Căsătoria între persoanele de acelasi sex

de David Feddes

De la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa. Şi cei doi vor fi un singur trup. (Marcu 10: 6-8)

Anul trecut a fost un an important pentru homosexualii care caută aprobarea guvernului. În Canada, un tribunal din Ontario a hotărât în favoarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex, iar un tribunal din Columbia Britanică a dat o sentinţă similară. Curtea Supremă a Statelor Unite a anulat toate legile în vigoare împotriva activităţii homosexuale, iar un tribunal din Massachusetts a hotărât în favoarea căsătoriei între homosexuali, spunând: constituţia statului „interzice crearea unor cetăţeni de clasa a doua”.

Activiştii homosexuali s-au bucurat de aceste hotărâri. Dar ce s-a întâmplat apoi? Când tribunalul din Ontario a dat undă verde căsătoriei între homosexuali, s-au îngrămădit la altar mulţimi de homosexuali? S-au repezit să obţină un certificat de căsătorie nenumărate cupluri de acelaşi sex, dorind cu nerăbdare căsătoria, dar împiedicate mai înainte de legi „discriminatorii”? Nu, homosexualii şi lesbienele au sărbătorit decizia ca pe un eveniment pentru statutul lor politic şi social, dar numai câţiva s-au căsătorit. Cei mai mulţi nu au făcut-o.

De ce nu? Se pare că cei mai mulţi nu vor să se căsătorească. Cei mai mulţi vor ca oficialii guvernului să sprijine căsătoria homosexuală, deoarece cred că aceasta va transmite un mesaj că este bine să fii homosexual. Dar în viaţa de zi cu zi, pe puţini îi interesează să fie legaţi de o altă persoană. Toţi vor aura prestigiului şi normalităţii, care vine odată cu faptul de a spune că homosexualii sunt la fel de demni de a fi aleşi pentru căsătorie ca şi heterosexualii, dar mult mai puţini vor monogamia şi angajamentul pe viaţă al căsătoriei tradiţionale.

Un site homosexual şi-a exprimat îngrijorarea că, în timp ce căsătoria pentru homosexuali pare că înlătură discriminarea, este posibil să accentueze alte forme de discriminare. Căsătoria homosexuală i-ar putea înjosi pe bisexualii care vor să fie liberi să se culce atât cu bărbaţi, cât şi cu femei, în funcţie de pofta lor. Ar fi, de asemenea, incorectă faţă de transsexuali, care nu vor să se definească exclusiv ca bărbaţi sau femei, ci să oscileze între a se considera bărbaţi sau femei în funcţie de dispoziţia lor. „Transgenderii vor fi trecuţi cu vederea”, se plânge îngrijorat scriitorul. „Vor fi nevoiţi să-şi asume un singur gen «oficial» ca să se căsătorească. ” Dar o altă problemă, spune el, este că definirea căsătoriei ca o unire a două persoane este o discriminare împotriva oricui vrea mai mult decât aceasta. „Posibilitatea poligamiei legalizate deplin acceptate”, se lamentează el, „va fi înlăturată din cultura lesbiană şi homosexuală. ”

Poate că nu este nevoie să se îngrijoreze. Poligamia, fie heterosexuală, fie homosexuală, poate fi următorul lucru care va câştiga aprobarea tribunalului. O mişcare în acest sens se desfăşoară deja în Statele Unite. Un soţ şi o soţie căsătoriţi oficial, cărora li s-a alăturat o femeie, au mers ca un trio ca să solicite o autorizaţie de căsătorie. Solicitarea lor a fost respinsă pe baza unei legi existente care interzice poligamia, dar Drepturile Civile şi Fundaţia Libertăţilor din Utah au făcut proces la curtea federală în favoarea lor, acuzând că legea împotriva poligamiei este discriminatorie şi le violează drepturile şi libertăţile. Dacă preferinţa personală este principiul conducător în problemele celor de acelaşi sex, este logic ca guvernul să nu facă discriminare nici împotriva oamenilor care preferă poligamia.

De ce nu ar trebui să dea guvernul aprobări de căsătorie pentru soţi multipli? De ce nu ar trebui să dea guvernul aprobări de căsătorie pentru parteneri de acelaşi sex? Cel mai simplu răspuns este că o căsătorie între un bărbat şi o femeie este contextul corect pentru sex şi naşterea copiilor şi este piatra de temelie a construirii unei culturi şi civilizaţii sănătoase. Aceasta nu este adevărat despre poligamie sau despre sexul între persoane de acelaşi sex, deci nu există niciun motiv bun pentru ca guvernul să încurajeze şi să promoveze asemenea devieri. Pe lângă aceasta, este imposibil ca guvernul să aprobe căsătoria între persoane de acelaşi sex. Nu există un asemenea lucru.

Cuvântul căsătorie înseamnă unirea dintre un bărbat şi o femeie. Nu a existat niciodată un asemenea lucru precum căsătoria între persoane de acelaşi sex şi, atâta timp cât cuvintele înseamnă ceva, nu va exista niciodată. Dicţionarul defineşte căsătoria ca „instituţia socială sub care un bărbat şi o femeie îşi stabilesc decizia de a trăi ca soţ şi soţie”.

Nu este discriminare; este definiţie. Ar fi o discriminare să spui că un frate şi o soră sunt fraţi şi nu soţi? Ar fi discriminare să spui că un grup de studenţi în anul întâi la colegiu, care se mută într-un apartament în campus, sunt colegi de apartament, şi nu tineri căsătoriţi? Nu, este doar o folosire exactă a cuvintelor. Cuvântul căsătorie înseamnă unirea unui soţ şi a unei soţii. Ar fi un nonsens să aplici cuvântul căsătorie unei relaţii de tip frate-soră sau unei relaţii de tipul colegi de apartament la colegiu şi ar fi o prostie să cerem ca guvernul să privească asemenea relaţii în felul în care priveşte căsătoria. De asemenea, este un nonsens să aplici cuvântul căsătorie unui cuplu de acelaşi sex şi să ceri ca guvernul să-l privească în acelaşi fel în care priveşte căsătoria.

Instituţia căsătoriei datează de la începutul rasei omeneşti. De la bun început, căsătoria a fost unirea dintre un bărbat şi o femeie. Cartea Geneza arată clar aceasta, iar Isus Însuşi, autoritatea supremă, declară: „De la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa. Şi cei doi vor fi un singur trup” (Marcu 10: 6-8). Orice fac împreună două persoane de acelaşi sex, relaţia lor nu este căsătorie – nu este, conform oricărei culturi, de la începutul creaţiei.

Unii judecători au folosit greşit puterea tribunalelor, cerând parlamentelor şi legiuitorilor să sprijine dreptul la căsătoria homosexuală, pe care judecătorii l-au descoperit cumva în constituţie şi legislaţie, care nu au menţionat niciodată această chestiune. Acum întrebarea este: Cum vor răspunde cetăţenii şi cei care fac legile la o asemenea nebunie? Tribunalele pot pretinde puterea de a crea o nouă instituţie din nimic, pot pretinde puterea de a redefini cuvintele, de a reinterpreta constituţiile şi de a remodela societatea, dar căsătoria va fi întotdeauna între un soţ şi o soţie. Căsătoria a existat cu mult înainte de judecători şi tribunale. Chiar dacă iubiţii de acelaşi sex decid să numească relaţia lor căsătorie, chiar dacă un congres sau un parlament se ploconeşte şi schimbă definiţia căsătoriei, faptul de a spune că relaţia este căsătorie, nu o face să fie aşa ceva. Dacă spui că un câine este pisică, aceasta nu-l va face să miaune, iar dacă doi oameni de acelaşi sex trăiesc împreună, aceasta nu va face ca relaţia lor să fie o căsătorie.

Redefinirea căsătoriei pentru a include parteneri de acelaşi sex nu va schimba doar normele acceptabile pentru căsătorie. Va schimba şi instituţia căsătoriei, pentru a însemna ceva mai mult decât monogamie fidelă. Precum am menţionat mai devreme, mulţi homosexuali vor susţinerea publică, oficială, a felului lor de sexualitate, dar puţini vor, de fapt, căsătoria – dacă ea înseamnă devoţiune permanentă, exclusivă, pentru un partener. În special printre bărbaţii homosexuali, ideea de „relaţii stabile” este foarte diferită de ceea ce căsătoria tradiţională înţelege prin angajament.

Olanda (patria bunicilor mei) a fost prima ţară care a legalizat „căsătoria” cuplurilor de acelaşi sex. Un studiu olandez a găsit că lungimea medie a parteneriatelor stabile este de aproximativ doi ani. Şi chiar dacă o aşa-numită relaţie de angajament durează ceva vreme, ce înseamnă de fapt? Înseamnă împărţirea unei case şi a unui pat, dar rareori înseamnă fidelitate sexuală. Un studiu al bărbaţilor homosexuali în relaţii stabile a găsit că mai puţin de 5% îşi erau fideli unul celuilalt de-a lungul relaţiei. Homosexualii olandezi, în parteneriate presupuse a fi stabile, ajungeau la o medie de opt parteneri sexuali pe an, în afara persoanei faţă de care se presupunea că îşi asumaseră o obligaţie. Ceea ce cei mai mulţi heterosexuali ar numi înşelătorie sau adulter, mulţi bărbaţi homosexuali – chiar cei în relaţii pe termen lung – ar numi un mod de viaţă.

Poate aceasta explică de ce cei mai mulţi homosexuali canadieni care sprijină aprobarea de către guvern a căsătoriei homosexuale nu sunt dornici să intre în căsătorie ei înşişi. Ar lua în considerare căsătoria, numai dacă ar însemna ceva total diferit de ceea ce a însemnat din punct de vedere istoric. Editorul unei publicaţii canadiene homosexuale a spus: „Aş fi pentru căsătorie, dacă aş crede că cei care sunt homosexuali ar pune în discuţie şi ar schimba instituţia şi nu ar crede înţelesul tradiţional al cuvintelor «până ce moartea ne va despărţi» şi monogamie pentru totdeauna. ” Cu alte cuvinte, ar lua în considerare căsătoria dacă nu ar implica pe cineva de sex opus, dacă nu ar fi un angajament de a fi credincios din punct de vedere sexual unei persoane şi dacă nu ar însemna că durează până la moarte. Dacă o căsătorie nu ar avea niciunul dintre lucrurile care fac căsătoria să fie ceea ce este, el ar fi cu totul pentru ea!

Unii dintre cei care vor căsătoria homosexuală aprobată de guvern susţin că aceasta ar încuraja mai mult monogamia şi fidelitatea printre homosexuali. Dar căsătoria homosexuală nu-i va face pe homosexuali mai monogami şi fideli; va face doar căsătoria însăşi mai puţin monogamă şi fidelă. Într-adevăr, pentru a înţelege mişcarea pentru căsătoria homosexuală, trebuie să vedem cum se încadrează ea în imaginea mai amplă a revoluţiei sexuale. Nu am fi ajuns niciodată în punctul în care căsătoria homosexuală ar putea fi luată în considerare, dacă heterosexualii nu ar fi fost atât de ocupaţi să distrugă complet căsătoria. David Frum scrie:

„Fundalul pentru triumful căsătoriei între persoanele de acelaşi sex din Canada este năruirea căsătoriei în cadrul populaţiei generale. [În doar şase ani] numărul cuplurilor [necăsătorite] care trăiesc [împreună]… a crescut cu 20%… numărul cuplurilor căsătorite a crescut numai cu 3%… Răspândirea coabitării pare să-i fi învăţat pe canadieni să gândească despre viaţa de familie în moduri noi. Ei sunt din ce în ce mai doritori să se gândească la familie ca la un aranjament de tip uşă turnantă (coabitarea medie durează numai cinci ani), în care părinţii intră şi ies din vieţile copiilor lor şi ai altor oameni.

Dacă v-aţi obişnuit cu ideea că adesea copiii dintr-un cămin vor avea o relaţie biologică cu un adult, dar nu neapărat şi cu celălalt, atunci nu veţi găsi căsătoria între persoanele de acelaşi sex o idee foarte exotică [neobişnuită]; într-adevăr, veţi fi gata să credeţi că prejudecata şi ura sunt singurele motive posibile pentru care cineva s-ar opune căsătoriei între persoanele de acelaşi sex. ” (National Review, 14 iulie 2003)

Cei care se opun căsătoriei între persoanele de acelaşi sex au dreptate să o facă, dar trebuie să înţelegem toţi că nu am ajuns în acest punct peste noapte. Păcatele şi slăbiciunile heterosexualilor – atitudinile împotriva copiilor şi milioanele de avorturi, epidemia părinţilor singuri, privirea sexului ca pe un drept personal, de netăgăduit, separat de angajamentul personal sau de obligaţia publică – oferă cadrul în care căsătoria între persoanele de acelaşi sex nu pare prea diferită de ceea ce se întâmplă printre mulţi heterosexuali astăzi.

Ar fi greşit să-i blamăm pe homosexuali pentru toate acestea. Căsătoria homosexuală poate face un rău şi mai mare la ceea ce rămâne din respectul tradiţional pentru căsătorie, dar cel mai mare rău a fost deja făcut de heterosexuali. Societatea a înaintat deja mult pe un drum greşit, înainte de a ajunge aici. Dar acum, că ne aflăm la o întretăiere de drumuri, ce ar trebui să facem? Doar să ne năpustim înainte, până vom ajunge într‑un punct fără întoarcere? Nu, cererea pentru căsătoria homosexuală ar trebui să slujească drept o chemare la trezire. Ar trebui să ne alarmeze cât de mult a decăzut căsătoria şi cât de urgent este pentru noi să facem cale întoarsă, să ne pocăim şi să ne întoarcem la căsătorie aşa cum a hotărât-o Dumnezeu şi cum a definit-o Isus. Este timpul pentru heterosexuali şi, de asemenea, pentru homosexuali să se pocăiască, să caute iertarea lui Dumnezeu şi să trăiască după înţelepciunea lui Dumnezeu.

Când este vorba de politica guvernului, mulţi spun că trebuie să rămână separată de religie. Ei spun că moralitatea nu poate fi legiferată. Dar guvernul legiferează moralitatea sexuală când scoate în afara legii poligamia, bestialitatea, violul, molestarea copiilor şi pornografia infantilă. Întrebarea nu este dacă guvernul ar trebui să legifereze moralitatea, ci cât de mult. Bineînţeles că niciun guvern nu poate interzice sau pedepsi fiecare formă de păcat. El incriminează numai lucrurile care sunt considerate a fi cele mai dăunătoare pentru ordinea şi bunăstarea publică.

Totuşi, chiar dacă un guvern nu incriminează şi nu pedepseşte toate păcatele, există o diferenţă uriaşă între a nu pedepsi şi a susţine ceva. Sunt trei moduri în care guvernul poate trata un comportament: îl poate pedepsi, îl poate tolera sau îl poate încuraja. Cândva, homosexualitatea era pedepsită. Acum este tolerată. Următoarea mişcare este să fie încurajată, să fie ridicată la acelaşi nivel al valorii şi importanţei ca şi căsătoria. Ar fi o greşeală colosală. Este un lucru să tolerezi păcate comise în particular; este cu totul altceva să faci dintr-un anumit păcat o parte onorată a sistemului public.

Aţi observat ironia recentelor argumente în favoarea homosexualităţii? Dintr-o răsuflare, suporterii spun că este o problemă complet particulară, în care guvernul ar trebui să nu se amestece. Dar în clipa următoare, ei cer ca guvernul să se implice şi să acorde aprobarea oficială. Când Curtea Supremă a SUA a anulat legi împotriva homosexualităţii, Judecătorul Anthony Kenney a scris: „Solicitanţii au dreptul la respect pentru viaţa lor particulară. Statul nu poate înjosi existenţa şi nu poate controla destinul, făcând din comportamentul lor sexual privat un delict. ” Un homosexual a spus: „Dreptul nostru la intimitate trebuie să fie respectat, ca al oricui altcuiva. ” Dar dacă scopurile sunt intimitatea şi faptul de a fi lăsat în pace, de ce sunt parade publice care fac caz de homosexualitate? De ce se cere ca şcolile publice să predea despre homosexualitate cât mai devreme şi cât mai frecvent? De ce se cere ca fondurile publice să vindece boli răspândite de comportamentul homosexual? De ce să se ceară aprobarea specială de către guvern a homosexualităţii, prin acordarea unui certificat de căsătorie?

Dacă homosexualitatea este o problemă complet privată, căreia îi dau curs oamenii şi faţă de care guvernul trebuie să stea departe, atunci nu este ceva ce şcolile publice trebuie să predea şi nu este ceva ce guvernul trebuie să aprobe, să reglementeze şi să subvenţioneze. Dar dacă într-adevăr are o valoare publică, aceasta ar nega argumentul că este doar un comportament privat. Cei care cer: „Ţineţi guvernul afară din dormitorul nostru”, nu ar trebui să ceară: „Guvernul ar trebui să aprobe şi să sprijine ceea ce facem în dormitorul nostru. ” Cei care spun: „Ce facem noi nu este treaba nimănui altcuiva”, nu ar trebui să spună: „Ce facem noi este atât de important pentru binele public şi pentru viitorul societăţii, încât ar trebui să aibă aceeaşi aprobare publică şi guvernamentală ca şi căsătoria. ”

Multe comportamente personale sunt greşite din punct de vedere moral, totuşi guvernul nu alege să le pedepsească, dar nici nu le susţine, ci doar le tolerează. În societatea noastră, de exemplu, nu există pedeapsă pentru adulter – dar cel puţin guvernul nu dă adulterului recunoaştere şi privilegii speciale. Nu există pedeapsă pentru pornografie – dar cel puţin nu se cere ca reviste ca Playboy să fie studiate în şcoli. În mod similar, nu există pedeapsă pentru păcatul homosexual, dar nu ar trebui să îi acordăm aprobare publică oficială şi să îl ridicăm la nivelul căsătoriei.

Unii oameni cred că ar fi un compromis sănătos să se restrângă cuvântul „căsătorie” la unirea dintre un bărbat şi o femeie, dar în acest caz să avem aprobarea guvernului pentru „uniuni civile” între homosexuali. Dar efectul ar fi că li s-ar acorda cam acelaşi statut legal şi public ca şi căsătoriei, fără a li se spune astfel. De ce să se scoată în relief homosexualitatea pentru un tratament special şi să nu se declare şi alte relaţii drept „uniuni civile”? Ar trebui guvernul să declare uniuni civile relaţiile dintre studenţii din campusurile colegiilor, care locuiesc împreună câţiva ani? Ar trebui guvernul să declare orice prietenie apropiată „uniune civilă”? Bineînţeles că nu. Deci de ce să autorizeze prietenii în care diferenţa principală este elementul suplimentar al sexului păcătos?

Este un simplu fapt că o căsătorie este în mod unic importantă şi strategică, în creşterea următoarei generaţii de cetăţeni. De aceea, un guvern bun are un interes special în sprijinirea căsătoriei. Nu este doar o învăţătură biblică, ci un fapt observabil, copiii se dezvoltă cel mai bine în familii conduse de un tată şi o mamă, dedicaţi unul celuilalt într-o căsătorie pe viaţă. Societatea binecuvântează căsătoria, deoarece căsătoria binecuvântează societatea. Viitorul societăţii depinde de viitorul familiei. Nu depinde atât de mult de alte feluri de relaţii şi cu siguranţă nu depinde de relaţii care sunt păcătoase.

Între timp, orice face guvernul, Biserica trebuie să continue să proclame Cuvântul lui Dumnezeu. Orice fac legislatorii şi judecătorii, creştinii şi păstorii lor trebuie să continue să înveţe şi să trăiască după standardul lui Isus de celibat, când sunt necăsătoriţi şi după standardul lui Isus de credincioşie în căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Trebuie să continuăm să-i chemăm pe oamenii imorali din punct de vedere sexual, să se pocăiască şi să găsească mântuire în Domnul înviat.

Este un adevăr trist că unele biserici apostate şi unii păstori au luat-o înaintea guvernului în respingerea standardelor biblice pentru căsătorie. Biserica Unită a Canadei a votat oficial o moţiune, chemând guvernul canadian să aprobe căsătoria între persoanele de acelaşi sex. Biserica Unită ordinează pastori homosexuali şi binecuvântează unirile de acelaşi sex de ani de zile. În SUA, Biserica Episcopală a consacrat ca episcop un bărbat care a divorţat de soţia lui şi locuieşte cu un bărbat, dând o lovitură nu numai căsătoriei, ci şi unităţii Bisericii.

Asemenea erori strigătoare la cer i-au şocat pe unii oameni, dar, de decenii, aceste denominaţiuni şi altele asemenea lor au sprijinit lideri care au negat naşterea din fecioară şi învierea trupească a lui Isus şi care au negat mântuirea numai prin Isus. Când liderii neagă esenţa creştinătăţii, ar trebui să ne şocheze că neagă şi moralitatea creştină? Orice biserică ce face asemenea lucruri nu este o biserică, mai mult decât un parteneriat între persoane de acelaşi sex este o căsătorie.

Isus spune: „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori” (Matei 7: 15). Lupii în haine de episcop au distrus şi au sfâşiat doctrinele biblice vitale despre Dumnezeu şi mântuire, iar acum distrug modelul moral pentru sex, căsătorie şi familie, revelat în Biblie.

Nebunia guvernului în exaltarea homosexualităţii nu ar fi avut loc, dacă bisericile nu ar fi deschis drumul către pierzare. Este ceva obişnuit să se spună că religia nu ar trebui să influenţeze politica, dar adevărul este că religia întotdeauna influenţează politica, iar o religie rea produce o politică rea. Religiile umanismului secular şi liberalismului teologic apostat sunt forţele conducătoare din spatele revoluţiei sexuale şi a mişcării pentru căsătoria între persoanele de acelaşi sex.

Cei care preţuiesc o civilizaţie sănătoasă au nevoie de curaj politic, pentru a se împotrivi ultimului atac şi pentru a întări temeliile fărâmiţate ale societăţii. Dar acţiunea politică, deşi importantă, nu este suficientă. Guvernul este un produs al culturii, iar cultura este în mare măsură un produs al Bisericii şi al familiei (sau al lipsei ei). Aceasta înseamnă că nu avem nevoie doar de amendamente sau legi care să apere familia. Avem nevoie de trezire în bisericile noastre, de renaştere în relaţia noastră cu Dumnezeu şi de reînnoire în căsătorie şi în viaţa de familie.

[David Feddes, Same-Sex Marriage. Copyright © 2002 The Back to God Hour. Tradus şi publicat cu permisiune. ]