Tragedii si laude

Era in februarie 2008, cand un tren avand in compunere cisterne cu benzina, nu multe la numar, doar 10, insa cu o cantitate de 550 de tone de benzina, ii luase foc locomotiva a doua, de la roata cum spun in jargon cei ce lucreaza la cailor ferate. Nici acum nu am inteles ce cauta o a doua locomotiva intr-un tren care nu necesita asa ceva. Mecanicii, in loc sa opreasca intr-o zona in care nu ar fi existat pericolul in caz de explozie a pierderii suplimentare de vieti omenesti si distrugeri materiale semnificative, au hotarat sa duca trenul in gara din Cristian. O idee foarte proasta. Locuind in cladirea garii, am privit cu groaza cum acesti oameni nepasatori si fara sa gandeasca ce fac, opresc trenul in statie, in loc sa-l fi oprit in camp deschis, dar cu un acces facil la masinile pompierilor. Locomotiva care incepuse sa arda scotea un fum identic ca la una cu aburi, arzand uleiul si motorina scurse pe peretii motorului si rezervorului ei din cauza etenseitatii proaste a conductelor. Exista pericolul inclusiv a exploziei motorinei din locomotiva care ardea.  O alta idee neinspirata care ar fi putut duce la o catastrofa a fost al unui mecanic, care incalcand toate normele SSI/SU ce prevad in primul rand dezlegarea locomotivei si indepartarea ei de vagoane, a deschis usile laterale unde ardea focul, oxigenul ce a patruns facand focul sa se inteteasca de cateva ori. O flacara de cativa metri se inalta din locomotiva.

 Familia mea era la circa 30 de metri de locul unei drame. Sotia mea linistita cantand cateva cantari crestine, gatea pentru mine si fiica mea. Am vrut sa ii spun sa fuga, dar dura prea mult, 30 de secunde sau mai mult ce puteau face diferenta intre viata si moarte. Am luat toate stingatoarele si pe moment acolo am devenit „expert” in manuirea lor. Nu ma intrebati de ce, dar am fost convins ca voi muri in aceea zi. In proportie de 60%. Asa simteam eu. Primul instinct cand am vazut ce se intampla a fost sa fug cat mai departe de posibil, stiind ca urmeaza probabil  o catastrofa. Cu trei ani inainte in Gugesti, judetul Vrancea s-a intamplat ceva asemanator, cu vagoane arzand si punand in pericol viata oamenilor... Si daca nu gresesc doi pompieri au fost atunci raniti grav, la explozia unui vagon.

 Nu stiu daca ma intelegeti, dar mi-a fost o frica teribila. Cea mai mare din toata viata mea... Faceam totul automat, nu mai gandeam, incercam doar sa elimin pericolulul. Un coleg care era de serviciu, mai in varsta decat mine, cu o functie mai importanta, cel putin in momentul acela ma intreba cumva cu nonsalant pe cine sa sune. I-am spus ca pe pompieri, evident. Si pe sefii nostri. Ma balbaiam speriat, in timp ce el nu reusea sa isi desprinda mainile din buzunar... a reusit sa-i cheme, si odata cu ei veneau la intelegere si televiziuniile in cautare de senzational bazat pe tragedia unor oameni.

 Apoi dupa ce pompierii fusesera chemati, singurul gand obsedant, total, singur(ul), care se repeta fara oprire in mintea mea, era: Cand vin pompierii? Cand vin pompierii? Nici acum nu stiu daca au venit dupa 10 minute sau doua ore. Timpul, vorba unui scriitor roman, nu mai avea rabdare. Totul se petrecea altfel.

 Se terminasera si stingatoarele din gara si de pe locomotive. Fusesera 12 si dintre ele vreo patru erau defecte. Am inceput sa umplu galeti cu apa de la robinetul din birou, chinuitoare momente. Intre timp dupa ce ii spusesem mecanicului vinovat de intetirea focului sa dezlege locomotiva, de vreo trei ori, cumva s-a mai linistit si a reusit in ciuda spaimei sa faca gestul necesar.

 Focul s-a stins. Au aparut si pompierii, si apoi si sefii nostri. Pompierii au mai dat cu apa pe peretii arsi ai motorului locomotivei, stingand caldura unui radiator urias. A urmat ceva de neimaginat: reprosuri ale conducerii: de ce am chemat pompierii, de ce locomotiva care ardea a fost dusa pana in acel punct care impiedica circulatia in continuare, ca si cum nimic nu se intamplase... Nu au existat macar banale multumiri, ci reprosuri, jigniri, dispret si ulterioare minciuni: nu a fost incendiu, ci un inceput de incediu. Dar atunci ce cautau trei televiziuni locale acolo afirmand ca toata comuna Cristian ar fi putut fi distrusa daca cele 550 de tone de benzina ar fi sarit in aer? La 100 de metri mai incolo locuia fostul sef al Apararii Civile din judetul Brasov, colonelul Cornel Chirila, expert in domeniul acesta tragic, si care imi spunea la un moment dat ca un singur vagon de benzina sa fi sarit in aer distrugea tot pe o raza de 300 de metri... Dar in gara, in tren erau 10 vagoane... Calculele vi le las dvs.

 Ideea care mi-am pus-o mereu a fost nu ca am scapat ieftin, ci mai degraba miraculos. Atunci cand m-am linistit, seara, cand am vorbit cu sotia mea de catastrofa ce putea sa se intample, m-a intrebat naiv: In acele momente te-ai rugat? Va spun ca exista momente cand nu te mai rogi. Cand timpul rugaciunii cu cuvinte a trecut. Daca esti un om, o femeie a rugaciunii, rugaciunea esti tu insuti, tu insati!  Nu mai este timp de a ingenunchia si solemn, relaxat, cucernic, sa iti indrepti gandurile spre Cer! Nu mai exista camaruta in care sa patrunzi si sa spui ce doresti!... Nu!...

 Insa mai mult decat orice am fost uimit, fermecat, incitat de ideea cantarilor sotiei mele. I-am spus ca probabil cantariile ei au facut in aceea zi plina de latenta distrugerii mai mult decat mine. Apoi cineva intr-o predica mi-a spus ca Dumnezeu locuieste in mijlocul laudelor lui Israel, a poporului Sau. (Ps.22:3). Si poate daca mai pot sa scriu, daca azi sunt tot aici nu e pentru ca totusi opt stingatoare au fost bune si doar patru cu defecte, ci pentru ca tot la 30 de metri in locuinta era si Dumnezeu!