Recunoaşterea propriei slăbiciuni şi a mizeriei vieţii

   Voi mărturisi împotriva mea fărădelegea mea. Ţie Îţi voi mărturisi, Doamne, slăbiciunea mea. Adeseori un lucru de nimic mă doboară şi mă întristează. Acum iau hotărârea tare să mă feresc de orice rău, apoi vine o mică ispită şi iată-mă în strâmtorare. Adeseori din lucrul cel mai mic, cel mai nebăgat în seamă, iese pentru mine o grea ispită, şi tocmai când mă cred mai singur, fără să bag de seamă, un vânt uşor se mişcă şi iată-mă doborât la pământ.

   Priveşte Doamne, spre slăbiciunea şi neputinţa mea, care-Ţi sunt cunoscute. Ai milă de mine şi scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund. Iată ce mă chinuieşte adeseori şi mă umple de ruşine înaintea Ta: că sunt aşa de slab şi de neputincios să mă împotrivesc pornirilor rele ale inimii mele. Şi măcar că nu mă las totdeuna în voia lor, totuşi, îmboldirea lor mi-e ceva greu şi supărător, şi mi-e un chin s-o duc zilnic tot într-o luptă. Îmi cunosc slăbiciunea mai cu seamă când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu văd cât de greu îmi este să răstorn izvodirile minţii.

   Atotputernicule, Dumnezeul lui Israel, apărătorul sufletelor credincioase, caută cu îndurare la ostenelile şi necazurile robului Tău, şi trimite-i ajutorul Tău în orice lucru! Întăreşte-mă, Doamne, cu puterea Ta cerească ca să nu mă biruiască omul cel vechi, firea aceea ticăloasă, care nu se supune Duhului Tău, şi împotriva căreia trebuie să lupt câtă vreme voi fi în viaţa aceasta plină de necazuri. Vai, ce viaţă este viaţa aceasta din care nu lipsesc niciodată suferinţele şi necazurile, şi în care trebuie să umbli numai printre curse şi vrăjmaşi! Abia ai scăpat de un necaz sau o ispită, şi dai de alta; ba în vreme ce te lupţi cu una, vin altele fără veste...

   Cum s-ar putea să iubească cineva viaţa, când ea este plină de amărăciune şi supusă la atâtea rele şi neorociri? Ba cum se mai poate numi viaţă, aceea care naşte atâta boală şi moarte? Cu toate acestea, oamenii o iubesc, şi cei mai mulţi îşi caută fericirea în ea. Adeseori lumea e învinuită că e înşelătoare şi deşartă; şi cu toate acestea, cu greu renunţă omul la ea, pentru că e prea stăpânit de poftele cărnii. Unele lucruri îndeamnă pe om să iubească lumea, altele s-o urască. "Pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii" atrag pe om şi-l fac să iubească lumea; dar necazurile şi durerile care vin pe urmă aduc ură şi dezgust faţă de lume.

   Dar, vai, ura şi dezgustul acesta nu ţin mult, căci pofta rea biruieşte sufletul dedat lumii şi-şi închipuie că este o desfătare să trăiască în robia poftelor, pentru că nu cunoaşte şi nu a gustat că bun este Domnul, n-a privit şi n-a simţit frumuseţea virtuţii. Dar cei ce dispreţuiesc lumea cu totul şi, sub o sfântă înfrânare a poftelor, se silesc să trăiască pentru Dumnezeu, aceştia cunosc dulceaţa făgăduită celor ce cu adevărat se leapădă de ei înşişi şi văd mai lămurit cât de grozavă este rătăcirea lumii şi cât de felurite sunt amăgirile ei.