Parisul nu mai există

„La orele 17.00 a fost aruncată o bombă asupra Parisului. Ea a explodat la 500 de metri înălţime. Exact o secundă după aceea, Parisul a încetat a mai exista".

Aşa se poate citi în cartea unui cunoscut scriitor al zilelor noastre; Cartea sa poartă titlul: „Nici unul n-a scăpat cu viaţă". În ea autorul descrie cititorilor săi o imagine a groazei, pe care alţii, înaintea lui şi după el, au înfăţişat-o în culori la fel de înfiorătoare.

În timp ce la 16 iulie 1945 asupra Noului Mexic se aprinse deodată o lumină, care era ca de la 1.000 de sori, un observator strigă: „Ajutor, acum am pierdut controlul!" Iar de cînd, la 6 august acelaşi an la Hiroşima, primul nor atomic aducător de moarte indica spre cer ca un „deget arătător", ameninţător şi prevenitor, teama de o nouă calamitate nu ne-a mai părăsit. Un viitor război cu arme atomice va răspîndi groaza faţă de care toate grozăviile din lunga istorie a omenirii trebuie să pălească. Numeroşi scriitori ai timpului nostru s-au ocupat cu această temă înfricoşătoare. Unele titluri ale acestei teme despre sfîrşitul lumii sună astfel: „Nici unul n-a scăpat cu viaţă", „Rămîi cu bine lume mică", „Frica", „Nu va mai fi timp", „După naufragiu - şi apoi...?", „Războiul şi bomba".

Însă nici o fantezie omenească nu va putea ajunge pînă la realitatea cruntă a distrugerii atomice. Armele nucleare ucid şi distrug împătrit. Cine supravieţuieşte valului arzător de căldură care înaintează cu viteza luminii, va fi distrus de radiaţiile radioactive care pătrund prin ziduri şi blindaje, distrugînd într-o fracţiune de secundă toate celulele din corpul său. Acela care învinge cele două atacuri prin împrejurări fericite, va fi zdrobit de către valul enorm de presiune care-i smulge organele din trup. După aceea vine moartea într-un chip deosebit de înfricoşător, pentru că este invizibilă, n-o poţi atinge, n-o poţi gusta sau auzi. În faţa acestei morţi toate simţurile omului încetează să mai funcţioneze. La o bună distanţă de punctul de detonaţie se mai văd încă urme de case şi mai curg rîuri şi pîraie, însă fantomele radiaţiilor morţii, ale precipitaţiilor atomice, au îndeplinit şi acolo lucrarea lor ucigătoare. Numai puţine case mai dau adăpost oamenilor în faţa radiaţiilor. Fructele pomilor, apa nurilor şi a pîraielor sunt radiate şi poartă perfida, chinuitoarea moarte lentă.

Unul dintre cele mai mari produse ale inteligenţei umane - descoperirea dezagregării atomului - pare într-adevăr un blestem pentru omenire. Infernul de la Hiroşima însă nu este încă grozăvia cea mai teribilă ce pîndeşte în întunericul viitorului. Astăzi bomba de la Hiroşima este numită „o bombă mică". Cea mai mare de pînă acuma a fost aprinsă de către Uniunea Sovietică în gheţarul Arcticei pe insula Nowaja Semlja. Ea a avut o putere de explozie ce corespunde cu forţa a peste 65 de milioane tone de explozibil tradiţional, dezvoltînd energia a 3.250 de bombe de la Hiroşima.

Nici într-un alt domeniu oamenii nu sunt mai ingenioşi ca într-acela de a se ucide reciproc. Cu cîţiva ani în urmă deja erau depozitate în arsenalele de armament ale marilor puteri mii de bombe nucleare. Iar de la Hiroşima încoace numărul ţărilor care posedă bomba atomică a crescut considerabil.

Cu toate străduinţele popoarelor de a menţine pacea, cu toate pactele de neagresiune şi ostenelile O. N. U., omenirea se află în continuare la marginea prăpastiei. Însăşi posibilitatea declanşării maşinăriei distrugătoare generată de o eroare se apropie tot mai mult de domeniul posibilului.

Aşadar cine descrie cruzimile unui război atomic nu este un pesimist care din cauza unei bucurii răutăcioase vrea să răpească liniştea altora. Nu numai scriitorii sunt aceia care ne prezintă tablouri ale viitorului plin de groază. Această zugrăvire a realităţilor aparţine şi oamenilor lucizi, oameni de specialitate, care calculează cu precizie posibilităţile distrugerii. Aceştia sunt specialiştii în domeniul militar. Astfel în anul 1958 în S.U.A. specialiştii, folosind toate resursele tehnicii şi ştiinţei moderne şi avînd în vedere toate punctele de vedere posibile, au calculat cum ar arăta un singur atac atomic compact asupra S.U.A. şi ce urmări ar avea. „Ziua în care începe războiul'' era la 17 octombrie 1958, o zi blîndă, liniştită de toamnă. Dar acea zi era ziua unui bilanţ de o inimaginabilă distrugere.

Specialiştii militari şi posturile guvernamentale au calculat mai dinainte ce ar fi trebuit să întreprindă un agresor pentru a lovi decisiv. Peste numeroase obiective -circa 224 - ca oraşe, zone industriale şi instalaţii militare trebuiau să cadă 263 de bombe atomice de mărimi diferite.

Bombele de 50 sau 100 de megatone desigur că n-au fost puse la socoteală, pentru că în anul 1958 încă nu erau cunoscute.

În această „zi în care începe războiul", din populaţia S.U.A. ar pieri 19,7 milioane de oameni, conform bilanţului teoretic făcut a doua zi. Alţi 22,8 de milioane de cetăţeni americani urmau să moară în urma rănilor grave. Deci prin acţiunea unei singure zi de război nuclear - 42,5 milioane de morţi. Afară de aceştia, pe 40,2 milioane de supravieţuitori răniţi prin radiaţii, arsuri, sau din cauza presiunii exploziei, îi aşteaptă haosul: milioane de locuinţe distruse, de asemenea legăturile de comunicaţie, alimentele şi apa contaminate, spitalele distruse fără a mai putea acorda primul ajutor.

Acesta a fost bilanţul pe care l-au făcut oamenii cu o judecată sănătoasă, oameni de ştiinţă din sectorul de cercetări ştiinţifice ale aviaţiei militare, ale armatei şi marinei militare americane, meteorologi, oameni specializaţi ai oficiului federal pentru apărarea civilă, funcţionari administrativi, tehnicieni de comunicaţii şi politicieni comunali.

Numai în Statele Unite ale Americii ar fi 42,5 de milioane de morţi printr-un singur atac atomic.

Aceasta înseamnă că ar fi mai mulţi morţi decît a produs al doilea război mondial în toate popoarele. Cînd te gîndeşti la cei 600.000 de morţi care au fost victimele în cel de-al doilea război mondial în rîndul populaţiei civile germane prin atacurile aeriene, acest număr ne apare de-a dreptul modest. Să presupunem că poate specialiştii americani au greşit ceva în calculele lor. Tot aşa de bine însă puteau greşi cu ceva mai puţin, aşa că bilanţul ar fi cu cîteva procente şi mai înspăimîntător.

Cunoscutul evanghelist Billy Graham a publicat recent o carte cu titlul: „Lumea în flăcări". Acest titlu se va împlini odată literalmente. Odinioară, batjocoritorii din timpul lui

Noe refuzau să creadă în potopul care urma să vină, deşi erau avertizaţi. Neîncrederea i-a dus pe toţi la pierzare. Niciodată însă nu va mai fi pămîntul nimicit de un nou potop, (citeşte Geneza 9:12-15). El va fi nimicit prin foc, va fi „o lume în flăcări". Cuvîntul lui Dumnezeu mărturiseşte „că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pămîntul de acum sunt păzite şi păstrate prin acelaşi Cuvînt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi" (2 Petru 3:6-7). Nimeni nu va putea scăpa de această judecată afară de aceia care şi-au găsit un refugiu în Isus Cristos. Astăzi încă El mai este un loc de refugiu, o barcă de salvare pentru toţi! Prin Cuvîntul Său, El cheamă pe fiecare astăzi, care încă nu este salvat: „Căutaţi pe Domnul cîtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, cîtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertînd" (Isaia 55: 6-7).