Podul de peste Tay

La Dundee, în faţa coastei scoţiene urlă furtuna. Rîul Tay, care de obicei este aşa de paşnic ca un peisaj dintr-o ilustrată, se varsă într-un golf larg şi pitoresc al Mării Nordului. Acuma însă în acel golf totul este transformat din cauza furtunii. Fluxul izbeşte cu furie. Vîntul de nord-est îşi croieşte drum adînc în mare şi ridică valuri înfiorător de înalte, cărora furtuna le pune capete de spumă zgomotoase, pe care le loveşte apoi cu putere uluitoare şi le topeşte într-o ploaie sălbatică. Intre cele două coaste ale golfului din Marea Nordului, ea, marea morţii, a aşezat o centură ucigaşă pentru valurile furioase, în spatele zidului nestatornic de spumă de mare şi a valurilor se poate bănui doar ţărmul de apus. Din cînd în cînd cîte un fulger ce străbate printre peticele de nori luminează într-o fugă nebună coasta opusă. Aceasta doar pentru o secundă, apoi din nou e noapte sinistră.

La izbucnirea fulgerelor se zăreşte din cînd în cînd unul din cele 85 de arcuri ale uriaşului pod de cale ferată, care se întinde pe o distanţă de peste 3.000 de metri peste golful marin. Berbecii greoi de apă se reped cu un zgomot înăbuşitor spre pilaştrii şi plăcile de oţel ale podului. Din nou un fulger mai luminos care despică stratul de nori negri, arătînd cît de puternic balansează acest pod. Printre mugetele furtunii pătrunde un sunet straniu, strident. Locomotiva trenului accelerat de la Londra şuieră gîfîind.

Înaintea podului însă trenul se opreşte. Mecanicul de locomotivă este nehotărît. Oare să îndrăznească să treacă peste pod în partea cealaltă pe o astfel de vreme? Zăboveşte un timp, apoi trenul porneşte încet cu o nouă şuierătură stridentă care, amestecată cu valurile ce se izbesc şi cu bubuitul tunetelor, produce zgomote îngrozitoare. Mecanicul de locomotivă speră că podul este suficient de solid pentru a rezista furtunii. Pe liniile tremurînde roţile se învîrtesc încet pînă la mijlocul podului. Dintr-o dată, un trosnet asurzitor! Ţipete de groază răsună în vuietul elementelor dezlănţuite, în cîteva clipe furia uraganului smulge podul pe care se află trenul şi-l aruncă în prăpastia înfiorătoare.

Poate că ai auzit despre această nenorocire. S-a întîmplat cu mult timp în urmă, în noaptea de 28 - 29 decembrie 1879. Această tristă întîmplare, care a zguduit odinioară toată lumea a servit ca inspiraţie poetului Theodor Fontane (1819 - 1898) pentru una din cele mai mişcătoare balade ale sale.

Toţi cei care s-au aflat în acest tren au sperat că podul ar fi rezistent. Ei s-au înşelat. Toţi au murit, atît mecanicul de locomotivă, cît şi cei ce şi-au pus nădejdea în el. Ce i-a ajutat faptul că au sperat că vor trece podul fără pericol?

Poate unii călători ce vor să călătorească spre ţelul ceresc se încredinţează unui „mecanic de locomotivă" care de asemeni îi conduce peste nişte poduri dubioase. Ei spun: „Da, eu am citit în cutare carte, sau am auzit de la conferenţiarul acela că am putea avea toată încredinţarea că bunul Dumnezeu ne va primi, dacă totuşi n-am fost chiar aşa de răi, străduindu-ne să facem ceva bun. Doar Dumnezeu este dragoste, iar păcătoşi suntem cu toţii. Eu am fost totdeauna religios, ba chiar am fost şi botezat. Şi totuşi eu sper...!"

În loc de a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu foarte mulţi s-au prăbuşit în adînc de pe acest pod al „speranţei că...". În împărăţia Tatălui duce numai un singur drum pe care El însuşi l-a stabilit; iar Domnul Isus spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin mine" (Ev. Ioan 14:6).