de Patrick Payton
Eram nou la seminar, păstorind o biserică care depăşise repede posibilităţile noastre, şi planificam să avem două servicii religioase. La Stonegate Fellowship făceam cunoscut adevărul că Isus Cristos schimbă vieţile oamenilor şi se părea că mesajul era auzit. Făceam cunoscut în mod deschis că Stonegate este un loc unde oamenii puteau veni cu povara trecutului lor; că aveam să îi iubim şi să păşim alături de ei în călătoria unei vieţi noi, oferită printr-o relaţie personală cu Isus Cristos. Toţi avem o poveste, iar ceea ce contează este să Îl cunoaştem personal şi să Îl iubim pe Isus, şi să ne iubim unul pe celălalt. Şi astfel, în afară de numeroasele provocări care vin odată cu înfiinţarea unei biserici noi, eram încântaţi şi aşteptam ca Dumnezeu să facă ceva în oraşul şi în biserica noastră. Apoi, Mike şi Stephanie Goeke m-au vizitat la birou, şi o nouă zi a început nu numai pentru Stonegate Fellowship, ci şi pentru mine.
Mulţi oameni din oraşul şi din biserica noastră cunoşteau o parte din povestea lui Mike şi Stephanie Goeke. Cei mai mulţi ştiau despre despărţirea lor, despre divorţul lor inevitabil şi despre restaurarea miraculoasă a căsniciei lor. Dar ceea ce mulţi nu ştiau era povestea pe care cuplul nu o împărtăşise nimănui – în special nimănui din biserică. Familia Goeke stătea în biroul meu şi, cu vocile pline de teamă, au dat crez cuvintelor mele. Auziseră ce credeam noi ca biserică şi ce spusesem noi; acum aveau să pună la încercare şi să vadă dacă vorbeam serios.
Mike mi-a împărtăşit cu calm bine-cunoscuta poveste despre cum îşi părăsise soţia. Dar în acea zi povestea a pătruns mai adânc. În câteva minute, Mike a început să-mi descrie în amănunt cum lupta lui de aproape o viaţă cu homosexualitatea era acea parte a poveştii despre care nu ştia nimeni. Mi-a împărtăşit cum i s-a spus prima oară „gay”. Mi-a descris amănunţit luptele pe care le dusese în timpul liceului şi colegiului – lupte pe care, în cele din urmă, le-a îngropat şi le-a adus în căsnicie.
Poate cel mai descurajator, mi-a descris amănunţit singurătatea şi teama lui, mai ales în biserica locală. Mi-a descris cum tocmai în locul în care ar fi trebuit să găsească ajutor, a găsit mai ales ură, indiferenţă, teamă şi prostie. Mike şi Stephanie mi-au împărtăşit chiar teama lor de a-mi spune, fiindcă erau aproape siguri că avea să se termine cu zilele lor de slujire la Stonegate Fellowship. Dar s-a întâmplat tocmai contrariul. După câteva săptămâni de atac şi luptă foarte intensă şi uneori personală, cu privire la importanţa împărtăşirii poveştii lor adevărate în Trupul lui Cristos, acest cuplu scump şi-a făcut cunoscută povestea în faţa întregii familii a bisericii. A fost o zi pe care nu o voi uita niciodată.
Sala era plină cu membri ai Stonegate şi cu prietenii lui Mike şi Stephanie din comunitate. Biserica noastră era plină cu oameni care credeau că vor auzi o poveste „normală” despre cum a salvat Isus o căsnicie. Nu numai că Stonegate Fellowship a fost schimbată, ci şi un pastor a fost schimbat.
Am fost uimit de ceea ce s-a întâmplat în acea duminică dimineaţa. După slujbă, oamenii nu vroiau să plece. Atât de mulţi au stat şi au vorbit cu Mike şi Stephanie despre membri de familie care se luptau cu homosexualitatea şi au întrebat ce puteau face. Bărbaţi despre care ştiam că aveau să fie foarte supăraţi cu privire la ceea ce urma să împărtăşească familia Goeke, erau în lacrimi, cerându-le iertare lui Mike şi Stephanie. Iar speranţa pe care am văzut-o pe atât de multe chipuri era uimitoare. Am văzut în ochii oamenilor ceva ca o nouă speranţă, care spunea:„Dacă Isus a putut face asta în viaţa lui Mike şi a lui Stephanie, atunci cu siguranţă îmi poate schimba şi mie viaţa.” Lucrurile se schimbau şi în inima mea.
Mai întâi, am ştiut de la bun început:caracterizarea pe care o făcusem homosexualităţii era greşită. Ideile mele despre homosexualitate se formaseră din retorica dură a vorbitorilor evanghelici şi din imaginile din mass-media obişnuită. Nu m-am gândit nici măcar o dată la profesionişti intelectuali ca Mike Goeke, care sufereau din cauza acestei probleme de decenii şi se înecau în marea anonimatului, chiar sub nasul bisericii. Bărbaţi şi femei trăind două vieţi, disperaţi după ajutor, dar negăsind pe nimeni, oriîncotro priveau. La urma urmei, homosexualitatea era „cel mai rău” păcat şi sigur, de un gen diferit decât păcate „normale” precum consumarea a prea multe pahare de băutură, înşelarea la impozite, poftirea femeilor, depăşirea limitei de viteză sau nedarea zeciuielii! Ajunsesem la un mod de gândire care clasifica homosexualitatea mai degrabă ca lepra secolului douăzeci şi unu, decât ca un alt păcat distructiv, folosit de Satan pentru a fura viaţa împlinită şi plină de sens de la cei care L-ar urma pe Isus. Din acel moment, cel puţin pentru mine ca pastor, homosexualitatea nu avea să mai fie cel mai grav păcat al celor mai mari păcătoşi, ci doar un alt păcat care distruge vieţile oamenilor obişnuiţi, din toate clasele sociale.
Am învăţat, de asemenea, cum cuvintele mele îi ucideau pe cei care aveau cel mai mult nevoie de atingerea vindecătoare a Mântuitorului. În altă duminică, nu la mult timp după mărturisirea familiei Goeke, vorbeam elocvent despre un cuplu deosebit de popular pe vremea aceea, care erau în mod deschis mândre că erau lesbiene. M-am referit cu îndrăzneală la ele ca fiind perverse şi am continuat tot aşa fără să pierd o clipă. Peste câteva zile, Mike m-a oprit lângă biroul meu, ca să-mi spună că atunci când foloseam cuvinte ca „pervers” şi „homo”, îi îndepărtam şi mai tare pe cei care doreau cu atâta disperare ajutor din partea bisericii locale. Pe cât de mult vroiam să mă apăr, nu am putut să o fac. Prin cuvintele mele, îi desconsideram tocmai pe cei pentru care a murit Isus. Cu cât mă gândeam mai mult la aceasta, cu atât înţelegeam mai mult că Isus nu a adresat niciodată nimănui cuvinte de ocară, cu excepţia elitei religioase din vremea Lui. Cu siguranţă, nu a numit-o „târfă” pe femeia despre care citim în Luca 7! A lăsat-o doar să Îi spele picioarele şi l-a învăţat o lecţie umilitoare pe Simon fariseul. Oricât de mult detestam să o fac, am stat în faţa amvonului chiar în duminica următoare şi mi-am cerut iertare de la biserica noastră fiindcă îi etichetasem pe păcătoşi, în loc să etichetez păcatul. Am promis solemn să nu mai fac niciodată o astfel de greşeală.
Am învăţat, de asemenea, lucruri noi despre confesiune şi comuniune. Isus schimbă o viaţă într-o clipă, dar este nevoie de o viaţă de umblare în viaţa cea nouă, crucificată, într-o comunitate de urmaşi ai lui Cristos, pentru a experimenta viaţa transformată pe care a venit Isus să ne-o ofere. Dar atât de mulţi dintre noi, şi eu printre ei, ne-am obişnuit să ne purtăm cum ar trebui să se poarte oamenii transformaţi, în timp ce, adânc în interiorul nostru, murim încet fiindcă ne este prea teamă să vorbim despre luptele noastre. Ne este teamă că vom fi văzuţi ca nişte învinşi spiritual.
După ce Mike şi Stephanie ne-au împărtăşit restul poveştii lor, a fost lansată o provocare în viaţa mea şi în viaţa bisericii noastre. Provocarea reprezenta, pur şi simplu, faptul că Stonegate nu avea să mai fie un loc pentru prefăcuţi. Aveam să ne sprijinim tare unul pe celălalt în luptele noastre cele mai profunde, astfel încât, ca o comunitate de urmaşi ai lui Cristos, să ne putem împărtăşi unul celuilalt viaţa lui Cristos.
Dar până în ziua de astăzi cea mai mare răsplată pentru Stonegate Fellowship şi pentru mine a fost privilegiul de a prezenta un model de restaurare şi transformare, când l-am angajat pe Mike Goeke în cadrul personalului nostru ca pastor executiv, la doar câteva luni după marea noastră duminică. Mike a devenit unul dintre cei mai scumpi prieteni şi parteneri ai mei în viaţă şi misiune, iar nimic din toate acesta nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu am fi hotărât că Stonegate va fi comunitatea lui Isus Cristos care a fost chemată să fie – un loc unde povara poate fi aruncată şi o viaţă nouă poate să înceapă – pentru toată lumea.
Bill Hybels a spus odată:„Biserica este speranţa lumii.” Cred aceasta mai mult decât oricând şi am un prieten şi un frate în Cristos pentru a o dovedi.
[Patrick Payton, A Church Brings Hope. Copyright © Patrick Payton. Tradus şi publicat cu permisiune. Patrick poate fi contactat la adresa de e-mail [email protected] com.]
