Betleem

         "Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor..."

     Un orăşel. Un orăşel micuţ, din îndepărtata Galilee. Un orăşel ca multe altele din acea vreme. Nesemnificativ. Fără rezonanţă. Nebăgat prea mult în seamă. Poate doar de locuitorii din împrejurimi. Cândva fusese ceva. Fusese "cetatea lui David" - măreţia poporului Israel. Dar acum nu mai era la fel. Gloria de odinioară trecuse. Efes, Corint, Alexandria, şi, o, da, Roma, erau nume mult mai cunoscute în întreaga lume. Şi mult mai râvnite. Să fi fost cetăţean al unui asemenea oraş însemna cu siguranţă ceva! Însă numele acestui mic orăşel din Galileea avea să fie mai târziu un punct de referinţă pentru istoria umanităţii.

O seară. O seară de neuitat pentru mulţi după aceea. Însă avea să treacă mult timp până să devină de neuitat. Nu era altceva decât o seară obişnuită, ca toate celelalte. Cel puţin aşa părea la prima vedere. Nu s-a întâmplat nimic deosebit în micul orăşel. Şi nici nu avea să se întâmple de-a lungul întregii nopţi. Cel puţin, aşa au observat locuitorii lui. Desigur însă că nu era acolo şi atunci niciun ochi avizat să observe ce avea să se întâmple.

Un copil. Un copil obişnuit. Ca mulţi alţii care se năşteau în acea vreme. Înfăşurat în scutece. Însă nu într-un pătuţ, cum te-ai fi aşteptat poate, ci... într-o iesle. Între animale. Un copil ce s-a născut chiar în acea seară, obişnuită atunci, însă memorabilă după aceea. Un copil ce plângea, ce avea nevoie de hrană, ce avea nevoie de protecţie... Doar un simplu copil... Şi nimic mai mult (oare chiar aşa să fi fost?!?).

     Ceva neobişnuit? Nimic. Absolut nimic. Lumea mergea înainte, cu problemele ei, cu durerile ei, cu bucuriile ei, cu tot ce avea. Totul era la locul lui, totul era atât de... normal. Nimeni nu a băgat de seamă ce s-a întâmplat de fapt. Nimeni, nici chiar Maria, mama copilului, deşi ştia cine este copilul, nu a înţeles pe deplin semnificaţia momentului. Doar îngerii din ceruri, care cântau slavă, doar ei şi, desigur, El, Dumnezeu, Cel ce a creat toate lucrurile, ştiau ce avea să se întâmple - Dumnezeu să ia chip de om, să se limiteze la o biată fiinţă umană, pentru a-l întoarce pe om la Dumnezeu, pentru a readuce chipul lui Dumnezeu în om, pentru a reda adevăratul scop şi ţel al omenirii - acela de a-şi cunoaşte Dumnezeul.

Există o lecţie pe care Betleemul, cu ieslea lui, ne-o oferă. Dincolo de tam-tam-ul lumii, de gălăgia fără sens pe care lumea o oferă; în ascuns, în linişte, în obişnuinţă, în lucrurile mici şi aparent nesemnificative, există şi se întâmplă adevăratele valori. Le căutăm în lucrurile mari, avem dorinţe mari şi încercăm să facem lucrări mari, dar nu, adevăratele valori încep de la lucrurile mici. De la o iesle; de la un copil obişnuit; de la un orăşel nesemnificativ. Sau, dacă ar fi să actualizăm - de la un mic timp de rugăciune, de la un simplu studiu al Cuvântului; de la un mic ajutor oferit cuiva, de la o mică renunţare de dragul altcuiva; de la un simplu sfat prietenesc care să întărească şi să ridice, de la o simplă încurajare a unui om necăjit. Lucruri mici, nu-i aşa? Dar fundamentale pentru El şi pentru noi.

     Dumnezeu, Împăratul suprem, a ales să vină în forma cea mai de jos pe care omenirea o poate oferi. Nu s-a născut într-un palat. Putea să o facă. Dar a ales să se nască într-o iesle, în mod obişnuit, ca toţii oamenii - doar cunoscuţii părinţilor să afle de aceasta. Ne-a oferit o lecţie, o lecţie de neuitat, pentru a şti că, oricât de sus am fi sau ne-am crede, trebuie să coborâm la nivelul celui de lângă noi, oricât de jos ar fi el. Şi aceasta nu s-ar putea traduce decât printr-un singur cuvânt. - Smerenia.