Paznicul farului

"Voi sunteţi lumina lumii..."

La ţărmul mării stătea farul: înfipt drept în stâncă, neclintit şi falnic înfruntând furia valurilor, răspândind raza lui de speranţă şi bucurie peste genunile nopţii. Era vopsit curat, mândria tuturor pescarilor din sat. Era zidit înalt, să-l poată vedea de departe corăbierii în drum spre un liman de odihnă.

Dar cel mai fericit şi cinstit de toţi era paznicul farului - omul cu slujba să îngrijească de far şi să pună ulei în rezervoarele lui ca să poată lumina fără întrerupere.

Şi iată că într-o zi a venit un om la paznic să-i ceară nişte ulei, pentru că avea anevoie acasă. Şi paznicul s-a gândit: "Tot am eu un felinar de rezervă la far, hai să-i dau omului ulei de acolo" şi i-a dat ulei din uleiul farului. Într-altă seară a venit altul să-i ceară ulei, şi paznicul i-a dat şi lui. Apoi au mai venit şi alţii, şi alţii. Şi toţi luau ulei din uleiul farului.

Ca să-l răsplătească, oamenii din sat au ales pe paznicul farului primar.

...Târziu, într-o noapte, de departe din întunericul şi vâltoarea valurilor s-a auzit sirena unui vapor în naufragiu. Paznicul farului, acum primar cu nume vestit, s-a trezit din somn şi a alergat sus la feştila farului; se stingea. Nu mai avea ulei! A fugit să ia felinarul de rezervă, dar şi acolo rezervorul era uscat. Nu mai avea nici acolo ulei.

Şi farul s-a stins!

În zori, sătenii au găsit la piciorul de stâncă al farului - înalt frumos, curat, dar rece şi stins - corabia sfărâmată.

A putut fi paznicul farului cel mai bine văzut om din sat, cel mai respectat, a putut fi el primar, toate n-au folosit la nimic. O corabie avea nevoie de ajutor, de lumină. S-a distrus de stâncă fiindcă paznicul nu şi-a făcut datoria. Atât era datoria lui: să vegheze ca farul să lumineze. Iar el a făcut altele, dar n-a păstrat lumina.

Biserica lui Cristos a fost trimisă, a fost împuternicită, a primit misiunea specială să vestească Evanghelia, să proclame mântuirea, să străpungă întunericul de groază al lumii cu strălucirea de nădejde şi bucurie a Evangheliei, să îndrepte privirile naufragiaţilor înspre limanul de pace şi odihnă. Aceasta e misiunea ei cea dintâi.

Biserica de azi, sau organizaţiile bisericeşti, pot ajunge mari, vestite, cinstite de lume, bine organizate, bogate. Când nu mai au mărturisirea Evangheliei în prim plan, ajung reci, seci, fără lumină, fără valoare.

Mai bine un toiag strâmb,
Dar care să te ţină
Decât un felinar de aur
Şi fără de lumină.

Mai bine o biserică săracă, dar misionară. Mai bine o Biserică din Filadelfia, cu "puţină putere", care însă păzeşte Cuvântul ceresc şi nu tăgăduieşte Numele Domnului - acesteia îi pune El înainte o uşă deschisă - decât o Laodicea care se crede bogată, dar pe care Domnul o varsă din gura Lui.

E vremea cercetării.

Păstrăm noi farul aprins, sau ne risipim uleiul pentru interese personale, mici, lumeşti? Nu lăsaţi să se stingă lumina! Cei din valuri, din întuneric, sunt fraţii noştri.