Priveste spre cer

A privi spre cer, nu e o porunca, e o dorinta:

  -  Dorinta de a avea ceva mai bun, dorinta de a trai cu totul diferit fata de ceea ce traiesti acum. Nimeni nu a trait, nimeni nu a simtit, nimeni nu a murit asa cum a facut-o EL.

   Ce avem noi, ca sa ne faca fericiti?

   Avem banii care sa ne implineasca nevoile noastre firesti, avem libertatea care sa ne faca independenti, avem pacea in care sa avem linistea cuvenita? Avem noi toate aceste lucruri? Oare banii ne garanteaza aceste lucruri, sau doar e o iluzie tot ceea ce ne inconjoara?

   Daca e totul o iluzie, insemna ca si viata noastra care o traim acum e o iluzie.

   Insemna ca traim o viata falsa, sau mai bine zis o viata artificiala.

   Toti facem ceea ce ne place, si deopotriva credem ca ceea ce facem este si bine. Stiti ca oamenii cred in interiorul lor ca ceva trebuie schimbat in  modul lor de a gandi si de a trai? Este ceva acolo care se opune  trairii noatre exterioare.

   Cine poate cunoaste cu adevarat trairea, sau trairile noastre interioare?  Stiti cine?

   Este Creatorul nostru. Da, El ne cunoaste  pana in cel mai mic detaliu.

   Pentru fiecare din noi “astazi” e o zi. Pentru Dumnezeu, e un moment. La El nu exista timp fiindca El a creat timpul, dar l-a creat pentru noi.

   Uitam. Uitam de noi. Uitam de Cel care ne-a creat. Uitam ca existam. Uitam cine suntem. Ne-amintim poate in acele momente cand viata noastra sta parca atarnata de un  fir de panza de paianjen si suntem ingroziti de ce va sa vina, daca inca nu suntem impacati cu Cel care ne-a creat.

   Suntem sub imperiul timpului, nimeni nu ne poate sta in fata, pentru ca vrem mai mult, ravnim la ce nu avem, dar n-avem nimic, pentru ca satisfactia noastra e doar de moment si asa cum a venit, a si plecat, ca un val care vine si apoi dupa ce se sparge se retrage in mare.

   Avem o viata, doar o viata de trait pe acest pamant. Suntem sedusi de placeri, suntem  furati de peisajul terestru, si pur si simplu uitam  sa ne mai uitam spre cer.

   Ne ducem limitele uneori la maxim, sperand ca ”hazardul” ne face mai puternici,  mai plini de sine, dar jocul acesta devine din ce in ce mai periculos si se termina in final cu o mare deziluzie. Suntem "pierdantii" nostri. Suntem atrasi in cursa aceasta in care singuri ne inscriem ca si concurenti, credem ca vom castiga, dar singuri suntem pierzatori inca de la start.

   Dar cum putem castiga aceasta cursa?

   De fapt nu o putem castiga singuri. Stim  noi oare care sunt obstacolele?  Stim noi oare cand trebuie si cum trebuie sa le ocolim? NU. Dar Cineva cunoaste totul in cel mai mic amanunt si de aceea noi trebuie sa mergem “cot la cot” cu El pentru ca sa fim eficienti si sa fim siguri de izbanda. Acel cineva este ISUS FIUL DUMNEZEULUI CELUI VIU. El a promis ca va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor, iar noi trebuie sa credem aceasta promisiune facuta.

   Priveste spre cer, e tot ce poti face ca sa poti trai o vesnicie.

   Priveste spre cer, e tot ce poti face ca sa fii sigur ca destinatia ta este cea buna.

   Priveste  spre cer si lasa-te condus de Duhul lui Dumnezeu.

   Priveste spre cer si vei fi fericit si atunci cand totul pare sfarsit.

   Priveste spre cer, nu uita, nu e o porunca, e o dorinta.

   E dorinta  de a trai o vesnicie cu EL.