Una din caracteristicile caracterului lui Dumnezeu ce mă uimește este vulnerabilitatea Sa. Îmi dau seama că de aici se desprinde o mare întrebare și anume: Cum împăcăm în mintea noastră ideia unui Dumnezeu Atotputernic cu vulnerabilitatea Sa divină? Pentru a mă face mai bine înțeles înaintea cititorilor am să redau o afirmație pe care am auzit-o pe când eram într-o biserică unde erau oameni din America de sud, fiind cu toții așezați într-un cerc discutam pe diferite teme biblice iar la un moment dat un tânăr a spus: ,,Dumnezeu ne iubește foarte mult aici este punctul Său vulnerabil, El nu poate trece nepăsător pe lângă creaturile sale.”
De asemenea prin intermediul unui verset biblic apostolul Pavel ne deschide o adevărată panoramă a acestui subiect ce merită explorat cu admirație și respect: ,,În adevăr El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăiește prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel și noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viață cu El față de voi.” ( 2 Corinteni 13-4 ) De la bun început doresc să explic un lucru atunci când apostolul Pavel se referă la slăbiciunea lui Iisus are în vedere faptul că El s-a întrupat luând asupra Sa natura umană degenerată de păcat. Iar la întrebarea: De ce s-a întrupat Iisus? Pot răspunde așa cum spunea acel tânăr pentru că ne iubește foarte mult și nu a putut să treacă indiferent pe lângă suferința neamului omenesc, deși El ar fi putut să distrugă viața de pe planeta pământ și să recreeze din nou totul însă vulnerabilitatea Sa l-a împiedicat să facă acest lucru. De asemenea anumiți teologi scot în relief și alte motive ale întrupării lui Iisus destul de interesante și cu suport biblic eu însă în cadrul acestui articol mă voi axa mai mult pe cel amintit.
Citind Evangheliile descoperim cum acel copilaș din Betleem așezat într-o iesle la o primă vedere atât de slab și neajutorat dormind acolo, și totuși în El era adunată toată speranța neamului omenesc pentru un viitor glorios. Aceasta este marea taină a evlaviei El era Dumnezeu în mod deplin și în același timp un copil, scripturile îl numesc Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului pentru că a avut două naturi distincte cu care de altfel s-a și înălțat la cer. Dar să continui cu această ideie pe care apostolul Pavel o subliniază și anume cea a slăbiciunii lui Iisus și în același timp a tăriei ce El o avea datorită încrederii Sale în Tatăl Ceresc.
A crescut ca un copil apoi la doisprezece ani participând la serviciul de la templu înțelege rolul mielului pascal în cadrul ritualelor de la templu și se identifică cu jertfa nevinovată înțelegând că de fapt la vremea cuvenită El va fi adevărata jertfă pentru salvarea neamului omenesc din întuneric și ruină. Apoi urmează adolescența Sa nepătată, după care tinerețea Sa pe care în cea mai mare parte a timpului și-o petrece în acel atelier din Nazaret lucrând la tâmplărie, cărând cu spatele scânduri, prelucrând din greu lemnul cu uneltele din vremea aceia ce consta într-o muncă istovitoare obosind, transpirând, simțind durere în trupul Său având nevoie de hrană și odihnă ca orice om.
De asemenea participând la seviciile divine de la sinagogă în sabat, însă cred că cea mai mare bucurie a Lui era în comuniunea Sa tainică cu Tatăl Său. Cred că Iisus din Nazaret ca om era minunat iar influența pe care persoana Sa o emana era înviorătoare, înălțătoare, am impresia că noi încă nu L-am înțeles nici măcar ca Fiu al omului decât în parte. Unii teologi au scris mult despre acest subiect afirmând că a avut o natură cu totul specială diferită de cea a noastră. Însă eu cred că Evangheliile ni-L descriu ca pe un om foarte asemănător nouă dar bineînțeles să nu uităm atunci când vorbim despre natura umană a Lui Iisus afirmația marelui apostol din cartea Romani: ,,...Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.” ( Romani 8-3 )
Există un contrast evident între slăbiciunea lui Iisus și cea a noastră deși până la un punct putem spune că avem aceași natură umană degenerată de păcat, însă există totuși o reală diferență din punct de vedere spiritual Iisus s-a dezvoltat mereu ca Fiu al omului de la neprihănire spre neprihănire pe când noi atunci când acceptăm harul în viețile noastre începem un proces al convertirii și ne dezvoltăm de la răutate spre neprihănire pentru că profetul Ieremia ne spune cum este inima noastră: ,,Inima este nespus de înșelătoare și de desnădăjduit de rea; cine poate să o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima, și cerc rărunchii ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui.” ( Ieremia 17-9,10 ) De aceea am dorit să subliniez contrastul dintre slăbiciunea lui Iisus și cea a noastră.
La vârsta de treizeci de ani simte chemarea divină de a lăsa totul și a pleca la Iordan unde predica pe atunci cu patos Ioan Botezătorul, iar atunci când Ioan îl vede exclamă sub îndemnul inspirației: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” Oare care sunt caracteristicile principale ale unui miel? Cred că slăbiciunea, nevinovăția de aici cred că vine asocierea lui Iisus cu acest animal de jertfă prin acest simbol al mielului de la templu ce se aducea ca jertfă ne este ilustrată iubirea și vulnerabilitatea divină. Contemplând acest adevăr ajung să înțeleg că întreg universul este condus de principiul mielului înjunghiat adică al iubirii ce se sacrifică și atunci doresc să trăiesc într-o astfel de lume ce este într-un vădit contrast cu cea actuală în care noi trăim unde primează egoismul uman și legea celor puternici ce dispun de bani.
Un alt lucru ce mă uimește la Iisus Hristos este faptul că deși în caracterul Său se împletesc în mod armonios dreptatea și dragostea El alege să ne trateze cu iubire din cauza faptului că vulnerabilitatea Sa nu îi permite să acționeze altfel. Nu doresc să afirm că Iisus nu a acționat și cu dreptate sau că la sfârșitul timpului nu va aduce o judecată executivă asupra celor ce au respins harul Său răscumpărător, de altfel în acest sens am redat câteva gânduri din cartea lui Ieremia ceea ce doresc să afirm este faptul că trăsătura predominantă a ființei Lui este iubirea agape.
De la botezul Său în Iordan a urmat apoi teribila confruntare cu Satana din pustie de unde El a ieșit victorios. Apoi cei trei ani și jumătate de lucrare publică pe care cei patru evangheliști o descriu pe paginile Noului Testament, îmi place o afirmație pe care un scriitor o făcea despre acea perioadă: ,,Dacă Dumnezeu Tatăl s-ar fi întrupat, pe paginile Evangheliilor am fi avut aceleași rapoarte.” Citind viața lui Iisus înțelegem cum se manifestă iubirea și descoperim vulnerabilitatea divină mai ales la Golgota unde Creatorul de bună voie se oferă pentru a fi răstignit de creaturile Sale pe care le-ar fi putut distruge acolo într-o clipă însă El alege să moară ca Fiu al omului pentru a salva o lume răzvrătită. La Golgota sau întâlnit suprema iubire și suprema ură este de fapt o manifestare fără egal a iubirii lui Dumnezeu pentru omul păcătos și de asemenea acolo ni se deschide o panoramă uriașă a ceea ce înseamnă marea luptă dintre Hristos și Satana.
Jertfindu-se pentru neamul omenesc Hristos a biruit moartea pentru noi ca să avem parte de înviere și de un viitor glorios, Biblia ne vorbește despre prima moarte ce este ca un somn din care oamenii vor învia unii pentru viață veșnică iar alții pentru a avea parte de judecata executivă a lui Dumnezeu ce se va sfârși cu moartea a doua din care nu mai există înviere. Dar despre acest profund subiect voi scrie într-un alt articol. După moartea lui Iisus ca Fiu al omului unii din ucenicii Săi au așezat trupul Său neânsuflețit în mormânt. Marele apostol a scris că El a fost răstignit prin slăbiciune și dacă cu ochii minții încercăm să privim acel trup în lumina a tot ce ne spun cei patru evangheliști că a suportat Iisus în ultimile ceasuri ale vieții Sale ne dăm seama că arăta zdrobit și sfârtecat. Însă există un moment sublim și anume cel al învierii când acel trup este readus din nou la viață de puterea lui Dumnezeu, și Fiul lui Dumnezeu și al omului iese din acel mormânt strălucind de slavă iar pe baza învierii Sale primim asigurarea că avem în fața noastră un viitor glorios.
