Cine suntem totuși noi oamenii pe care Pronia Divină ne-a blagoslovit atâta și ne-a pus la dispoziție gratuit toate resursele naturale ale pământului; ne-a așezat la răscruci de coordonate spațiale providențiale; a întins pe ceruri năvoduri invizibile de forțe gravitaționale să nu ne împiedicăm cumva și să cădem în hăul spațial, să nu ne pierdem din caruselul planetei din cauza vitezei de rotire; a creat atâtea legi elegante ale fizicii, ale chimiei și ale naturii toate acordate după un diapazon perfect, divin precum corzile unei viori care vibrează la unison și în perfectă armonie cu întreg universul? ! La acest semn de mirare şi nedumerire, la acest semn de exclamație al noastru se pare că ar răspunde acum științific și convingător Principiul Antropic. Pe scurt, științific și filozofic principiul a fost formulat astfel: "Universul are proprietățile pe care le are și pe care omul le poate observa, deoarece, dacă ar fi avut alte proprietăți, omul nu ar fi existat". Oameni de știință de elită, minți luminate și cu viziune deschisă, consideră că în perspectiva cunoașterii și a progresului științific Principiul Antropic ar reprezinta în ultima parte a secolului al 20-lea și începutul secolului al 21-lea ceea ce a reprezentat pentru știință teoria lui Darwin în secolul al 19-lea, teoria relativității lui Einstein și principiile mecanicii quantice în prima parte a secolului al 20-lea. Veracitatea acestui principiu fundamental al astrofizicii, științific și matematic verificabil, constituie o explicație cât se poate de plauzibilă și logică a existenței omului, a lui Dumnezeu, dă un sens inteligibil vieții, procesului evoluției speciei și a miracolului conștiinței umane. Principiul Antropic restituie nu numai locul central al omului în creație și în cosmos, dar și poziția astronomică privilegiată a pământului în univers. Deși este din ce în ce mai acceptat de tot mai mulți oameni de știință, totuși există o rezistență ostilă împotriva tendinței de a vedea în acest principiu amprentele luminoase ale minții și ale mâinilor unui Creator divin, inteligent pe care oamenii din lipsă de alt nume mai corespunzător îl numesc Dumnezeu.
Dacă mai credem sau nu mai credem în existenţa lui Dumnezeu, s-ar cuveni cel puțin să luăm aminte că de la big bang încoace universul cu miliardele de galaxii, sori, stele și planete au trudit din greu și cu sacrificii astronomice enorme după un plan providențial să pregătească și să gătească leagănul cald și ospitabil unde la plinirea vremii avea să se nască din duh, carne și oase plăpânda ființă omenească. Chiar și după ce s-a închegat din fărâmiturile căpătate din dezastrul altor planete ori din praful stelar, după ce s-a rotunjit ca un bolovan, ca un cuptor aprins de lut rostogolindu-se precum un vârtej cu viteze amețitoare prin spațiul-timp, prins în plasa magnetică a gravitației, procesul genezei și miracolul vieții pe această planetă era doar la început. Au trebuit ca vulcanii să-și stingă furnalele, să-și potolească clocotul fierbinte în cazanele craterelor, au trebuit apoi curățiți norii toxici, a trebuit să plouă mii de ani cu găleata să se umple oceanele, mările și râurile, pânza freatică pentru a putea crește la suprafață iarba și plantele să aibă cu ce se hrăni animalele, și câte alte nu au trebuit să se întâmple în ceruri și pe pământ, după o ordine iarăși providențială, ca să putem veni pe lume noi, oamenii, aleșii Domnului, să locuim pe Terra în condiții grele la început dar din ce în ce mai acceptabile și comfortabile odată cu trecerea timpului.
S-ar găsi de fapt și circumstanțe atenuante și scuzabile pentru mulți dintre noi dacă poate se întâmplă să nu prea fi auzit până acum de acest principiu, care dă atâta bătaie de cap oamenilor de știință de azi, fiindcă la școală nu se prea predă principiul ca atare, savanții sunt și ei încă nedumeriți și nu le vine să creadă ceea ce ei nu pot accepta filozofic și teologic, dar încă nici nu pot nega științific, iar mass-media nu bate din tobe și nu sună din surle să vestească victoria acestui principiu salvator descoperit, a acestei revelații științifice, și au destulă dreptate și motivele lor să onoreze codul tăcerii fiindcă evidența științifică este prea revoluționară, covârșitoare, dar din păcate pentru aceștia, prea cu tentă religioasă și prea contraculturală spre a trece de cerberii invizibili ai autocenzurii oficiale și ai corectitudinii politice. Și apoi a devenit un fel de truism și o confesiune de credință ca de la Copernicus încoace să-l înțelegem pe om, mai ales „homo religious” detronat din poziția de centru al pământului și de copil al lui Dumnezeu, iar pământul centrul în jurul căruia se rotește nu numai soarele ci întreg universul. „Mutatis mutandis”, principiul antropic chiar asta dovedește cu argumente pur științifice verificate și confirmate și anume că atât omul cât și pământul au un statut aparte, greu de explicat altfel chiar științific în creația, evoluția și teleologia universului. Principiul antropic verifică științific ceea ce psalmistul a spus-o poetic în psalmul astrofiziciștilor cu mii de ani în urmă: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul! Slava Ta se înalţă mai presus de ceruri... Când privesc cerurile – lucrarea mâinilor Tale – luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste... ” (Psalmul 8).
Cea mai mare parte a experiențelor științifice și a calculelor făcute în ultima vreme mai ales din domeniul astrofizicii confirmă faptul că apariția pământului și a omului în univers au fost pregătite cu exactitate de ceas atomic încă din prima fracțiune de secundă de după big bang. Astfel dacă densitatea universului ar fi fost diferită cu 0,000 000 000 0001% atunci nici stelele, nici galaxiile, nici pământul de sub picioarele noastre nu s-ar fi putut forma. Iar dacă în prima secundă de după big bang rata de expansiune a universului ar fi fost mai mică de 1 la o sută de mii de milioane de miloane (nu este greșală de tipar), universul ar fi fost un morman de moloz, mormânt în nebuloasa abisului, fire de praf stelar plutind pe valurile haotice și aleatorii ale hazadului. Astfel de dovezi științifice dovedesc faptul ca numai o Inteligenţă Supremă ar fi putut crea un univers atât de organizat și inteligibil. Dar fiindcă o astfel de concluzie cu tentă prea mistică ar putea șifona peste măsură de îndreptare și posibilitate de netezire sensibilitățile ateiste și agnostice, forumul propagandei, al informaţiei şi dezinformaţiei, trebuie să pondereze sau să cenzureze orice indicaţie că o inteligență divină ar fi implicată în aceasta minune care altfel nu poate fi explicată prea uşor logic, raţional ori ştiinţific. Şi în lipsa unor argumente solide contrare, a unor dovezi ştiinţifice demostrabile şi verificabile, s-a creat mitul existenţei unei infinităţi de universuri. Numai că ipoteza infinității de universuri este infinit de greu de demonstrat. Iar dacă ar exista nu un univers ci o infintate de universuri acestea tot ar trebui să fie create de cineva. Deci ipoteza infinitului de universuri nu rezolvă necesitatea existenţei unui Creator, ci o multiplică exponenţial. Este greu de înțeles cum intelectuali și oameni de știință de elită preferă să-și imagineze o infinitate de universuri, de galaxii, de legi și de cicluri cosmice fără nici o dovadă științifică numai să nu admită, Doamne ferește, că ar putea să existe un Creator.
Principiul Antropic nu este de fapt un principiu științific ori filozofic nou. Cei care cred acum ori de câteva mii de ani încoace, ori au avut curiozitatea să deschidă Cartea Sfântă la Psalmul 19, au găsit scris: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.” In Epistola sa către Romani, Sfântul Pavel scrie „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.” Principiul Antropic nu devedește numai că legile fizicii, ale chimiei, ale naturii sau ale cosmosului prin ceea ce sunt au făcut posibilă apariția vieții și a omului, ci că toate acestea, cele văzute și nevăzute, cele înțelese sau neînțelese, au avut ca scop, ca teleologie, direcție, apariția vieții și a omului ca ființă inteligentă și rațională. Proiectul este încă în construcție, dar toate datele indică existența unui plan bine chibzuit, nu un joc aleatoriu, al hazardului, cum propovăduiesc astăzi mulți oameni de știință de credință ateistă.
Culmea ironiei, pentru oamenii de știință moderni, temenul Principiul Antropic a fost pentru prima dată enunțat public în 1973 la un simpozion de celebrare a 500 de ani de la nașterea genialului matematician și astronom Nicolaus Copernicus, cel care a formulat modelul universului plasând soarele și nu pământul în centrul universului, model care implicit a dus și la detronarea teologică a omului de pe scaunul împărăției lumii acesteia, și a pământului din centrul universului. În ultimile decenii însă, dovezi peste dovezi ale științelor astronomiei, fizicii, chimiei, biologiei, vin să confirme cu preponderență de evidență acest principiu antropic după care atât omul cât și pământul își recapătă o poziție centrală în ordinea, ierarhia și teleologia cosmică. Minunea minunilor, toate legile universului care se știu până acum, ordinea și organizarea cosmică, toate au conspirat parcă dintru începuturi să aducă undeva la periferia galaxiei o planetă numită pământ cu toate condițiile necesare și prielnice vieții și, la plinirea vremii, tot aici pe Terra o ființă rațională, inteligentă, cu liberă voință și conștiință, capabilă să înceapă și să priceapă, să înțeleagă rațional însăși acest principiu și intenție divină a Creatorului. Dar acest copil privilegiat și răsfățat al pământului cu îndărătnicie neagă orice idee, lege a fizicii și astrofizicii, precum principiul antropic, ca nu cumva să se ajungă la concluzia ca ar exista în el însuși și o scânteie divină, un suflu sfânt.
Cine totuși a calculat cu atâta precizie constantele fizicii încât o neglijabilă, infinitesimală deviere din valoarea unei singure din multiplele constante ale ecuației cosmice ar fi dus sau ar duce la un dezastru apocaliptic la scară universală? Calculele sunt atât de bine făcute însă încât așa cum remarca un reputabil astrofizicist este cum ai trage cu o sageată care să treacă prin mijlocul universului și săgeata ar lovi chiar în ochiul boului în partea cealaltă a universului într-un diametru de un milimetru. Bine că un astfel de experiment nu este încă posibil fiindcă probabil s-ar fi încercat și acesta, așa de disperată este o parte din lumea oamenilor de știință să găsească un nod în papură Principiului Antropic, fiindcă altfel ar fi nevoiți să-și revizuiască multe din teoriile la care au muncit și pe care au contat toată viața, toată cariera științifică sau academică, ar pierde pariul și cu lumea aceasta și cea eternă. Se preferă așadar mai bine să se dea toată slava, cinstea și închinăciunea nu lui Dumnezeu, ci misterioșilor atomi și electroni anonimi, dansului quantelor, principiilor incertitudinii și ale hazardului, „efectului selectiv”, forțelor oarbe ale naturii și ale altor idoli intelectuali câți or exista în panteonul cerebral al vanității filozofice materialiste și ateiste. Numai că iată, culmea ironiei și a contradicției, însăși dovezile empirice, științifice, argumentele cele mai plauzibile ale materialismului dialectic își neaga propriile premize aducând argumente din ce în ce mai convingătoare în favoarea Principiului Antropic.
Perfecțiunea și compatibilitatea valorilor numerice ale cosmosului, conștiința ființei, capacitatea intelectuală a omului de a observa, calcula și înțelege complexitatea uluitoare a structurilor și a legilor fundamentale ale universului duc la concluzia rațională a unui Superinteligențe creatoare. Cum bine s-a spus, cineva a aprins totuși scânteia, focul cel sacru, în ecuația cu termeni inegali, dar atât de precisă și perfectă a universului. După cum a declarat un mare astronom cu mai puțină grijă pentru reputația sa științifică, principiul antropic este cel mai teistic, dumnezeisc, rezultat descoperit vreodată de știință. O altă minte luminată, din modestie ori prudență profesională nemenționată, consideră Principiul Antropic ca fiind o palma prea grea și umilitoare dată de providența divină fizicienilor. Mulți oameni de știință mai sceptici și-au pus la o parte eprubetele, microscoapele și telescoapele și s-au apucat de filozofie populară, de ideologie și literatură propagandistică, de prozelitism secular anti-antropic, bine finanţat de cei care nu vor ca vreun factor divin să le încurce socotelile lor elitiste. Alți oameni de știință deși acceptă existența unui creator divin spun că totuși o astfel de entitate n-ar fi totuși binevoitoare, că dacă totuși ar exista, acest demiurg nu ne-ar prea vrea binele, că nu ne-a avut în planul său inițial, dar s-a întâmplat așa, cum se întâmplă cu un copil nedorit, noi oamenii venind pe lume i-am cam încurcat planurile. Unii oameni de știință sunt de părere că am fi doar o coincidență aleatorie, un număr norocos al zarurilor pe care le-a aruncat Dumnezeu în joacă.
Miraculos nu este totusi numai faptul că fiinţa omenească se străduieşte să se adapteze la mediu pentru a supravieţui ci şi faptul că mediul însăsi, universul, microcosmosul si macrocosmosul, de la adâncurile subatomice până la sistemele de organizare şi funcţionare ale galaxiilor îşi potrivesc ceasornicele după bătăile de inimă ale omului. Dumnezeu parcă a trebuit să creeze un univers atât de complex numai pentru a crea un mediu propice, potrivit şi compatibil existenţei umane. Spune atât de poetic şi frumos psalmistul „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. L-ai pus pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” N-o fi pământul plasat în centrul universului, dar este vizibil și demonstrabil pentru cei care au acces la telescoapele cele mai avansate că tocmai acest fapt, adică poziția periferică, marginală a pământului în galaxie, face posibil ca din această poziție periferică să se poată observa cel mai bine universul însăși, ori până la orizonturi la care altfel n-ar fi fost cu putință de ajuns. O poziție mai centrală „downtown” în cosmos sau într-o altă fereastră a spațiului-timp, i-ar fi blocat privirea la orizont, în abis și nadir, tot așa ca la blocurile înalte din centrul orașelor mari de unde nu se poate vedea mai departe decât de spatele blocului vecin. Și cât de feeric este candelabrul stelelor în nopțile de vară privit de pe tăpșanul de la țară!
Faptul că universal este de fapt cosmos, adică armonie și nu haos, că există un nexus, o legatură între știință și conștiință, că omul poate înțelege și cunoaște, că există inteligență, rațiune, logică, morală, înțelepciune, toate acestea duc la necesitatea existenței unei surse, a unui izvor a tuturor celor știute și neştiute, a unui soare care emană energii care ne încălzesc inima și ne luminează mintea, la existența lui Alfa și Omega, a începutului și sfârșitului transcendental. Însăși conștiința, inteligența, rațiunea omenească, inspirația și creativitatea artistică, filozofică, religioasă, științifică, imaginația, gândirea logică, abstractă și speculativă, toate acesta sunt vocații și virtuți care transcend cu mult simpla necesitate biologică, darvinistă, de adaptare la mediu pentru a supraviețui. Indică existența unei realități dincolo de capacitatea noastră de a observa lumea și a-i înțelege rosturile. Consfințește puterea inteligenței de a crea, distruge și recrea lumi dincolo de necesitate.
