“Stăpâne Doamne! … Lasă-mă, Te rog, să trec, şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!” (Deut. 3.25)
Avraam a trăit prin credinţă şi “aştepta Cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. Eroii credinţei şi ai rugăciunii “doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească”. În Evrei 11 scriitorul epistolei ne arată cum îi răsplăteşte Dumnezeu pe astfel de oameni cu Cetatea eternă, numită Noul Ierusalim( vers. 10 şi 16). Rugăciunea lui Moise din Deut. 3.23-29 face parte din seria acelor rugăciuni la care Dumnezeu spune: “Nu, nu acum!” Pe lângă rugăciunile care sunt sau nu sunt după voia Lui, şi la care Domnul răspunde, sau nu dă niciun răspuns, experienţa oamenilor rugăciunii ne arată, ca şi în acest caz, un răspuns întârziat. Moise va veni în Canaan dar pe Muntele Tabor, dar nu ca pământean ci ca cetăţean ceresc ca să stea de vorbă cu Domnul Isus, împreună cu Ilie, în ziua Schimbării la Faţă. Limitarea nu se referă la cererea noastră, ci la răspunsurile lui Dumnezeu. Răspunsul la apelul repetat al lui Moise are un caracter pedagogic întrucât el şi Aaron au dat dovadă de necredinţă şi nu L-au sfinţit pe Dumnezeu în faţa poporului Israel cu prilejul ciorovăielii de la apele Meriba (Num. 20.10-12). Atunci Moise a dat dovadă de o neascultare gravă şi a fost avertizat că nu va intra în Canaan. Dumnezeu l-a refuzat în ciuda insistenţei sale aşa încât Moise să înveţe că păcatul săvârşit de un conducător spiritual va atrage asupra făptuitorului consecinţe mult mai aspre, după principiul “dacă ţi s-a dat mult, ţi se va cere şi mai mult”. Exemplul nostru de ascultare este de o importanţă covârşitoare atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea Bisericii Sale. Deşi în textul din Deuteronom 3 Moise încearcă să arunce vina pe poporul răzvrătit spunând “Domnul S-a mâniat pe mine din pricina voastră” (vers. 26) totuşi Dumnezeu îi răspunde: “Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta.” Hotărârea Stăpânului este de neclintit. El S-a lăsat înduplecat de Moise când a mijlocit pentru iertarea poporului vinovat de idolatrie, dar acum când se roagă pentru sine însuşi bagatelizându-şi oarecum greşeala răspunsul este un categoric “Nu!”. Fără să-l asemănăm pe regele Saul de mai tărziu cu Moise, gândiţi-vă cum şi Saul a încercat înaintea lui Samuel să dea vina pe poporul de lângă el (1 Sam. 13.11) pentru păcatul de a se fi grăbit să aducă o jertfă care era în sarcina preotului. Saul a fost aspru sancţionat de către Dumnezeu pierzându-şi în final dreptul la funcţia de împărat, deşi fusese ales şi uns în acest scop. Tânărul Ioan Marcu, membru în prima echipă misionară a apostolului Pavel, a fost sancţionat de acesta întrucât, în Pamfilia, a părăsit grupul şi s-a întors acasă lăsându-i descoperiţi pe slujitorii Cuvântului. Petru şi Barnaba au fost mustraţi de Pavel, la o masă frăţească a Neamurilor, în Antiohia Siriei, pentru felul nesincer în care s-au comportat faţă de evrei şi neevrei. Apostolul Iacov îi avertizează pe învăţătorii din Biserică să nu-şi dorească prea mult şi cu orice preţ această funcţie deoarece, în cazul ei, judecata divină este mult mai aspră. (Iac. 3.1) Păcatul regelui David pentru care Dumnezeu l-a pedepsit, chiar dacă l-a iertat scutindu-l de moarte, ilustrează într-un mod foarte clar legătura strânsă între privilegiile unei mari funcţii spirituale şi responsabilităţile acesteia. Faptul că Moise a insistat înaintea lui Dumnezeu arată concentrarea privirii sale către promisiunea acelei “ţări bune” pregătită lui Israel cu peisajul ei superb, cu munţi frumoşi din care curg laptele şi mierea. Rugăciunea este într-adevăr unealta spirituală prin care scrutăm Noul Ierusalim, după cum a făcut Avraam, şi savurăm pe îndelete ceea ce Dumnezeu ne promite în schimbul ascultării şi devoţiunii noastre: “De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit.” (Is. 1.19-20) Pe lângă restricţia “nu vei trece” Dumnezeu îi face totuşi o favoare slujitorului Său spunându-i: “Suie-te pe vârful muntelui … şi priveşte-o doar cu ochii …” (vers. 27) Atunci parcă i s-a dat posibilitatea să facă o repetiţie pentru ziua de mult mai târziu, în Noul Testament, când nu va urca, ci va coborî pe Tabor ca, împreună cu Ilie, să stea de vorbă cu Cristos în ajunul patimilor şi morţii Sale de pe cruce. Cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu care ne cheamă pe toţi la pocăinţă! În primul rând să nu facem ca Moise dând vina pe alţii pentru greşelile şi păcatele noastre. În al doilea rând să nu uităm că iertarea ne-a fost asigurată de Mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii. Să ne facem timp să stăm de vorbă cu El chiar şi atunci când anumite cereri ne sunt pentru moment respinse. Moise avea nevoie şi de smerenie ca să-l poată echipa pe Iosua, cel care avea să pună Israelul în stăpânirea ţării Canaan. Să predai ştafeta lucrării lui Dumnezeu unui alt lucrător nu este un lucru chiar atât de simplu, dar l-a făcut şi Moise în acest caz, şi Ilie cu Elisei, şi Pavel cu Timotei, şi atâţia alţii înaintea noastră. Să reţinem că Tatăl ceresc apreciază rugăciunea, fie că-i poate răspunde, fie că nu e cazul să-i dea curs. Dacă cerem lucruri pentru care nu suntem pregătiţi sau care nu ne sunt necesare în acel moment Tatăl nu ne va răspunde. Mai târziu cererea ar putea fi reiterată pentru a primi răspunsul. Vă amintiţi cum neastâmpăratul fiu risipitor a vrut să aibă totul de la tatăl său într-o singură zi. Ştiţi cum a plecat de acasă într-o altă ţară şi cum independenţa şi neînţelepciunea sa l-au împins la faliment. Tatăl nostru ceresc, în schimb, nu ne va da daruri care ne-ar falimenta din punct de vedere spiritual. Se cade aşadar să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru rugăciunile ascultate dar şi pentru acele rugăciuni pe care, dintr-un motiv sau altul, El nu ni le-a ascultat. Dumnezeu ştie de ce pentru că are toate răspunsurile la problemele noastre. Suntem moştenitorii unor avuţii care ne depăşesc marginile minţii şi puterii noastre. În şcoala răbdării trebuie uneori să aşteptăm ceasul lui Dumnezeu, o anumită vreme planificată de El. Amânarea binecuvântărilor Lui înseamnă înţelepciunea unei iubiri care nu ne va dezamăgi niciodată. Mă gândesc cum trebuie să fi apreciat dragostea tatălui său fiul pierdut întors din pribegie! Cerul este deschis. Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite şi nu greşeşte niciodată mijlocirea pentru sfinţi. A ne lăsa călăuziţi de Duhul Sfânt “în tot adevărul” înseamnă a pune limba noastră sub controlul Duhului. Nu este o lucrare simplă şi uşoară pentru că mintea pretinde că ştie totul şi face tot felul de invenţii în cererile noastre. Ea ne falsifică în mod abil aşteptările pănâ acolo încât o biruinţă o transformă în eşec, sau invers, ca în cazul regelui Saul, când transformă eşecul în biruinţă. Din fericire tăcerea lui Dumnezeu este cea mai bună lecţie pentru un om mândru şi grăbit întotdeauna să vorbească şi să-i dea lecţii Tatălui său. Să ne întoarcem privirile spre Domnul uitând de noi înşine. El ştie exact care sunt acele lucruri de care avem nevoie. Să căutăm Împărăţia şi neprihănirea şi numai în felul acesta Dumnezeu Îşi va aminti de celelalte nevoi ale noastre. Numai Împărăţia şi neprihănirea ne vor face credibili în faţa cerului prin glasul rugăciunii şi trăirii. Aşa cum avem nevoie de oxigen pentru ţesuturile organismului uman aşa să fie rugăciunea şi căutarea noastră după Dumnezeu. Până vom primi nişte daruri preţioase sau nişte privilegii însemnate, avem nevoie cu siguranţă de Dătător, de “Tatăl luminilor” de la care vin toate darurile bune şi desăvârşite. (Iav. 1.17) Alexis Carrel, unul dintre cei mai mari savanţi ai Franţei în domeniile fiziologiei şi chirurgiei, care s-a născut în 28 iunie 1873 scria cu un anumit prilej: “Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, putere şi frumuseţe dumnezeiască, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei”.
