Ungerea cu mir din Betania

Lucrarea ungerii cu mir din Betania era semnul că moartea Domnului Isus se apropia cu paşi repezi. În aceste condiţii, vedem că tristeţea Domnului nu L-a făcut să caute singurătatea, ci oameni cu care să aibă părtăşie, dar pe care să nu-i împovăreze totuşi cu durerea Sa. Luther spunea: „Când eşti ispitit de tristeţe caută părtăşia prietenilor adevăraţi.” Simon leprosul L-a invitat în casa lui pe Hristos ca o expresie a mulţumirii şi recunoştinţei sale că a fost vindecat. Această masă pentru Domnul Isus avea o însemnătate deosebită, pentru că era ultima înainte de răstignire, excepţie făcând bineînţeles masa cu ucenicii Săi în camera de sus la instituirea Cinei de taină. Se ştie că adevărata dragoste este tot timpul în căutarea de daruri pentru persoana iubită. Ca să umple acel vas de nard cu parfumul cel preţios, Maria din Betania, sora lui Lazăr, a strâns zi de zi, timp de un an, câştigul muncii ei şi l-a pus deoparte pentru Isus. Ea va împlini voluntar sau fără să-şi dea seama profeţia din Psalmul 45.7: „Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât tovarăşii Tăi de slujbă.” Maria a trecut peste toate piedicile care i-au apărut în cale, dar înainte de a intra în camera unde era Isus ea s-a mai confruntat cu o problemă: nu putea să deschidă vasul cu mir. De aceea, a aplicat pe loc soluţia spargerii vasului ca semn că nu putea să renunţe la jertfa ei pentru Isus. Este sigur că Maria nu era un închinător cu o religie ieftină. În evlavia ei, Maria i-a dat Domnului ce avea mai scump. Din păcate, ce I-a plăcut Mântuitorului nu le-a plăcut şi ucenicilor Săi, în frunte cu Iuda vânzătorul. Ei au zis, prin glasul lui Iuda: „Ce rost are risipa aceasta?” Se cuvenea ca ucenicii Domnului Isus să ţină cont de următoarele considerente: - în general, omul este predispus mai degrabă să-i critice pe semeni decât să-i aprecieze; - cel mai păcătos om este, de obicei, cel mai sever critic (vezi cazul lui Iuda); - poate fi o sumă de bani mai valoroasă decât bucuria lui Isus? - poate fi o jertfă adusă lui Dumnezeu prea scumpă? Mentalitatea ucenicilor prezenţi în acea zi a ungerii Domnului Isus cu mir nu s-a pierdut, ci a ajuns în propriile noastre gânduri cu care ne luptăm zi de zi în bătălia pentru cele mai bune alegeri. Din păcate, zgârcenia cu privire la bani ne arată încă o dată că banul ne este mai drag decât mântuirea sufletelor pierdute. În acest sens, sub presiunea ocupaţiilor zilnice am ajuns să considerăm timpul acordat rugăciunii ca un fel de risipă. Tot pe terenul minţii noastre ascuţite întâlnim aici veşnica întrebare adresată bărbaţilor: „De ce faceţi supărare femeii?” Isus nu Se apără pe Sine, ci o apără pe Maria, care mărturisea cu fapta dragostea pentru Mântuitorul ei. Suntem chemaţi să facem lucruri frumoase pentru Isus, pentru că Dumnezeu este Creator şi iubitor de frumuseţe în natură şi în Biblie. Priviţi un răsărit sau un apus de soare şi vă veţi da seama de acest lucru. Din felul în care împodobeşte Dumnezeu sfântul Său Locaş, din îndemnul biblic de „a trăi frumos ca în timpul zilei”, ne dăm seama că Dumnezeu nu aşteaptă de la noi numai lucruri utile şi practice, ci şi lucruri frumoase, aşa cum citim în Ps. 92.1-5: „Frumos este să lăudăm pe Domnul şi să mărim Numele Tău, Prea Înalte, să vestim dimineaţa bunătatea Ta, şi noaptea credincioşia Ta, cu instrumentul cu zece coarde şi cu alăuta, în sunetele harpei. Căci Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne şi eu cânt de veselie, când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne şi cât de adânci sunt gândurile Tale!” La replica nepoliticoasă şi acidă a lui Iuda Domnul a răspuns: „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna (evident, cu trupul fizic de dinaintea răstignirii; n. n.)” (Ioan 12.8) Cei care nu sunt mereu lângă noi constituie o prioritate, potrivit acestui cuvânt rostit de Isus, nu numai pentru Iuda, ci şi pentru fiecare dintre noi. Această ungere cu mir prefigura apropiata moarte şi îngropare a trupului lui Isus. Tot ce facem pentru Domnul va rămâne veşnic în analele Împărăţiei Sale. Fapta Mariei va însoţi vestirea Evangheliei în toată lumea până la Răpirea Bisericii. Cu toate că Betania era un cătun mic şi neînsemnat, la vreo 3 km est de Ierusalim, această localitate este pomenită la vestirea Evangheliei fiindcă a adăpostit sufletele iubitoare de Isus. Indiferent din ce oraş sau sat sunteţi, localitatea dvs. de domiciliu are aceeaşi şansă ca şi Betania, cu condiţia să-L iubiţi pe Domnul Isus ca şi Maria, sora Martei şi a lui Lazăr. Spunând în predicare despre ce a făcut Maria pentru Domnul Isus, trebuie să fim atenţi cu privire la propriile noastre fapte astfel încât acestea să izvorască toate din dragostea dintâi pentru El. Aşa cum Simon leprosul sau vânzătoarea de purpură din Tiatira, pe nume Lidia, şi-au deschis casele pentru Isus, să facem şi noi la fel cu inimile şi casele noastre. Creştinismul adevărat porneşte întotdeauna din casă şi din familie. Veşnica problemă a priorităţilor care determină şi alegerile noastre a făcut din Iuda un ucenic de tristă amintire, care prin actul vânzării L-a preţuit pe Isus la suma de 30 de arginţi. Ioan face un scurt comentariu cu privire la caracterul lui Iuda când scrie: „Unul din ucenicii Săi, Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, care avea să-L vândă, a zis: „De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?” Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea.” (Ioan 12.4-6) Cineva spunea că adevăratele priorităţi ne ajută să facem alegeri corecte înaintea lui Dumnezeu şi să distingem „binele” de ceea ce înseamnă în ochii Domnului Isus „foarte bine”. Mântuitorul a confirmat justeţea alegerii Mariei chiar în faţa surorii sale Marta, care o critica într-o altă împrejurare pentru că nu se implica în treburile casnice. Domnul i-a răspuns atunci: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frâmânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca 10.41-42) O alegere corectă înaintea lui Dumnezeu rezistă nu numai la testul timpului, ci şi la acela al veşniciei. În Noul Testament scrie că femeile n-au voie să predice în Biserică. Dar cu toate aceste restricţii, credincioasele Domnului pot predica prin faptele lor bune, precum a făcut Maria din Betania: fără vorbe, fără mândrie adică prin smerenie, sub tirul criticii, apreciată de Isus, cu efecte veşnice. În final, cred că este necesar să ne întrebăm ce lăsăm în urma noastră? Isus Hristos dă valoare veşnică vieţii noastre în măsura în care I-o dedicăm Lui de bunăvoie. Să-L urmăm pe El spărgând vasul sufletului nostru, pentru ca mireasma duhului interior să iasă la iveală pentru slava Domnului.