Mariajul: Casnicie sau Caznicie?

Matei 19: 8 „... de la început n-a fost aşa.”

Aproape zilnic auzim, involuntar ori ba, persoane  ce-şi descarcă nemulţumirea faţă de partenerul cu care împart patul conjugal. Uneori pe peronul gării ne intersectăm cu maldăre de geamantane, iar în spatele lor, chircite,  stau ascunse femei drăguţe, cu ochii roşii de plâns. Pe sala tribunalului, ţâncii îşi trag de mânecă părinţii încruntaţi, implorându-le clemenţă. Împăcare. Regrete. Într-o odaie spaţioasă, cu feţe tăioase ca lama de brici, el şi ea îşi împart aragazul, frigiderul, televizorul, canapeaua...De ce ne-am căsătorit şi mariajul nu merge bine? De ce doi oameni care stau împreună într-un apartament nu îşi mai vorbesc? De ce există amăgire în familie, în „colţul de rai” de pe pământ? De ce sunt sufocaţi avocaţii de persoane care divorţează? De ce atâta nefericire, lipsă de dragoste, de devotament, de slujire şi ascultare faţă de partenerul de viaţă? De ce atâta agresitate dobermanică, generatoare sigură de vieţi sfâşiate? A devenit căsătoria - cea mai sfântă legătură dintre un el şi o ea, un subiect atât de complicat încât nu mai există soluţii? A intrat societatea în colaps moral? Care-i factorul determinator ce a instaurat haosul drept normaliate?

Un tânăr, care mă simpatiza, a evitat să mă invite la căsătoria sa prematură în urmă cu ceva timp. Zilele trecute am aflat şi motivul: soţia sa a născut după ... două luni şi jumătate! Mama unui coleg de arme îmi declara, nu de mult, că fiul său, care s-a căsătorit cu o fată de altă denominaţiune decât a dânsei, dacă nu se înţelege cu soţia are şi soluţia... divorţului?! O elevă sfioasă, al cărei diriginte eram, a fugit în Spania cu prietenul. La numai 16 ani! O femeie întoarsă la Domnul, a divorţat de bărbat (pentru că el nu-i permitea să vină la biserică) şi s-a recăsătorit! O nepoată de-a mea şi-a abandonat soţul (şi copilul) pentru că îi permitea să se... prostitueze!!! Persoanele de mai sus nu sunt dintre cele care n-au auzit niciodată despre planul de mântuire al Lui Dumnezeu, despre vestea Evangheliei, bunătatea şi îndurarea divină, har şi binecuvântare etc, ci provin din medii unde Biblia a fost cartea de căpătâi. Au asistat la zeci de ore de predici, de programe, au stat în genunchi la rugăciuni. Au auzit că viaţa de familie nu e joacă. Şi totuşi..., au falimentat.

La două mii de ani de la canonul biblic, familia trăieşte eşecuri nemărginite. Familia, prima instituţie creată (apoi decăzută), prima instituţie restaurată de Hristos, nu mai ţine cont de învăţăturile sfinte pentru că ghidul ei nu mai este Biblia, ci sfaturile băbeşti de la colţ de stradă, din scara blocului, de la rând de la pâine, din reviste ori telenovele. Viaţa spirituală e confruntată cu relaţia cu biserica, cu tradiţia, cu confuzii. Cartea Sfântă nu mai e privită ca porunca Lui Dumnezeu absolută, ci ca un adevăr relativ. Se poate, şi aşa şi aşa... Unii cred că se poate mariaj şi cu patul întinat la căsătorie şi cu mirii curaţi, că se poate şi să divorţezi şi să nu divorţezi, că se poate şi să te recăsătoreşti şi să nu te recăsătoreşti, că se poate şi să fii fidel şi să fii infidel. Cred ei, au auzit, şi... practică. Dar neschimbata Biblie, sfânta şi unica Scriptură, nu e de această părere. „De la-nceput n-a fost aşa” (Matei 19:8), spune Domnul Hristos unor ispititori care doreau să upgradeze morala divină, să se îndreptăţească legal liberalizându-şi plăcerile.

Rabini de renume, precum Sammai, Hillel, Akiba, au adus tot felul de amendamente adiţionale Torei, pentru a îndreptăţii desfrâul bărbatului. Astăzi, batalioane de preoţi sau pastori trec cu nepăsare peste învăţăturile Lui Hristos, legând căsătorii nelegitime, închizând ochii la divorţ, răstălmăcind problema recăsătoririi. Dar, „de la început n-a fost aşa”, ne sună încă în urechi, după două milenii, declaraţia Mesianică. Câţi mai luăm aminte? Dorim căsătorii binecuvântate? Unde nu se schimbă partenerii ca pantofii, unde conversaţiile nu se bazează pe ţipete reciproce iar soţii nu se evită dând declaraţii de iubire sub acoperirea ochelarilor de soare? Atunci, înapoi la Biblie creştine! La standardele divine morale. Nu avem pretenţia de a ne considera atotştiutori terapeuţi care fac radiografii ale moravurilor altora. Nu avem pretenţia că realizăm satire vindecătoare.

Articolul de faţă dorim să fie pentru noi toţi un punct practic în călătoria vieţii. Aici e vorba de autoflagelarea pe care ar trebui să o practicăm toţi cei care pretindem a iubi pe Domnul. Noi nu împărtăşim opiniile cuiva, ci pe cele ale Domnului Hristos. Noi nu urmăm o idee, ci  o Persoană. Noi nu dorim desacralizarea Bisericii, coborârea ei la standard de club, unde cuplului nu îi e permis să fie deranjat, unde fiecare vrea să se simtă bine, să stea comod, să fie măgulit, tratat cu linguşeli, să asculte istorii din trecut dar nu cu referire la ei. Noi nu dorim să venim cu pretenţiile noastre, cu indicii umane, etice, logice, sociale, cu sfaturi argumentate din experienţe trăite, din eşecuri sau din succese, pentru că astfel de principii nu trec dincolo de oameni, nu ajung la Dumnezeu. Noi dorim să prezentăm Biblia, „aşa cum a fost de la-nceput”. Să ne întoarcem la ea şi să redescoperim valorile divine şi felul în care să mergem spre cer.  Căsătoria binecuvântată înseamnă să-ţi respecţi soţul şi să-ţi iubeşti soţia, să înţelegi că eşti dependent de „jumătatea ta”, să ai copii sănătoşi, să-ţi fie casa plină de pace, să simţi căldura unui cămin, siguranţa lui, să te jertfeşti pentru partenerul de viaţă, să-i slujeşti, să ai încredere în el, să-l stimulezi, să plângi şi să râzi odată cu acesta, să-mparţi binele şi răul...Căsătoria este un război declarat singurătăţii.

Când un bărbat şi o femeie se unesc prin căsătorie, umanitatea cunoaşte o restaurare sau o întregire a ei. Mândria bărbatului este de a recunoaşte că femeia a fost creată pentru el (Geneza 2:22), pe când mândria femeii este  de a recunoaşte că bărbatul ar fi incomplet fără ea (Geneza 2:18). Umilinţa femei este de a înţelege că a fost făcută pentru bărbat, umilinţa bărbatului este că el e incomplet fără ea (dr. Dwight Small). Ambii parteneri împărtăşesc demnitatea, onoarea şi valoarea căsătoriei într-un mod egal. Nici unul nu e complet fără celălalt. Pentru asta ne căsătorim. Ca să fim un întreg. Singuri, nu suntem decât o parte. De aceea este scris : „Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6). Căsătoria este indisolubilă. Fiecare divorţ distruge unitatea întemeiată de Dumnezeu dintre soţ si soţie, fiecare divorţ fiind prin urmare, contrar creaţiei, o încălcare a poruncii Lui Dumnezeu. N-avem voie să ne părăsim partenerul. În relatarea Domnului Isus din Marcu 19 (oricine îşi va lăsa nevasta... preacurveşte), cuvântul grecesc pentru adulter - moicatai, îşi are rădăcinile în Vechiul Testament, unde era folosit pentru idolatrie şi necredinţă, precum şi pentru infidelitate sexuală.  Mai mult decât atât nu e permisă nici recăsătorirea cu „o femeie lăsată de un altul” (Matei 19:9), şi nici măcar cu o fecioară (1 Corinteni 7: 10-11). Atunci de unde moda divorţului la creştini, a recăsătoriei, a refacerii unui cămin din bucăţi? Mai îndrăznim să ne abandonăm partenerul dacă Biblia nu permite? Avem tupeul să dăm binecuvântarea unui cuplu care trăieşte în curvie, să găsim portiţe de permisivitate pentru recăsătorie, pentru divorţ? Unde e teama de Dumnezeul Cel Sfânt, de argumentele Scripturii, de pierderea veşniciei, de iazul de foc? Căsătoria nu e un puzzle, dacă-l stricăm nu-l mai refacem.

Prin căsătorie omul stabileşte o nouă prioritate: partenerul său. Ne îngrijim pentru partenerul nostru, nu pentru noi! (1 Corinteni 7:34). Nu mai suntem noi centrul, importanţa numărul unu. Din nefericire erupem cu atâta narcisism spiritual, cu atâtea păreri bune despre noi, despre arborele nostru genealogic, avem atâta grijă pentru persoana noastră, investind numai în noi. Întâlnim atâtea cazuri de exploatare a celuilat, de subestimare, de nepreţuire. Evaluari care inevitabil produc rupturi. Aşteptările irealiste faţă de celălalt partener constituie una dintre cele mai serioase probleme care pot interveni într-o căsnicie creştină, şi pot produce unele dintre cele mai îndelungate şi mai adânci frustrări. Ele încep să distrugă armonia şi legătura familială. Ca un adevarat iceberg (cea mai mare parte a gheţarului se gaseşte în apă!), se dezvoltă în timp, undeva sub interfaţa altor conflicte, fără să fie totdeauna vizibile. Să evităm astfel de comportamente, pentru că ele nu numai că „îngheaţă apele”, dar distrug şi „nava”. Dacă nu, ne autocondamnăm să trăim filosofia lui Helen Rowland : „În antichitate, sacrificiile se făceau în faţa altarului. Şi în prezent e la fel”. Noi dorim să avem o căsnicie nu o căznicie! Dumnezeu a pregătit partenerului nostru un ajutor, nu trebuie să ne transformăm într-o povară! Familia trebuie să fie o binecuvântare nu un blestem. Înţelegem acum de ce nu mai sunt căsătoriile binecuvântate? Pentru că nu se respectă standardele impuse de Cel ce le-a orânduit. Talmudul spune că înainte să ne naştem, Dumnezeu stă în cer şi pregăteşte un partener pentru noi. Unul singur. Iar aici, în viaţa pământească după ce îl acceptăm ca „din mâna Sa”, la scurt timp ne declarăm nemulţumiţi şi încercăm să-l substituim. Dar nu mai este altul! Nu e garantat succesul, bucuria, sentimentul de iubire, decât cu partenerul nostru unic. Aventurile, infidelitatea sunt plăceri trecătoare cu urmări dezastruoase.

Oare degeaba a fost îngăduit lui Solomon - cel mai înţelept şi mai bogat om care a existat vreodată pe Pământ, să experimenteze „iubiri amăgitoare”, „aventuri” cu femei din toate castele sociale? Viaţa sa a fost torpilată de o mică „plăcere” care a rupt digul, apoi un potop de alte compromisuri i-au inundat inima: întâi fiica Faraonului, apoi caii, haremul de ţiitoare, averea, aurul şi argintul, luxul, flota, carele de război... Toate au condus la închinarea la idoli. L-au depărtat de Dumnezeu! Nu e valabil şi pentru noi? Nu avem spaţiu în aceată revistă pentru a umple golurile apărute în pereţii casei binecuvântate. Prin care şuieră diavolul frig. Astăzi fetele nu mai roşesc la faţă când întâlnesc băieţii, nu îşi mai ascund sânii sub cămaşă ci îi lasă jucăuşi sub body-uri cu decolteuri, poartă blue-jeanşi strânşi pe corp, vin seara târziu acasă, pierd ore-ntregi la oglindă aranjându-şi şuviţele nărăvaşe, dorm cu reviste de modă sub pernă... Iar băieţii... Ies cu maşinile la plimbare, merg cu prietenii la o pizza, ascultă muzică rock creştină (!?), au Biblia pe telefon cu mp3. Nu mai citesc literatură creştină, nu mai vin la studii premaritale, nu mai ştiu să ofere flori, nu mai aşteaptă o fată s-o conducă acasă, nu mai au maniere de sfinţi. Ne îngrozim de aceste comportamente? Cine le permite? Ori, cine le ascunde? Nu cumva, noi? De la-nceput n-a fost aşa. Câţi aţi crescut cu Biblia pe telefonul mobil, cu cântări pe „negativ”, cu televizorul mergând până la miezul nopţii? Câţi v-aţi căsătorit cunoscând fete pe Internet? Câţi aţi degerat la uşa liceului, sau a bisericii cu o floare, să vă conduceţi aleasa până la poartă? Şi atât. Dar acum? Cine a desacralizat Biserica, cine adaugă învăţături Scripturii? Nu, nu suntem învechiţi, cu mentalităţi precambriene. Ori, dacă susţinem vehement ceea „ce-a fost la început”, suntem catalogaţi prea rigizi, prea strâmţi, prea neciopliţi? Ia meditaţi, poarta cerului e lată? De ce lipsesc căsătoriile binecuvântate? Pentru că, aşa cum afirma Vladimir Pustan, astăzi se acceptă reţetele sigure de faliment în mariaj: căsătoria prematură, căsătoria făcută din frica de a nu scăpa trenul, căsătoria din interes, căsătoria oarbă (prin recomandarea cuiva), căsătoria din dragoste la prima vedere... Pentru cei necăsătoriţi, vă recomandăm: evitaţi. Iar pentru ceilalţi: suportaţi.