unii oameni se tem că un asemenea suport ar putea fi interpretat ca o trecere cu vederea a comportamentului delincventului, dar eu nu cred că un răspuns creştin suportiv trece vreodată cu vederea păcatul.
• Fiind adesea împărtăşită în predici sau studii biblice, zicala: „Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul”, pătrunde în miezul procesului de reconciliere.
Înapoi la normal? Capitolul 4
Este foarte uşor să priveşti un delincvent trimis la închisoare cu o atitudine de genul: „Ei bine, asta este. Să ne continuăm viaţa. ” Mulţi delincvenţi îmi scriu povestind cum au fost părăsiţi de biserica pe care le frecventau sau despre familia lor care se luptă să se întreţină şi despre victime care sunt considerate din nou normale doar fiindcă cicatricele abuzului nu mai sunt clar vizibile pentru alţii.
Acest capitol va explora unele dintre problemele care apar după ce există o decizie legală cu privire la acuzaţia de agresiune sexuală, după ce situaţia s-a calmat puţin, iar ziarul local a încetat să tipărească relatări despre cele întâmplate.
Mai degrabă decât să se bazeze pe discuţiile model Ce s-ar întâmpla dacă, desfăşurate înainte ca vreun semn despre abuz să fi fost evident, pastorii ar trebui acum să îi încurajeze pe membrii bisericii să reia procesul, în lumina a ceea ce s-a întâmplat de fapt.
• Ce decizii luate în conversaţiile iniţiale s-au dovedit a fi decizii corecte? Care nu s-au dovedit a fi corecte?
• Ce lucruri ar fi trebuit să facă biserica, dar nu a făcut, fiindcă nimeni nu s-a gândit la ele mai devreme?
• Cum se simt membrii bisericii cu privire la procesul iniţial? Ce feedback se poate obţine printr-o trecere în revistă a evaluării deciziilor iniţiale?
Am luat în considerare crearea unei liste de verificare pe care bisericile ar putea-o reproduce, dar am decis împotrivă, în favoarea încurajării conversaţiilor Ce s-ar întâmpla dacă. Bisericile sunt diferite – chiar în interiorul unei denominaţii specifice – iar diferenţele trebuie luate în considerare în confruntarea problemei.
Adiţional, de fiecare dacă când are loc o discuție Ce s-ar întâmpla dacă, va apărea o îmbunătăţire în planul pe care îl stabileşte biserica şi poate mai puţin sentimentul de copleşire în confruntarea cu o situaţie prezentă de abuz raportat.
Victimele
Cred că există două extreme care apar pentru copiii care au fost abuzaţi sexual şi niciuna dintre ele nu este sănătoasă. Prima are loc când membrii bisericii îi ataşează copilului eticheta de „victimă”, prin modul în care interacţionează permanent cu copilul. Tratamentul special (îndeosebi când acţiunile îl diferenţiază clar pe copil de ceilalţi copii) pot să creeze la fel de multe probleme pe câte speră să rezolve.
În timp ce eu recunosc că unii copii sunt fragili după furtuna de atenţie pe care au îndurat-o, vindecarea vine mult mai încet pentru un copil căruia i se aminteşte adesea că este fragil. Abuzul sexual nu este niciodată din vina copilului, dar unul din efectele colaterale ale molestării este că victima tinde să se izoleze sau să se retragă în sine. Vindecarea este cel mai bine găsită printre oamenii sănătoşi; dar interacţiunea ar trebui încurajată, şi nu cerută.
În mod similar, un tratament foarte intensiv poate promova o imagine deteriorată la un copil forţat să meargă la tratament des şi o perioadă îndelungată de timp. „Când se va termina odată? ” este un sentiment comun pe care îl experimentează uneori victimele.
La cealaltă extremă ar fi lipsa completă a oricărui tratament sau lipsa completă a preocupării pentru situaţia prin care a trecut copilul. Unii părinţi se simt ruşinaţi de atenţia acordată copilului lor şi pot să fie de părere: cu cât depășesc asta mai repede, cu atât se vor îmbunătăți lucrurile. Adiţional, adulţii uită că copiii nu procesează lucrurile în acelaşi mod în care o fac ei.
Aş sugera că o cale de mijloc sau cea mai eficientă cale în modul în care ne ocupăm de victime permite tratamentul efectiv, includerea într-o activitate pozitivă şi deschiderea pentru comunicare, pentru a-i aminti copilului că poate comunica ori de câte ori este nevoie. Când comunicarea este deschisă şi iubitoare, copilul va şti că vindecarea este un proces şi că va avea momente bune şi rele pe drumul pe care îl are de parcurs.
Când un copil are nevoie de protecţie sau vrea protecţie, ca şi suport plin de grijă, ele ar trebui să fie disponibile la cerere. În acelaşi timp, cei mai buni părinţi ştiu că copiii au nevoie să crească independent. Copilul poate arunca ocazional o privire prin care întreabă: „Sunt în ordine? ”, în timp ce face paşi experimentali înspre independenţă, dar într-un mediu sănătos, un pas va fi urmat de un altul.
Oricine are dreptul la o definiţie a vindecării să funcţioneze pentru el personal. De-a lungul anilor, a trebuit să mă gândesc ce ar putea să însemne cuvântul pentru mine şi pentru propria mea umblare. Deci vă ofer definiția mea, în speranţa că vă va folosi precum mi-a folosit mie.
Vindecarea nu înseamnă uitarea abuzului – înseamnă depăşirea lui şi a nu îngădui ca abuzul să înăbuşe potenţialul dezvoltării.
Consecinţele şi detenţia Capitolul 5 Delincventul
Fiindcă cele mai multe situaţii de abuz raportat au ca rezultat detenţia din ordinul curţii, şi nu eliberarea condiţionată, comentariile mele vor fi mai potrivite pentru astfel de situaţii şi nu se vor fi potrivi bine celor a căror pedeapsă ia o formă diferită. În acelaşi timp, un bărbat eliberat condiţionat va experimenta o izolare atât de profundă în interiorul comunităţii sale, o izolare comparabilă cu închisoarea.
Din când în când, citesc ceva în ziar despre o închisoare sau alta, ca fiind aproape ca un club de distracție pentru nemernici. Mâncare, îmbrăcăminte, adăpost gratuit şi alte distracţii precum televizorul dau impresia că închisoarea nu este o pedeapsă. Sunt sigur că asemenea locuri există, dar majoritatea închisorilor din ţara noastră nu s-ar potrivi cu ideea nimănui despre un club de distracție.
De-a lungul anilor, am fost binecuvântat să întâlnesc oameni care se oferă voluntari pentru a sluji ca facilitatori pentru studii biblice, pentru a împărtăşi față în față programe pentru prieteni şi pentru a ajuta prin oferirea de asistenţă practică familiilor delincvenţilor prin organizaţii ca Prison Fellowship. Ceea ce acest tip de organizaţii le oferă deţinuţilor din închisoare este sentimentul demnităţii şi al speranţei, două lucruri care cam lipsesc în cele mai multe închisori.
Deţinuţii, bărbaţi şi femei, care participă activ la genul de programe pe care tocmai le-am menţionat, au ajuns cel mai jos posibil, au privit în sus şi au văzut mâna întinsă a lui Dumnezeu, care îi aşteaptă să o apuce.
Cu ani în urmă, am vorbit cu o călugăriţă care slujea ca voluntară pentru studiu biblic. Ea a făcut următorul comentariu: „Dintre toţi cei care vin la studiul biblic, cei mai serioşi în ceea ce privește dedicarea de a se schimba şi a-L accepta pe Dumnezeu sunt dependenţii de droguri, alcoolicii şi delincvenţii sexuali. Au ajuns în punctul cel mai de jos, atât de adânc şi de întunecat, încât ştiu fără umbră de îndoială că numai Dumnezeu poate ajunge la ei. ” Nu am uitat niciodată cuvintele ei şi nu am niciun motiv să mă îndoiesc de ele. Cu siguranţă, mie mi se potriveau pe vremea aceea.
„Am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine. ” (Matei 25: 35) Pentru majoritatea, acest îndemn de a vizita pe cineva în închisoare este adresat celor care au suficient timp să o facă sau rudelor care vor să susţină schimbarea şi restaurarea cuiva drag.
Mă întreb foarte mult dacă dorinţa naturală a unor oameni pentru pedeapsă, nu justifică decizia lor de a vedea vizitarea celor aflați la închisoare ca fiind responsabilitatea spirituală a altora, nu un mandat personal. În unele state s-ar putea argumenta că a te afla pe lista de aşteptare a unui deţinut este o neplăcere, dar acest inconvenient nu ar trebui să împiedice încercarea.
Am auzit justificarea: „Primeşte ce merită. Poate că singurătatea îl va face să se gândească de două ori înainte de a abuza un alt copil. ” Alţii pot să se exprime mai simplu: „Sper să putrezească în închisoare. Închisoarea este prea bună pentru el. ” Pentru prea mulţi oameni, închisoarea este un loc pentru deţinuţi şi familiile lor.
Scrisori
Pentru orice deţinut este o adevărată binecuvântare să primească o scrisoare de la cineva din biserica familiei sale sau din grupul de rugăciune. Nu există formulare de completat pentru a scrie o scrisoare cuiva aflat la închisoare. Eu compar scrisorile cu niște mini-vizite fără o prezenţă fizică reală.
Dacă biserica ta a purtat discuții de genul Ce s-ar întâmpla dacă, o scrisoare care descrie cum evoluează procesul va fi foarte folositoare cuiva care se află în închisoare din cauza molestării sexuale. [Notă: Această metodă de lucru ar fi utilă comunicării cu oricine se află în închisoare şi speră să se întoarcă la trupul bisericii. ]
Un lucru mi-a fost destul de clar chiar de la începutul perioadei de detenţie – întoarcerea mea nu avea să fie uşoară pentru mulţi membri ai bisericii. Pe cât de mult vroiam ca alţii să vadă că mă pocăisem şi căutam schimbarea, ştiam că pentru unii voi fi departe de a fi bine-venit. Dar tot cred că biserica îi datorează cuiva din turma ei comunicarea, fiindcă cei care se trezesc în închisoare sunt cu adevărat ca oaia care a fost pierdută.
Familia unui delincvent
Arestarea unui părinte pentru molestare sexuală poate să deschidă un drum devastator în orice familie. Indiferent dacă cuplul a decis să rămână sau nu împreună, soţia unui delincvent depune mari eforturi ca lucrurile să nu se dezintegreze.
În timpul detenţiei unui bărbat, membrii bisericii ar putea să ia în considerare să o întrebe pe soţie ce pot face pentru a ușura viaţa ei şi a familiei ei. Aceasta ar putea însemna să i se dea de ştire că se fac rugăciuni pentru ea şi că le pasă de ea. Chiar şi numai faptul de a auzi că nevoile ei, ca persoană, sunt legitime şi importante pentru alţii, poate să restaureze credinţa unei femei în comunitatea bisericii.
Uneori suportul înseamnă purtarea de grijă față de cei mici, pentru a da posibilitate soţiei să-şi viziteze soţul. Uneori poate să însemne includerea copiilor unui delincvent într-o excursie specială. Copiii au valoare şi nu ar trebui ignoraţi – dar adesea sunt.
Ce urmează? Capitolul 6
Dacă un delincvent sexual se întoarce în societate după un timp petrecut în închisoare sau dacă acuzaţiile nu au avut ca rezultat o condamnare a sa la închisoare, sunt în joc mai multe decât simpla recunoaştere a prezenţei fizice a delincventului.
Nu am îndoială că atunci când am spus: „Îmi pare cu adevărat rău”, cuvintele mele au venit din străfundul inimii. O biserică ce acceptă cererea de iertare ca fiind singurul lucru necesar pentru demonstrarea unei pocăinţe din inimă, trebuie să aibă în atenţie că reconcilierea este un proces, nu doar o singură propoziţie rostită.
Raportul Bisericii Metodiste a Angliei a mers atât de departe încât a sugerat că reconcilierea bazată pe puţin mai mult decât o scuză, ar fi ceva nedemn şi nedrept pentru victima (victimele) delincventului. O lipsă a procesului de reconciliere ar fi periculoasă pentru micuţii bisericii şi dăunătoare pentru delincvent. Raportul a afirmat că biserica ar trebui să ofere speranţă prin practicarea unei bune discipline.
Ar fi uşor de citit „disciplină” ca „pedeapsă”, iar dacă așa stau lucrurile, nu ar trebui să fim surprinşi că un delincvent se opune oricărei sugestii de disciplină. Dar cuvântul înseamnă „disciplină” şi „instruire” şi „training”. Astfel, disciplina uşoară poate fi văzută ca un efort favorabil, chiar util, din partea unei biserici, pentru a-l conduce pe delincvent la moduri noi de a trăi şi la alegeri mai bune.
Pentru ca reconcilierea în biserică să fie eficientă şi pe termen lung, toată lumea trebuie să înţeleagă sensul cuvintelor folosite în procesul respectiv. Un grup mic de oameni de la biserică, doritori să ajute, ar trebui să aibă o întâlnire cu delincventul, să petreacă timp discutând atât despre ce se aşteaptă de la el, cât şi ce se înţelege prin cuvintele folosite pentru a descrie aşteptările lor.
Parte din ceea ce urmează este luat din Biserica şi delincvenţii sexuali, raportul scris al Bisericii Metodiste a Angliei, la care am făcut referinţă în Introducere. În loc să repet titlul la fiecare referinţă, mă voi referi simplu la document ca la „raport”.
Disciplina
Cei care au lucrat la alcătuirea raportului s-au confruntat cu problema disciplinei. Cum va arăta ea în documentul final, care va fi folosit de biserică drept linie directoare? Ei au decis că disciplina unui delincvent ar trebui să includă drept criterii următoarele:
• să se întâlnească regulat cu un grup mic de creştini;
• închinare regulată şi o viaţă spirituală consistentă;
• un angajament solemn de a evita situaţiile în care este ispitit;
• bunăvoinţa de a împărtăşi profund despre sine, de a recunoaşte folosirea greşită a puterii sale asupra altora în trecut, ca şi orice încercări de a se ascunde de realitate şi de a-şi minimaliza păcatele;
• o dorinţă reînnoită constantă de a învăţa căile dragostei.
Prima mea impresie despre listă a fost foarte pozitivă. Apoi mi-a venit în gând că lista ar putea fi oferită oricărui grup de creştini care vor să experimenteze o viaţă spirituală mai profundă în cadrul unei comunităţi de credincioși.
În unele moduri totuşi, deoarece lista a fost concepută pentru a se potrivi delincventului sexual membru într-o biserică, există în ea un sens al dreptății care prezintă interes pentru mine. Este vorba despre o dreptate care defineşte tot păcatul (1) ca semnificativ; (2) ca dăunător pentru Trupul lui Hristos; şi (3) ca potenţial fatal pentru spiritul sufletului creştinului. Văzută în contextul căutării disciplinei creştine pentru delincventul sexual, lista este bună.
Există un lup? Capitolul 7
Prima responsabilitate a oricărei biserici este protecţia copiilor. Mulţi cred că a avea un delincvent sexual în biserică este ca punerea unui lup într-un coteţ de găini. Şi cu o anumită justificare, comunitatea ar putea adăuga: „Da, şi va fi doar o chestiune de timp până ce lupul va face ce este natural pentru un lup. ”
Analogia cu un lup în coteţul de găini este una bună, numai că nu ia în considerare o diferenţă importantă – inabilitatea lupului de a se schimba, în opoziţie cu potenţialul omului pentru schimbare. Ştiind totuşi ce ar simţi cei mai mulţi oameni despre potenţialul meu de a deveni un lup, le-aş spune părinţilor nu numai că toţi părinţii şi adulţii ar trebui să fie cu ochii pe copii când mă aflu eu în aceeaşi clădire, ci că părinţii şi adulţii au chiar mandatul de a o face. Mandatul lor nu depinde de prezenţa mea, ci de principii sănătoase de creştere a copiilor şi/sau de responsabilitatea adultului faţă de copii.
Cei mai mulţi delincvenţi care au fost eliberaţi din închisoare şi se întorc în comunitate, găsesc că este foarte dificil să obţină o locuinţă şi o slujbă. Perspectiva celor mai multe comunităţi este să îi refuze astfel de lucruri unui delincvent – sau cel puţin să nu i le acorde în cartierul lor. Respingerea este justificată prin apărarea cartierelor şi a copiilor din comunitate care locuiesc în acele cartiere.
Raportul a recomandat totuşi ca membrii bisericii să-l privească pe delincvent dintr-o perspectivă creştină care se bazează pe nevoia ca reconcilierea şi reconectarea să aibă loc în comunitatea bisericii. Ceea ce face aceasta foarte dificil este faptul că oamenii sunt membri ai comunității, cât şi ai bisericii.
O preocupare creştină
Dacă bisericii îi pasă de sufletul unui delincvent, va face ce poate pentru a ajuta la protejarea individului de ispita de care nu este nevoie. Îi va întinde o mână, din dragoste şi suport creştin – nu dintr-o postură răzbunătoare sau punitivă. În acest caz deci, biserica este agentul vindecării care este destinată ea să fie.
Ca delincvent, trebuie să-mi amintesc că există aşteptări de la mine, stabilite de biserica pe care o frecventez. Unii delincvenţi reacţionează ca şi cum biserica are obligaţia de a uita abuzul; se aşteaptă chiar ca biserica să le deschidă uşa pentru a participa la orice nivel în biserică. Să vă împărtăşesc două exemple.
Exemplul 1
Când a venit acasă de la închisoare, Phil a mărturisit pastorului său păcatul molestării. Pastorul s-a rugat cu el şi i-a amintit că este o creaţie nouă în Domnul. La puţin timp după aceea, pastorul i-a cerut lui Phil să predea la şcoala duminicală unui grup de băieţi şi fete din clasa a opta. Phil a protestat, fiindcă acela era nivelul de vârstă al copiilor pe care îi abuzase în trecut, dar protestele lui au fost respinse, reamintindu-i-se că acele păcate vor fi îngropate pentru totdeauna. Nevăzând nicio cale de scăpare, Phil a preferat să părăsească biserica, decât să rişte să facă o altă victimă.
Exemplul 2
Pastorul Steve m-a chemat să discut o situaţie pe care a avut-o recent cu Ken, un delincvent care s-a întors la biserica lui, după ce a petrecut câţiva ani în închisoare pentru molestarea unor fetițe. Ken s-a întâlnit cu un comitet din biserică pentru a discuta ce se aştepta de la el şi a fost de acord cu condiţiile pe care le-au pus a fi membru. O condiţie a fost ca Ken să primească tratament.
Câteva luni mai târziu, pastorul Steve a auzit că Steve terminase tratamentul secular care i se ceruse ca parte a eliberării condiţionate din închisoare. Când comitetul l-a întrebat pe Ken dacă avea în plan să apeleze la suport în continuare, Ken le-a făcut cunoscut că era de părere că să se descurca bine pe cont propriu şi că nu avea nevoie de aşa ceva.
După discutarea situaţiei cu pastorul Steve, comitetul s-a întâlnit din nou cu Ken şi şi-a exprimat preocuparea. Răspunsul lui Ken a fost să le reamintească că Dumnezeu făcuse o schimbare semnificativă în inima lui. Simţea că era un om schimbat, că nu mai avea nevoie de monitorizare, nici măcar de o verificare ocazională cu un terapeut. În opinia lui, preocupările comitetului erau prin urmare neîntemeiate.
Comitetul i-a reamintit de înţelegerea pe care o făcuse pentru a i se acorda calitatea de membru în biserică. Şi-a exprimat preocupările pentru bunăstarea lui Ken, pentru potenţialul unei căderi dacă insista să continue singur şi l-a întrebat dacă îşi reconsideră decizia. Ken s-a ridicat şi a părăsit întâlnirea.
Simţind că înţelegerea iniţială pentru calitatea de membru fusese ruptă, comitetul a recomandat ca Ken să părăsească biserica.
Undeva între
Uneori spiritele se încing atât de tare când vine vorba de prezenţa unui delincvent în biserică, încât există puţine diferenţe sau nu există deloc diferenţe între răspunsul bisericii şi răspunsul negativ al societăţii despre care îl citiţi în lucrarea de față. În asemenea situaţii, pastorii sunt lăsaţi să caute singuri modalităţi de a sluji delincventului.
După câteva interviuri cu Grant la centrul de reabilitare local, pastorul Smith a fost convins că existau o pocăinţă şi o convertire reale, evidente la Grant. Bărbatul fusese de mult timp membru în biserica lui, înainte de a fi fost arestat pentru molestarea unei fete din vecinătate şi de a ispăşi pedeapsa în închisoare.
Când pastorul a ridicat problema ca Grant să frecventeze slujbele împreună cu membrii bisericii, răspunsul a fost excepţional de negativ şi s-au auzit câteva ameninţări: „Dacă el va fi aici, noi vom pleca! ” Pastorul Smith s-a simţit sfâşiat între supunerea faţă de biserica lui în creştere şi simţul responsabilităţii faţă de acest om, care dorea o comunitate de credincioși în care să se dezvolte.
De interes pentru noi este că pastorul Smith a găsit un grup mic de bărbaţi dornici să se întâlnească o seară pe săptămână pentru a face studiu biblic cu Grant. Pastorul Smith speră că în timp lui Grant i se va îngădui să frecventeze slujbele de duminică pentru o perioadă de probă. El nu crede că soluţia este ideală, dar cel puţin decizia de acum permite posibilitatea restabilirii drepturilor lui Grant.
Grupul mic
Raportul a sugerat formarea unui grup mic în cadrul bisericii. Grupul ar include pe pastor, un terapeut expert, cel puţin doi oameni dornici a sluji ca monitori şi un membru care să reprezinte comunitatea mai largă a bisericii. S-a recomandat, de asemenea, ca grupul să stabilească limitele. Grupul ar opera apoi alături de agenţiile seculare, în încercarea de a ajuta procesul de reabilitare.
A avea o asemenea legătură între biserică şi autorităţile legale, poate fi doar un lucru pozitiv. M-aş întreba totuşi cât de mult succes va avea biserica într-un asemenea efort, dată fiind munca grea cu care se confruntă cei mai mulţi ofiţeri care îi au în grijă pe cei eliberaţi condiţionat. Ei ar putea chiar să se opună acestui gen de colaborare, pe baza principiului foarte greşit înţeles al separării dintre biserică şi stat.
Nu o spun ca să investighez superficial ideea – fiţi doar gata să vă confruntaţi cu lipsa de interes sau cu respingerea completă a ideii. Din punctul meu de vedere, o asemenea colaborare ar fi, în cele din urmă, de valoare pentru toţi cei implicaţi.
Este în contract Capitolul 8
Dat fiind numărul de proceduri judiciare înregistrate în fiecare zi în ţara noastră, pare logic pentru biserici să ia în considerare un anumit tip de contract între delincvent şi biserică în ceea ce privește comportamentul. Presupun totuşi că un asemenea contract nu ar proteja biserica, dacă individul ar molesta un alt copil. În timp ce este discutabil că biserica ar fi găsită 100% ca a dat dovadă de neglijență în responsabilităţile sale, curtea poate să atribuie o anumită vină bisericii, dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru acela că biserica şi-a asumat o relaţie legală cu individul, datorită contractului pe care l-a semnat toată lumea.
(Biserica ar putea totuşi să ia în considerare contractul doar un mijloc de a justifica sau valida orice decizie de a-i cere individului să renunţe la calitatea de membru în biserică şi să renunţe la biserică. Din această perspectivă, o înregistrare a înţelegerii între ambele părţi este făcută pentru protecţia celor două părţi. )
Raportul a intrat în detalii specifice, precum ce putea sau ce nu putea să facă un delincvent, unde putea sau unde nu putea să meargă pe proprietatea bisericii şi maniera de monitorizare la care se putea aştepta oricând venea la biserică.
Raţiunea fundamentală din raport este destul de sinceră: comitetul a luat în considerare fiecare aspect fizic al clădirii bisericii, pentru ca să protejeze cel mai bine copiii care o frecventează. Apoi au desemnat limite (fizice şi relaţionale) care nu puteau fi depăşite şi a făcut toate acestea perfect clare pentru delincvent. Toate au devenit parte a contractului – fiecare articol fiind trecut ca semn al înţelegerii.
Ar putea fi de ajutor aici dacă v-aş face cunoscute câteva elemente ale contractului care se găsesc în raport. Din cauza trecutului meu de delincvent, mi-ar plăcea să le comentez, menționând ce cred eu că ar putea fi diferit şi sper să o fac dintr-un punct de vedere pozitiv. (Articolul din contractul va fi cu caractere bold, răspunsul meu va urma după. )
1. Nu-mi voi permite niciodată să mă aflu în situaţia de a fi singur cu copii/tineri.
Sunt de acord cu aceasta într-o asemenea măsură încât atunci când mă găsesc eu însumi într-o asemenea situaţie, ştiu destule ca să părăsesc zona. Intenţia acestui punct este să prevină ocazii ca cele pe care le-am cultivat eu în trecut, în care am căutat într-adevăr să-mi izolez victimele.
2. Voi frecventa întâlnirile/grupurile de casă aşa cum voi fi îndrumat de grupul mic.
Întâlnirile ar putea fi un timp minunat de rugăciune pentru un delincvent şi cu un delincvent, prin auzirea şi împărtăşirea preocupărilor şi recapitularea cerinţelor, după cum este nevoie.
3. Voi sta în biserică unde se va stabili şi nu mă voi aşeza în apropierea copiilor şi tinerilor.
De-a lungul anilor, am frecventat multe biserici diferite în calitate de vorbitor şi de obicei încerc să găsesc un loc sigur în care să stau. Pot spune cu sinceritate că nu în multe biserici exista un loc izolat unde să nu se afle copii şi/sau tineri.
Nu problema contactului ar trebui să constituie o preocupare, fiindcă este foarte improbabil să se întâmple ceva în timpul slujbei. Dar ar putea fi o problemă faptul de a mă trezi că observ pe cineva, iar cel în cauză să se afle pe rândul următor sau de cealaltă parte a intervalului de trecere între rândurile de scaune.
Mai degrabă decât contactul fizic, uneori are loc contactul mintal cu cineva. Cu alte cuvinte, mintea unui delincvent ar putea să facă o înregistrare video mintală cu un copil, iar acea înregistrare ar sta la baza unei fantezii care l-ar putea cu uşurință duce la exprimarea ei în comportament. Dacă pastorul sau grupul mic au reuşit să creeze o atmosferă de încredere care este acceptată de delincvent, el le-ar putea dezvălui contactul mintal, ei s-ar putea ruga pentru aceasta, iar situația ar putea fi discutată. Scopul este învăţarea metodelor potrivite de a face faţă unor asemenea situaţii, nu doar a le condamna sau a le folosi ca dovadă că delincventul nu se va schimba niciodată.
4. Nu voi intra în anumite părţi ale clădirii, stabilite de grupul mic, nici într-o zonă unde se desfăşoară activităţile copiilor.
Aceasta ţine de bunul simţ şi nu ar trebui să fie o problemă pentru delincvent. Se presupune totuşi că bisericile prezintă clar şi părţile separate ale clădirii, unde este posibil să se găsească copii. Într-o biserică mică, graniţele fizice s-ar putea adesea estompa, în special în ocaziile în care adulţii şi copiii se amestecă, dintr-un motiv sau altul.
Bunul simţ ar trebui să fie etalonul. Proximitatea față de copii are adesea loc ca o extensie firească a slujbei religioase. În circumstanţele în care mă trezesc în această situaţie, pur şi simplu, mă îndrept către un adult pe care îl cunosc şi care mă cunoaşte. Mişcarea este înţeleasă ca fiind exact ceea ce este.
Notă: Pentru delincvenţii ca mine, folosirea băii poate fi o chestiune sensibilă şi dificilă, datorită potenţialului pentru un comportament nepotrivit. Personal rostesc o rugăciune rapidă înainte de a intra într-o toaletă publică şi adesea îmi aduc mie însumi aminte că am nevoie de harul lui Dumnezeu.
Deși nu este menţionată specific în contractul pe care l-am inclus, această chestiune este importantă şi ar trebui discutată. Unele biserici au toalete de uz general (cabine multiple etc. ), ca şi o baie cu o singură toaletă. Dacă cea din urmă este disponibilă, luaţi-o în considerare ca facilitatea pe care ar trebui să o folosească delincventul.
Dacă sunt disponibile numai toalete publice mai mari, delincventul şi biserica ar putea să ia în considerare un anumit tip de sistem de notificare, în care delincventul i-ar putea anunța pe cei care îl monitorizează vizual despre nevoia lui de a folosi toaleta publică. Dacă delincventul este sau nu însoţit, depinde de înţelegerea făcută. Totuşi, pentru a reduce potenţialul unor probleme, ca el să se îngrijească de nevoile legate de toaletă înainte de a veni la biserică este o idee bună.
5. Voi refuza invitaţiile făcute din ospitalitate, acolo unde există copii în familie.
Mărturisesc că sunt vinovat de a fi mers la cină în casa unor familii cu copii. Voi recunoaşte şi că nu mă simt confortabil când primesc invitaţii din partea unora care nu îmi cunosc trecutul şi că în general le refuz. Invitaţiile pe care le-am acceptat totuşi au fost în compania soţiei mele, în familii unde trecutul meu este cunoscut, copiii sunt monitorizaţi îndeaproape, iar mişcările mele sunt restricţionate de prezenţa unui părinte sau a ambilor părinţi.
6. Accept ca doi oameni să stea cu mine în timpul activităţilor la biserică, însoţindu-mă când am nevoie să folosesc alte facilităţi. Ei îmi vor cunoaşte trecutul (de delincvent sexual).
Dintre toate condiţiile puse în contract, aceasta este cea despre care cred că merge puţin prea departe. Ideea este potrivită – asiguraţi-vă că un delincvent nu are oportunitatea de a se abate de la locurile stabilite, în zone sau situaţii în care ar putea avea loc abuzul. Metoda este cea care mă deranjează.
Raportul recunoaşte clar că poate exista schimbare – în special când este bazată pe o viaţă de pocăinţă sinceră. Politica de monitorizare unul lângă altul nu prea face nimic în afară de a scoate în evidenţă că unele păcate sunt mai rele decât altele. Când o biserică este implicată activ în viaţa unui delincvent care s-a pocăit, membrii bisericii va şti asta, iar cei care au copii vor fi protectori faţă de odraslele lor.
Precum am afirmat mai devreme, sper cu sinceritate că atunci când intru în biserică, părinţii îmi vor observa prezenţa. Ei fac aceasta nu atât de mult pentru protecţia mea, cât pentru protecţia copiilor lor. Probabil percepeți efortul meu de a găsi cuvintele potrivite pentru a explica cum mă simt, dar pot să vă spun că în circumstanţe similare, nu mă voi comporta diferit de ceilalţi delincvenţi.
Poate acesta ar fi un loc bun pentru a întări ideea că raportul este conceput pentru a împlini nevoile delincvenţilor care caută să frecventeze şi să fie membri într-o anumită biserică. Cum rămâne însă cu individul care a fost eliberat din închisoare, se mută într-un oraş nou şi frecventează o biserică fără a-l informa pe pastor despre trecutul său?
În realitate, nu există nicio modalitate prin care un pastor sau o biserică să recunoască un delincvent (eliberat recent sau care nu a fost prins niciodată) în mijlocul lor. Din acest motiv, vigilenţa parentală faţă de copiii bisericii nu este niciodată suficient de mult subliniată. Cea mai bună apărare, cum se spune, este un atac bun, iar în ceea ce privește protejarea copilului, un atac bun înseamnă adulţi care observă şi au grijă.
7. Accept ca cineva să îmi ofere îngrijire pastorală.
Un delincvent care vrea să fie parte a comunităţii bisericii după detenţia în închisoare, este cineva care a ajuns să înveţe importanţa credinţei, înnoirii spirituale şi a faptului de a fi hrănit de poporul lui Dumnezeu. Să i se garanteze un timp cu cineva care îi va împlini aceste nevoi este mai mult un dar minunat, decât o cerinţă.
În închisoare, cei mai mulţi delincvenţi care doresc consiliere pastorală sau călăuzire spirituală, completează un formular de cerere pentru a-l vedea pe capelan, iar apoi aşteaptă o programare. Când un singur capelan slujeşte între cinci sute și o mie sau chiar mai mulţi deţinuţi, aşteptarea poate fi lungă.
8. nţeleg că anumitor oameni va trebui să li se spună despre circumstanţele mele, pentru a-şi proteja copiii mici/tinerii pe care îi au în grijă.
Notificarea cu acest scop este una pozitivă şi nu ar trebui să constituie o problemă pentru delincvent. Experienţa mea în unele biserici a fost că asemenea informaţii le sunt date mai degrabă numai câtorva oameni selectaţi, decât membrilor bisericii care au copii. Există o teamă reală că un anunţ general va garanta aproape sigur un exod din biserică, ca protest faţă de prezenţa delincventului.
Nu pot să dezaprob complet acest mod de gândire, dar la un nivel ideal, aş face-o. Am susţinut în numeroase ocazii că prea multe predici se concentrează pe un aspect al dragostei lui Dumnezeu – de obicei, genul confuz de dragoste care ne face să ne simţim toţi bine. Nu suntem învăţaţi prea mult cum să rezolvăm un păcat serios. Toţi putem ierta o mulţime de păcate mici, pentru că toţi le comitem. Dar păcatele mari sunt o chestiune diferită. Mai degrabă decât să îi înveţe pe oameni iertarea (nu ignorarea, ci iertarea) păcatelor serioase şi procesul de vindecare şi pocăinţă de care este nevoie, unele biserici îl excomunică pe păcătos.
Când am venit acasă de la închisoare, mi s-a sugerat să caut o biserică nouă pe care să o frecventez, unde aş fi putut avea parte de un nou început. Soţia mea şi cu mine am ales să rămânem cu biserica pe care o frecventasem dintotdeauna. Nu a fost (şi uneori tot nu este) uşor pentru ei sau pentru noi. Totuşi, de-a lungul anilor au existat perioade de reconciliere, care poate că nu ar fi avut loc dacă ne-am fi mutat altundeva.
Nu este responsabilitatea delincventului să schimbe inimile altora. Responsabilitatea lui este să fie ascultător de Cuvântul lui Dumnezeu, de autoritatea bisericii şi de autorităţile civile care este posibil să îi supravegheze în continuare mişcările. Biserica trebuie să se ocupe de modalitatea în care va trata prezenţa delincventului. Iertarea este un cuvânt des auzit. Este uşor de spus, dar adesea foarte dificil de practicat.
9. Accept că va trebui să aibă loc un contact cu ofiţerul care răspunde de eliberarea mea condiţionată, care se va întâlni cu liderii bisericii sau cu membrii grupului mic atunci când va fi necesar.
Deși este o cerinţă foarte pozitivă şi care ar putea fi utilă oricărui delincvent care încearcă să reintre în societate, ea depinde de disponibilitatea de timp a ofiţerului care răspunde de eliberarea condiţionată şi de abilitatea grupului mic de a-i acorda timp.
În secţiunea anterioară despre grupurile mici, am comentat că legătura cu autorităţile civile/ofiţerii care răspund de eliberarea condiţionată ar putea fi un lucru foarte pozitiv. Totuşi, problema timpului disponibil pentru un ofiţer suprasolicitat, care răspunde de eliberarea condiţionată tot ar putea fi o piedică majoră pentru îndeplinirea acestui plan.
Când mă întâlneam cu ofiţerii care răspundeau de eliberarea mea condiţionată, eram întotdeauna întrebat cum mergeau lucrurile la serviciu, acasă şi la biserică. Fiecare dintre ei a menţionat că exista o anumită preocupare cu privire la poziţia mea de director al corului de laudă şi închinare şi cu privire la autoritatea pe care mi-o oferea. Invariabil, eram întrebat dacă numerele de telefon pe care le dădeam erau exacte, în caz că vroiau să discute cu pastorul. Pe vremea aceea, am perceput preocuparea lor ca însemnând că intenţionau să facă un apel telefonic sau o vizită.
Deoarece de-a lungul anilor pastorii nu au menţionat niciodată apeluri sau vizite, l-am sunat pe actualul meu pastor şi l-am întrebat dacă agenţii care răspundeau de eliberarea mea condiţionată îl contactaseră vreodată. Mi-a spus că nu fusese sunat sau vizitat. Mă îndoiesc că a fost vorba de lipsă de preocupare, a fost doar o lipsă de timp.
A fost întotdeauna important pentru mine totuşi să evit să fac ceva sau să nu fac ceva numai fiindcă un agent sau o altă persoană cu autoritate m-ar fi putut verifica. După cum vedeam eu lucrurile, responsabilitatea mea era să fac alegeri corecte, să stabilesc şi să respect limite sănătoase şi să dau socoteală în faţa altora. Dacă agenţii ar fi verificat despre biserică şi ceea ce făceam eu acolo, raportul dat lor ar fi fost unul onest şi consecvent.
Din nou, dacă cerinţa poate funcţiona în zona voastră şi poate fi stabilită o colaborare între grupurile implicate, depuneți toate eforturile pentru a o îndeplini. Ca delincvent, am ales să privesc supervizarea ca pe un mod de a mă asista în drumul meu către vindecare şi schimbare, nu ca pe o restricţie punitivă. Am adoptat o poziţie idealistă şi i-am privit pe alţii ca fiindu-mi alături, nu ca fiind niște vulturi care aşteaptă să mă prindă încălcând termenii eliberării condiţionate.
Deși este posibil ca un delincvent să nu aibă toate drepturile şi libertăţile acordate altora, ar trebui să i se respecte drepturile pe care încă le are. Dacă îi cereţi, el vă va arăta o listă pe care o are de la agentul care răspunde de eliberarea lui condiţionată și care enumeră restricţiile pe care le are sau vă va explica ce se cere de la el ca delincvent sexual înregistrat. În ceea ce o priveşte, biserica ar trebui să îi ofere respectul datorat unui om care încearcă să facă lucrurile corect.
10. Înţeleg că dacă nu respect aceste condiţii, mi se poate interzice frecventarea bisericii, iar în asemenea circumstanţe liderii bisericii pot să aleagă să informeze agenţiile statutare (serviciile pentru eliberarea condiţionată şi pe cele sociale) şi orice altă organizaţie relevantă, ca şi membrii bisericii.
11. Înţeleg că orice alte preocupări vor fi luate în serios şi vor fi raportate.
Aceste două cerinţe ar trebui să facă clar pentru delincvent că procesul este important atât pentru bunăstarea sa, ca şi o chestiune care nu poate fi privită cu uşurinţă. Închisoarea este o consecinţă serioasă pentru delictul molestării copilului. O consecinţă la fel de serioasă pentru un delincvent este că încrederea şi confidenţa în el trebuie reclădite de fiecare dată. Pe cât de mult mi-ar plăcea ca oamenii să aibă pe deplin încredere în mine, recunosc că un scepticism sănătos reprezintă o protecţie pentru toţi cei implicaţi.
12. Înţeleg că acest contract va fi revizuit cu regularitate la fiecare ___ luni şi va fi menţinut o perioadă de timp nedefinită.
Toţi cei implicaţi în aplicarea contractului (delincventul, grupul mic, pastorul şi autorităţile civile) au un interes întemeiat pentru a se asigura că nu vor mai exista alte victime. De asemenea, fiecare individ va aduce cu sine perspectiva sa personală şi dedicarea sa personală faţă de contract, care ar putea să afecteze succesul contractului.
Cu ani în urmă, am citit într-o carte zicala: „Lucrurile se schimbă – oamenii se schimbă. ” Aceasta este realitatea. Dacă contractul este stabilit ferm şi nu permite schimbări ocazionale de fiecare parte, rigiditatea lui extremă va avea ca rezultat eşecul. Iar când rezultatul este eşecul, toată lumea pierde.
Ce altceva? Capitolul 9
S-ar putea să fie evident din comentariile mele la punctele din raport incluse în contract, că personal susţin conceptul contractului. Am învăţat din propria mea experienţă că o înţelegere în cadrul unui grup de oameni, într-un cadru temporal, poate fi semnificativ diferită când alcătuirea grupului se schimbă (cum se va întâmpla cu timpul).
Deoarece contractul este pe o perioadă nedefinită, singurele constante sunt delincventul şi focusarea centrală a bisericii – de a fi un sanctuar sigur pentru copiii şi tinerii săi. Membrii din grupul mic se poate schimba, iar pastorul poate fi transferat, dar chestiunea care stă înaintea bisericii rămâne aceeaşi.
Conceptul contractului este un pas înspre aducerea naturii umane păcătoase la Cuvântul lui Dumnezeu. „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! ” (2 Corinteni 5: 18-20)
Ţinem socoteală de păcatele oamenilor cât timp ne amintim de ele. Dar suntem chemaţi şi să trecem dincolo de amintire, pentru a-i încuraja pe toţi păcătoşii la o relaţie mai iubitoare, mai ascultătoare cu Dumnezeu. Eu unul nu văd cum ar putea avea loc o asemenea relaţie fără a mă confrunta cu consecinţele păcatelor mele și mă confrunt cu ele cât de bine pot, crezând în prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu.
Câteva gânduri aleatoare Capitolul 10 Programe de tratament
Nu am scris multe despre rolul tratamentului secular pentru delincventul sexual, deoarece în cele mai multe cazuri programele de tratament cerute delincvenţilor nu sunt legate de biserică. Mare parte din ceea ce am învăţat în tratamentul pe care l-am primit a avut valoare, dar anumite lucruri eu, în calitate de creştin, le-aş pune sub semnul întrebării.
Una din cele mai evidente chestiuni pentru mine este maniera în care viaţa spirituală a unui delincvent trebuie lăsată deoparte în unele state, fiindcă este văzută ca fiind în contradicţie cu tratamentul derulat de stat pentru delincventul sexual. Un bărbat care face public că Dumnezeu fac parte din tratamentul său, este privit de către cei care administrează tratamentul ca aflându-se în negare şi ca fiind incapabil de empatie faţă de victimele sale. Eu susţin că atunci când este prezentă adevărata pocăinţă, un bărbat devine mai răspunzător şi mai empatic faţă de victimele sale.
Dacă scopul tratamentului este doar stabilirea unor măsuri de protecţie împotriva recidivării delincventului, scopul este nobil, dar nu îndeajuns de nobil. Un astfel de plan este, în cel mai bun caz, un plan pe termen scurt şi unul serios defectuos, deoarece nu ia în considerare schimbarea posibilă pentru orice delincvent care doreşte să fie un om nou în interior.
„Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. ” (1 Corinteni 13: 12) Unui delincvent care încearcă să înţeleagă numai ce a făcut, dar dă greş să caute ceea ce poate deveni, îi scapă realitatea planului iubitor al lui Dumnezeu.
Schimbare şi vindecare
Biserica este menită să fie inima lui Dumnezeu printre oamenii lui Dumnezeu – un agent al iertării, ca şi un agent al convertirii. Ca delincvent, unul din lucrurile cu adevărat miraculoase pentru mine este să-mi amintesc genul de alegeri pe care cândva le-am făcut aproape în mod automat şi să le compar cu alegerile pe care le fac acum.
Fiecare delincvent (inclusiv eu) are responsabilitatea de a arăta dovezi ale pocăinţei de răul cumplit făcut unor copii inocenţi. Voi mărturisi că uneori sunt confuz fiindcă oamenii tind să evalueze pocăinţa în moduri diferite. Unii sunt gata să acorde drepturi depline în biserică unui delincvent pe baza a puţin mai mult decât o simplă scuză. Alţii menţin o listă de verificare a lucrurilor pe care cred că ar trebui să le facă un delincvent. Lista nu este niciodată complet bifată; puncte noi sunt adăugate aproape zilnic – puncte despre responsabilitate, care le sunt cerute delincvenţilor, dar nu şi altora. Iar alţii evaluează vindecarea în funcţie de timp şi fac declaraţii precum: „Voi fi capabil să recunosc adevărata pocăinţă în el. ” Ar fi cel în cauză capabil să recunoască propria sa pocăinţă adevărată?
La un moment dat, biserica trebuie să decidă dacă un delincvent a învăţat sau nu să facă alegeri sănătoase. Prin eforturile oricui este implicat, ea ar trebui să fie capabilă să vadă mâna lui Dumnezeu la lucru şi să devină un martor puternic a ceea ce poate face Dumnezeu.
În unele privinţe, mi-ar plăcea să cred că procesul de transformare ar trebui să fie un eveniment palpitant pentru trupul bisericii. M-ar întrista dacă procesul de reconciliere dintre biserică şi delincvent ar fi doar puţin mai mult decât o măsură punitivă sau o metodă de rezolvare a unei probleme, din autoapărare și de teamă, în numele copiilor şi tinerilor adulţi din biserică. Procesul este unul al vindecării, reconcilierii şi, mai presus de toate, al speranţei.
Dar misiunea? Capitolul 11 Misiunea
Dat fiind tot ce se întâmplă în ţara noastră astăzi, nu pot să închei broşura de față fără a aborda chestiunea delincvenţilor sexuali şi a misiunii.
Forţaţi de dezvăluirile publice continue despre preoţii care au molestat copii sau care au fost acuzaţi că au făcut-o, Episcopii Catolici din America s-au întâlnit în Dallas pentru a decide politica privitoare la acei bărbaţi şi la alţii ca ei, ale căror nume pot să apară în viitor.
Decizia lor finală a fost: „Ai greşit o dată, ai plecat! ”, dar nu a precizat cum vor fi tratate acuzaţiile vechi de decenii. Ca în cazul oricărei decizii luată de cei cu autoritate, unii au gândit că decizia a fost prea strictă, iar alţii că nu era destul de strictă.
Nu voi pretinde că am o înţelegere tainică despre ce ar trebui să facă sau ce nu ar trebui să facă bisericile. Tot ceea ce pot să vă ofer este ceea ce am în inimă, iar inima mea spune că Isus nu ar fi iertat şi nu ar fi vindecat niciodată pe atât de mulţi, dacă vieţile celor pe care i-a atins urmau să fie restricţionate într-un mod care să îi facă invizibili. Noul Testament este plin de poveşti ale unor oameni care au primit plini de bucurie atingerea Lui vindecătoare. Înainte de a-L întâlni pe Isus, erau lipsiţi de speranţă, în durere şi disperare. După ce L-au întâlnit, au fost umpluţi de speranţă şi au devenit vii pentru lumea în care trăiau.
Vă asigur că nu sugerez că unui delincvent chemat să depună mărturie sau să slujească, ar trebui să i se permită accesul neîngrădit la copii. Nu reuşesc să văd totuşi cum o slujire monitorizată a celor din spitale, a celor pe moarte, a celor din închisoare şi a celor care nu au pe nimeni ar pune în pericol copiii. Poziţia mea ar fi controversată totuşi, dacă scopul societăţii (şi al bisericii) este să restricţioneze mişcările unui delincvent până în punctul în care nici măcar contactul accidental cu copii ar avea loc. Numai detenţia pe viaţă ar realiza un asemenea scop.
O mulţime de oameni ar sta la rând ca să îmi spună cât de mult greşesc sau cât de periculos este modul meu de gândire. Ei îmi vor reaminti: „Dacă ești o dată molestator, rămâi pentru totdeauna molestator. ” Alţii vor face observația că a-i permite unui delincvent să slujească ar fi oarecum un afront faţă de victimele sale. Iar alţii ar spune că nu reușesc să iau în considerare natura serioasă a molestării sexuale.
Un delincvent care a pornit pe drumul reconcilierii nu va uita niciodată răul pe care l-a produs în vieţile altora. Într-un sens, cineva care s-a predat lui Dumnezeu şi este dornic să dea socoteală pentru toate lucrurile, a ales poarta cea îngustă. (Matei 7: 13) Când mă gândesc la delincvenţii care le întind o mână altora, pentru a depune mărturie despre dragostea lui Dumnezeu, nu mă pot opri să reflectez că este o mare bucurie în rai pentru cei care erau pierduţi, dar acum au fost găsiţi.
Nu aş sugera niciodată o politică de grup faţă de delincvenţi, care să le permite să slujească în biserică. Fiecare delincvent este diferit, fiecare biserică este diferită. Inima mea spune totuşi: „Căutaţi-L pe Dumnezeu prin rugăciune şi post. ” Şi nu fiţi niciodată surprinşi de răspunsurile pe care le primiţi. Eu unul nu sunt surprins.
Resurse
Alte broşuri scrise de Bob Van Domelen:
Darkness Now Light [Întuneric, acum lumină]
Prison and Homosexuality
When Darkness Isn’t Dark Enough: Help for Adults Attracted to Children [Când întunericul nu este destul de întunecat: Ajutor pentru adulţii atraşi de copii]
Newsletter-ruri scrise de Bob Van Domelen:
Into the Light (chestiuni legate de molestare copilului)
Wellspring (focusare pe homosexualitate)
Mulţumiri
Le sunt cât se poate de recunoscător următorilor, pentru viziunea şi dorinţa de a-mi oferi sugestii pentru această broşură: Gene Chase, Leanne Payne, Valerie McIntyre, Kathy Sandor, Ron Bancroft, Gerald Silliman şi Bob Groth.
[Bob Van Domelen, The Church, the Sex Offender, and Reconciliation. Copyright © Robert J. Van Domelen. Tradus şi publicat cu permisiune. Articolul în limba engleză este publicat pe site-ul www. brokenyoke. org. ]
Clic aici pentru mărturia lui Bob Van Domelen!
