I. Era în seara Ajunului de Crăciun. Pe cărăruia abruptă de munte urcau trei siluete a căror umbră se profila pe zăpada albă a luminii lunii. O femeie, îmbrăcată în haine lungi şi largi, având peste umeri un şal negru, ţinea de mână un băiat de vreo şase ani, cu părul negru, care vorbea necontenit şi cu voce tare. Lângă cei doi, cu ochii ridicaţi spre stele, păşea o fetiţă de circa şapte anişori. Ea ţinea mâinile încrucişate pe piept strângând tare un ursuleţ din turtă dulce, de culoarea mierei de albine, cu ochii din zahăr alb. Micuţul baieţaş, avusese şi el mai înainte un ursuleţ din turtă dulce, dar îl mâncase, rămânând doar picioarele din spate. Băieţaşul aruncă o privire de ştrengar spre fetiţă... 'Al meu a fost mai mare ca al tău! ' explică el. 'Eu nu doresc să-l schimb! ' răspunse fetiţa liniştită fără să-şi întoarcă capul. Ea privi cu gingăşie spre ursuleţul minunat din mâna ei. Ce plăcut mirosea şi ce frumos strălucea la lumina lunii! Niciodată n-ar fi vrut să-l mănânce. Optzeci de copii din sat primiseră în seara aceasta ursuleţi din turtă dulce, însă al ei, cu siguranţă era cel mai frumos dintre toţi!
Da, ea voia să-l păstreze ca amintire. De fiecare dată când avea să-l privească îi va aminti de această seară de Ajun a Crăciunului, de cerul înstelat, de lumina caldă a bisericii sărbătoresc luminată, de bradul împodobit cu steluţe, de cântări de iesle şi de frumoasa şi trista poveste a Crăciunului. Aproape că-i venea să plângă când se gândea la hanul în care nu s-a găsit un loc pentru copilul Isus. Ea ar fi deschis larg uşa şi ar fi primit cu bucurie pe călătorii obosiţi. Băiatul însă se necăji din pricina tăcerii ei. 'Eu aproape că l-am terminat pe al meu' zise el îmbufnat. Lasă-mă să-l gust pe al tău Aneta, căci tu nici măcar nu l-ai început'. Aneta însă dădu din cap, strângând şi mai tare ursuleţul la pieptul ei. 'Eu nu doresc să-l mănânc niciodată', spuse ea. 'Vreau să-l păstrez pentru totdeauna'.
Între timp, cei trei au ajuns la o răscruce de drumuri. Pe acestea se distingeau urme de sanie. Drumul din dreapta ducea spre o grupă de căsuţe din lemn, cu ferestrele viu luminate. În spatele acestora erau nişte grajduri şi şoproane întunecoase. Aneta deja era aproape de casă. Doamna Matter se opri puţin din mers: 'Vrei să mergi singură acasă, Aneta sau vrei să te însoţim până la uşa casei tale? ' întrebă ea. 'O, nu, merg mai bine singură; mulţumesc frumos ca m-aţi luat şi pe mine. Noapte bună doamna Matter, noapte bună, Luca! ' După care plecă grăbită ca nu cumva doamna Matter să se răzgândească insistând s-o însoţească până acasă, acum când ea dorea aşa de mult să fie singură...
Abia aştepta să scape de pălăvrăgeala lui Luca. Cum ar fi putut cugeta contemplând stelele atâta vreme cât trebuia să răspundă politicoasă la întrebările doamnei Matter şi ale lui Luca? Până acum, Aneta n-a mai rămas niciodată singură noaptea iar faptul că azi a fost plecată fără părinţi a fost o întâmplare. De fapt ar fi trebuit să meargă împreună cu părinţii cu sania la biserică aşa cum aranjaseră cu săptămâni înainte, lucru ce le producea o mare bucurie. Dar în dimineaţa plecării mama s-a îmbolnăvit dintr-o dată iar pe la amiază tata a plecat cu trenul să aducă un medic. Acesta a sosit cam pe la patru după-amiază însă timpul era scurt pentru ca mama să se facă bine ca să poată merge la biserică; spre decepţia ei a trebuit să plece cu doamna Matter care locuia mai sus de casa lor.
Curând după ce Aneta a intrat în biserică unde era aşa de frumos, a uitat de toate necazurile. Încă mai persista farmecul acestei seri când Aneta se afla singură în zăpadă sub cerul înstelat. Nu-i venea să intre în casă de teamă să nu se destrame acel farmec ce încă o învăluia...
Ajunsă la capătul treptelor ce duc la balcon şi în camera de zi, Aneta se opri sa se uite în jur. Vizavi se afla grajdul; ea putea auzi cum animalele se mişcă trăgând fânul din iesle ca să-l mănânce. Atunci îi veni o idee grozavă. Sări peste urmele de sanie şi trase zăvorul de la uşa grajdului. Un miros plăcut de vacă, lapte şi fân a învăluit-o. Se strecură pe lângă o vacă brună şi se urcă în iesle; vaca rumega de zor; Aneta îşi încolăci braţele în jurul gâtului ei şi o lăsă să rumege în linişte. Cam aşa trebuia să fi fost când Maria şi copilaşul nou-născut stăteau în grajd împreună cu animalele. Aneta privi în iesle. În închipuirea ei vie i se părea că cerescul Copilaş stătea pe fân iar de jur-împrejur vacile stăteau liniştite şi atente. Printr-o spărtură din acoperiş ea putea privi o stea strălucitoare, pe care o compara cu steaua de odinioară din Betleem ce conduse pe magi la locul unde se afla Copilaşul Isus. Îşi putea închipui foarte bine cum magii de la răsărit călăreau pe cămilele lor care se legănau, cum păstorii se strecurau înăuntru cu mieluşeii în braţe, încercând să acopere copilul cu blănuri moi de oaie. O milă adâncă o cuprinsese pe Aneta, cu gândul la copilaşul fără adăpost Căruia I se închiseseră toate uşile. ' În căsuţa noastră de lemn ar fi fost loc destul' murmură ea. Totuşi, aici cu adevărat e mai plăcut, fânul e curat şi moale iar suflarea vacii e calda şi binefăcătoare. Totuşi Dumnezeu a ales cel mai bun leagăn pentru Fiul Său.
Cine ştie dacă Aneta nu ar fi stat să viseze în felul acesta o jumătate de noapte dacă prin uşa întredeschisă n-ar fi pătruns dintr-o dată o rază de lumină de la o lanternă. Odată cu apariţia luminii se auzi şi scârţâitul zăpezii sub paşii ce se apropiau. Tatăl ei a strigat-o; Aneta se dădu jos din iesle şi alergă cu braţele întinse la tatăl ei. 'Am vrut să fac şi vacilor o vizită de Crăciun' râse ea. 'M-ai căutat? ' 'Da' răspunse tatăl iar faţa lui era palidă şi gravă. 'Trebuia să vii imediat acasă căci ştiai că mama ta este bolnavă şi de o jumătate de oră tot întreabă de tine'. Inima fetei batea cu putere; oare cum a putut uita de mama ei iubită? Se desprinse din mâna tatălui conştientă de vinovăţia ei. Mama o zări şi întinse cu greu braţele spre ea. Fetiţa începu să plângă căci faţa palidă a mamei o sperie de-a binelea; era la fel de albă ca şi perna. 'Aneta! ' şopti mama încet, 'nu mai plânge, eu am un cadou pentru tine'. Un cadou? Ce ar putea saă-i dea? Nerăbdătoare privi în jurul ei... Desigur, era Crăciunul! Mama se adresă moaşei: 'Puteţi să i-l daţi ei! ' Atunci moaşa, dădu pătura la o parte şi scoase o legăturică pe care o dădu fetei.
- E frăţiorul tău! Îl vom pune în leagăn şi atunci ai voie să-l legeni. Pe mama trebuie să o lăsăm să doarmă. Spune-i 'Noapte bună! '
- Frăţiorul tău! repetă vocea stinsă a mamei... îţi aparţine ţie, Aneta, îngrijeşte-l, creşte-l bine şi iubeşte-l în locul meu, eu ţi-l dăruiesc ţie.
Vocea i s-a oprit în gât şi a închis ochii. Aneta buimăcită se aşeză pe un scăunel lângă focul din bucătărie; în faţa ei se afla leagănul cu darul de Crăciun. Multă vreme stătu nemişcată privind legăturica în care se afla frăţiorul ei... Zăpada arunca o lumină ciudată pe pereţi iar reflectarea bucăţilor de lemn ce ardeau făcea un joc starniu pe tavanul odăii. În casă era liniste deplină iar prin fereastră se putea vedea strălucind Steaua de Crăciun; aşa cădea atunci lumina în staulul din Betleem asupra Copilului născut şi după cum Aneta stătea lângă foc şi veghea asupra frăţiorului ei, tot aşa Maria stătea şi veghea asupra Fiului lui Dumnezeu.
Plină de veneraţie, Aneta mângâie pe frăţiorul ei apoi îşi lăsă capul pe pernă şi dădu frâu liber gândurilor... stele... turme de oi... copilaşi noi-născuţi... ursuleţi din turtă dulce... Aşa o găsi tatăl ei dormind paşnic ca și frăţiorul ei.
- Bietele făpturi fără mamă! se jeli el, cum să va cresc fără mamă?
Dumnezeu a chemat-o la EL pe mama Anetei; ea putea sărbători Crăciunul împreună cu Îngerii...
