RUGĂCIUNEA ŞI ALTARUL

Gen. 12.8b „A zidit şi acolo un altar Domnului şi a chemat Numele Domnului.” Gen. 13.18 „Avraam şi-a ridicat corturile şi a venit de a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă Hebron. Şi acolo a zidit un altar Domnului.” Altarul din Vechiul Testament este locul de întâlnire cu Dumnezeu al închinătorului evreu şi simbolizează rugăciunea din Noul Testament în care ni se cere să aducem „trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12.1) prin credinţa în Domnul Isus Hristos. Isus „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1.30). Ca părinte al tuturor credincioşilor iudeo-creştini patriarhul Avraam, când a fost încercat pe Moria, l-a adus jertfă pe Isaac cu gândul că Dumnezeu putea să-l învieze chiar şi din morţi ca să-Şi împlinească promisiunile făcute. Până la urmă trupul lui Isaac pe altar a fost „o jertfă vie” întrucât Îngerul lui Dumnezeu a oprit braţul lui Avraam chiar în secunda când fusese gata să-şi jertfească fiul. În acest memorabil episod al încercării credinţei lui Avraam apar pentru prima dată cuvintele iubire şi închinare care L-au condus pe Dumnezeu la concluzia: „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Gen. 22.12b) După acest model avraamic putem spune că rugăciunea noastră este un act al închinării din dragoste înaintea lui Dumnezeu, datorită jertfei supreme de pe Calvar, unde Tatăl ceresc nu L-a cruţat pe singurul Său Fiu, ci L-a dat pentru mântuirea noastră. Credinţa practică înseamnă lepădare de noi înşine şi umblarea zi de zi pe calea crucii lui Hristos.