... cred că mai există un lucru crucial... Vă mai amintiți ce temători deveniseră ucenicii după moartea lui Iisus? S-au ascuns, sperând oarecum că povestea nu se sfârșise încă, dar știind prea bine că nu puteau spera prea mult să primească vești bune (vezi Ioan 20.19). Femeile au vizitat mormântul numai ca să aducă un omagiu (vezi Luca 24.1); nici măcar o clipă nu s-au așteptat să găsească mormntul gol și să li Se arate Iisus. (vezi Matei 28.9,10; Ioan 20.14-18).
Firește că întreaga poveste a învierii a devenit aproape fantastică, practic imposibil de crezut. Dar femeile s-au grăbit înapoi, așa cum le spusese Iisus, pentru a le spune celorlalți ucenici că Iisus este viu, exact așa cum făgăduise. Asta era prea mult pentru oricine. Nașterea din fecioară era și așa destul de greu de acceptat - dar acum, chiar biruință asupra morții? Petru și Ioan au alergat cât de repede i-au putut duce picioarele ca să le verifice spusele (vezi Ioan 20.3-9).
După cum era de așteptat, oamenii au reacționat față de Isus cel înviat în moduri diferite. În seara acelei prime zile a săptămânii, ucenicii s-au întâlnit în taină, în spatele unei uși zăvorâte, speriați de cele întâmplate și de ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Dintr-odată a apărut Iisus. El n-avea nevoie de o ușă descuiată. I-a salutat, binecuvântându-i cu pace, și apoi i-a însărcinat să meargă și să spună tuturor că era viu (vezi Ioan 20.19-23).
S-a întâmplat ca Toma să nu fie acolo în seara aceea; probabil că înverșunatul empirist gândise că totul se terminase, așa că nu mai era nevoie să-și piardă timpul cu restul rataților. Dar ucenicii n-au pierdut niciun moment ca să-i spună ce pierduse (vezi Ioan 20.25).
Nu, pur și simplu nu se poate, a insistat el. Nu voi crede dacă nu-L voi vedea pe Iisus cu ochii mei și nu voi atinge semnele cuielor din mâinile Lui și rana din coasta Lui.
... ce cerere ciudată! Toma fusese cel care mai devreme Îl întreba pe Iisus unde Se duce și cum ar putea merge cu El. Acum se lupta să creadă în Iisus și a rămas neclintit, spunând că nu-i era suficient numai să-L vadă pe Iisus - avea nevoie să-I atingă rănile ca să le cunoască realitatea.
O săptămână mai târziu, discipolii s-au întâlnit din nou într-o cameră zăvorâtă. De data aceasta, Toma era cu ei. Poate că s-a gândit că dacă toată afacerea aceasta era adevărată, n-avea de gând să o mai rateze și a doua oară. Mă întreb ce le va fi trecut discipolilor prin minte. Oare va fi sugerat cineva să nu încuie ușa în caz că Iisus voia să intre? Și altcineva ar fi spus: Nu contează! Data trecută era încuiată? Cu o teamă previzibilă, au încuiat ușa - și dintr-odată Domnul a stat în mijlocul lor. Prima dată i S-a adresat lui Toma:
Adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele; și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios. Ioan 20.27
Răspunsul lui Toma a fost foarte scurt și potrivit:
Domnul meu și Dumnezeul meu!
DA, IISUS BIRUISE MOARTEA! Și mai mult de atât, deși zidurile și ușile încuiate nu puteau opri noul trup al lui Iisus, ucenicii L-au putut vedea, atinge, simți și recunoaște pe Iisus drept cine era El. În Grădina Edenului, atingerea și consumarea simbolului binelui și răului au fost fatale pentru că au fost făcute la instigarea diavolului, prin seducția ochilor pentru scopurile cărnii, ceea ce a avut ca rezultat moartea. Acum, Domnul i-a invitat să atingă, ca răspuns la venerația lor față de TRIUMFUL SĂU ASUPRA CĂRNII ȘI ÎNVINGEREA MORȚII.
Luarea rodului pomului cunoașterii binelui și răului a însemnat să ne arogăm dreptul la autodeterminare. Acum, atingerea Creatorului ne dă posibilitaea să-L recunoaștem drept autorul vieții și al destinului nostru.
Dintre toate simțurile pe care le avem, simțul atingerii este cel după care tânjim cel mai mult. Din momentul în care ne naștem, plângem după mâncare și ca să simțim brațele unei persoane iubite în jurul nostru. Un prieten de-al meu, maseur terapeut, mi-a spus că masajul este important mai ales pentru persoanele mai în vârstă și care trăiesc singure - pentru cele mai multe dintre ele este singura ocazie de a-i atinge cineva. O atingere iubitoare oferă mângâiere și protecție.
Una dintre facultățile noastre cele mai importante este abilitatea de a simți, fie că este în domeniul fizic, fie în cel emoțional. Trupurile noastre suferă - și simțim durerea. Ținem mâna unei persoane iubite sau sărutăm o față dragă pentru că simțim iubirea. Dar și alte senzații vin atunci când știm sau ne imaginăm ceva. Veștile bune sau rele, fiecare în felul lor, produc o reacție fizică din partea corpului. Chimia și fiziologia corpului nostru și a minții noastre răspund relației pe care o avem cu purtătorul veștilor sau cu cei la care se referă veștile. Senzațiile noastre se sincronizează cu realitatea cunoscută de mintea noastră. Secvența este următoarea: realitatea - aflarea acelei realități - reacția față de acea realitate (senzațiile noastre). Știm cum să măsurăm reacția normală a unei persoane față de o anumită realitate.
Ați observat cât de academic a început să sune această discuție în momentul în care am început să analizăm de ce simțim ceea ce simțim? Pare atât de nepotrivit să încercăm să disecăm senzațiile. Vechea zicală este adevărată: E MAI BINE CA UNELE LUCRURI SĂ FIE SIMȚITE DECÂT DISCUTATE. Știm de ce - pentru că suntem creaturi înzestrate cu simțire.
Una dintre cele mai fascinante personalități ale lumii literare din vremuri demult apuse a fost Oscar Wilde, nume sinonim cu hedonismul și cu viața ostentativă. El a devenit mascota benevolă a tuturor celor ce doreau să trăiască prin simțuri și senzualitate. Totuși, pe la patruzeci și ceva de ani, când zăcea pe patul de moarte, într-o cămăruță din Paris, mintea sa a început să se îndrepte spre eternitate. A scris DE PROFUNDIS, care a avut un mare impact asupra multor oameni. În întunericul temerilor sale, a spus ceva fascinant:
Din negură, din negură răsună a mea strigare: Nu-mi lăsa sufletul să piară în amorțirea nesimțitoare! Viața îmi este înfășurată în aceste mădulare, iar existența îmi pălește tot mai tare. Simțurile îmi sunt ca fierul care ruginește, zăcând nefolosite în țărâna ce nu se mai sfârșește. Iubirea-mi este imposibilă, la fel și ura. Simt cum viața mi se scurge încet, cu picătura. Oh, de-ar exista un cer pe care să îl chem! Și un iad de-ar exista, de care să mă tem! Bine ai venit tu, al veșniciei foc, etern să arzi și să nu obosești deloc! Mai bine a lui Ixion vijelioasă roată și să mai simt ceva oricât ale ei chinuri m-ar costa! Fiul lui Dumnezeu, ai milă de al meu suflet omenesc! Și flăcărilor dă-l dar lasă-mă ca să trăiesc!
Wilde L-a implorat pe Dumnezeu să nu-l lipsească de abilitatea de a simți chiar dacă asta ar însemna doar să ardă. Fără îndoială că imaginația sa poetică a inspirat asemenea versuri, dar el a reușit să transmită mesajul dorit. A nu simți înseamnă a fi mort în cel mai adevărat sens al cuvântului. A simți înseamnă a fi viu.
Care este destinul meu? Să simt, să văd, să-mi conveargă toate simțurile în expresia cea mai deplină a scopului. Tot ceea ce trăiesc și simt înainte de a ajunge în acea casă cerească nu înseamnă nimic mai mult decât o simplă analogie. Tot ceea ce este în casa mea cerească este o expresie desăvârșită.
